Excursia-lecţie de geografie

În excursia din vară,
Organizată la munte,
Am descoperit o carte rară,
NATURA cu taine multe.
Am văzut soarele în zare
Arătându-şi faţa,
Până unde ni se pare
Că sfârşeşte viaţa.
Acolo unde pământul
Se-mbrăţişează cu cerul,
Unde nu ajunge gândul
Ca să dezlege misterul.
Am văzut gâze mărunte
Printre firele de iarbă,
Am văzut vârfuri de munte
Şi ape coborând în grabă.
Într-o pajişte cu flori
M-am culcat cu faţa-n sus.
Priveam cerul fără nori
Şi soarele către apus.
Prin păduri am colindat,
Păsări multe am văzut,
Cântul lor am ascultat,
Doamne, ce mult mi-a plăcut!
În poiana cu flori multe,
Căprioare gingaşe zburdau,
Găini şi cocoşi de munte
Pe deasupra mea zburau.
În lumea de arbori şi păsări
Adieri de vânt m-au răcorit.
Pe piscuri nu poţi să te caţări
Oricât de mult ţi-ai fi dorit.
În limpezi ape-am oglindit
Chipul meu plin de sudoare.
Vedeam şi-un soare obosit
Care mergea la culcare.
Natura-ntreagă este mamă
La toate câte-n ea trăiesc.
Găsesc adăpost şi hrană
Pe plaiul nostru românesc.
La noi, cu dărnicie ploaia cade
Şi pentru gâze şi pentru urs.
Pentru peştii din cascade,
Pentru prighetoare şi râs.
Iarna se-aşterne zăpadă
Pentru grâul ce dă pâine.
Nimenea nu stă la sfadă
Cu grija zilei de mâine.
O carte frumoasă este
Natura ce ne-nconjoară.
De la şes până pe creste,
Ţara noastră-i o comoară.
Din cartea naturii am aflat
Despre lumea vie a plantelor.
Să cunosc am învăţat,
Viaţa animalelor.
Natura-i o lume fascinantă.
O lume vie, mişcătoare.
Omul, fiinţă dominantă
O ocroteşte sub soare.
Natura e şi mama noastră.
Ne hrăneşte şi ne-adapă.
Cu gândirea lui măiastră
Omul de rele o scapă.
Pâinea albă din câmpii,
Merele-n livezi, pe dealuri,
Muntele cu bogăţii,
Ape clipocind în maluri,
Faună, floră... Pe toate
Natura le găzduieşte.
Fără ele nu se poate.
Nici pământul nu trăieşte.

poezie de Dumitru Delcă (10 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caută-mă

Caută-mă în iarba crudă, unde este linişte şi pace.
Caută-mă printre flori mărunte, unde frumuseţea nu se-ascunde.
Caut-mă în câmpia întinsă, unde zarea-i necuprinsă.
Caută-mă la umbra unui brad, unde dorurile ard.
Caută-mă în pădurea adormită, unde tu mi-ai fost iubită.
Caută-mă pe cărări de munte, unde ne-am spus doruri multe.
Caută-mă în tot şi în toate, unde iubirea se împarte,
Poate, în final ne întâlnim şi vieţile ne unim.
De-abia atunci pe strada noastră, soarele va răsări.
Vom fi două flori în glastră şi-n taină ne vom iubi.
Caută-mă cu gândul, cu cerul, cu pământul,
în vise, în piatră şi sigur ne vom întâlni,
Nimic nu ne va despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (27 ianuarie 2024)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama, primăvara noastră

Auzi tu, măicuţă dragă, cum primăvara vine-n zori,
cum grădina dă în floare, în martie de sărbători?
Auzi cum mugurii plesnesc, cum trandafirii dau în floare,
cum toate florile-înfloresc, cum cântă razele de soare?
Vezi cum iarba înverzeşte, cum păsările vin acasă,
cum natura primeneşte viaţa să fie frumoasă?
Gâze se-încălzesc la soare, albinele ies din stup,
copacii toţi dau în floare, fluturi se adună-n grup.
Pentru tine, mamă dragă, natura-i în sărbătoare.
Se găteşte-n mare grabă, să-ţi aducă-n viaţă soare.
Mamă scumpă, noi copiii, azi în plină sărbătoare,
îţi dăruim toţi trandafirii şi iubirea noastră mare.
Pentru tot ce ai trudit, pentru cât ai chinuit,
Sărutul nostru, floare rară, ţi-l dăruim în primăvară,
să-ţi bucure cugetul, să-ţi aline sufletul.
Cu mult drag te-îmbrăţişăm şi mâinile îţi sărutăm.

poezie de Dumitru Delcă (5 martie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La noi

La noi,
Dragostea zboară prin aer,
Deşertăciunea curge-n pământ,
Se deapănă lâna pe caer,
Viaţa toată e un cânt.

Clepsidra măsoară timpul,
Ploaia potoleşte setea,
Cu roade este plin câmpul,
Noi ne pierdem tinereţea.

Natura toate le schimbă.
Omul multe mai petrece.
Cât în viaţă el se plimbă,
Parcă tot n-ar vrea să plece.

În legea naturii scrie
Că viaţa e trecătoare.
Nu trăim o veşnicie
Cum trăieşte mândrul soare.

poezie de Dumitru Delcă (30 septembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul - nobilă fiinţă

Omul a descoperit focul pe care l-a aprins.
Omul a descoperit apa cu care apoi l-a stins.
A vânat animalul pe care acum îl creşte,
A cultivat pământul unde sămânţa rodeşte.
A întemeiat familie, a crescut copii,
A trăit, de-a lungul vieţii, tristeţi şi bucurii.
A construit o casă în care să locuiască,
A luptat ca lumea să nu se duşmănească.
A înfruntat furtuni, a petrecut războaie,
A îmblânzit natura, a stăvilit şuvoaie.
A inventat apa caldă, a construit maşini,
A ridicat biserici unde poţi să te închini.
A cucerit cerul, cu Universul stă de vorbă,
De pe Marte şi Uranus recoltează acum probă.
Caută necontenit semeni cu care să comunicăm,
Cu ştiinţa laolaltă, noi galaxii să explorăm.
Omul - nobilă fiinţă, multe a făcut în viaţă.
Multe mai sunt de făcut şi necontenit învaţă.
Îşi schimbă modul de viaţă, se modernizează,
Şi lasă posterităţii tot ce el realizează.
E de datoria noastră să păstrăm tot ce primim,
Să cercetăm mai departe, visul lumii să-mplinim.
Vis de pace, libertate, de frăţie-ntre popoare,
Să ne bucurăm de viaţă, cât mai rămânem sub soare.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anno Domini...

Anno Domini... am văzut cimitirele de maşini
Înverzite, răvăşite de vântul de primăvară,
Am văzut omul în câmpie semănând,
Sălbăticiunea tânără, umflată,
Fugind în pădure să nască.
Anno Domini... pun mâna streaşină la ochi
Şi până departe în zare pământul
Pulsează ca o venă deschisă,
Cu cereale verzi, cu câmpuri petrolifere, cu oraşe.
Anno Domini... a trecut iarna cu păstrăvi morţi şi crengi putrezite,
Plămânii noştri, ca nişte păsări, ciugulesc aerul, se umflă,
Aleargă şi plutesc încet, sângerând.
Anno Domini... am văzut bicicliştii coborând
Colina vânătă, cu cămaşa deschisă, cu sacul de merinde,
Am văzut turmele şi călăreţii îndemnându-le către munte,
Am văzut egretele venind.
Anno Domini... o lumină blândă se aprinde în cer şi coboară,
Pământul îşi întoarce iarba deasupra,
Peste oasele cailor, peste şosele, peste maşinării, peste căi ferate, peste conducte.
Anno Domini... anul acesta nu seamănă cu celălalt
Sângele ne coboară în tălpi şi aruncă lavă fierbinte,
Umerii bărbatului se pârjolesc de vânt,
Se colorează, se întăresc,
Copiii cresc, aleargă prin iarbă, prind păsări,
Primesc primăvara în faţă şi ameţesc
Femeia stă în faţa oglinzii, ca şarpele care priveşte prada ucisă...

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt făcut pentru o natură bogată, luxuriantă, meridională şi tropicală, nu sunt făcut pentru flori vii şi parfumate, pentru fructe cărnoase, pentru soare. Natura pe care o simt eu, natura mea e cea a Toscanei, cea în care am învăţat să respir şi să cuget; natura golaşă, săracă, cenuşie, tristă, închisă fără fast, fără excese de culori, fără miresme şi fără ghirlande păgâne de viţă-de-vie, dar cu atât mai potrivită cu o sensibilitate delicată, cu o gândire de om solitar.

Giovanni Papini în Un om sfârşit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut

Am văzut un Păun cu coadă de foc
Am văzut o Cometă împrăştiind smidă pic-poc
Am văzut un Nor încercănat împins de vânt
Am văzut un Stejar uriaş târându-se pe pământ
Am văzut o Furnică înghiţind o Balenă naufragiată
Am văzut o Mare furioasă plină cu Bere-nspumată
Am văzut o Cupă adâncă de Şaişpe picioare
Am văzut o Fântână plină cu lacrimi şi cu sudoare
Am văzut Viaţa ameninţată de-al flamei hanger
Am văzut o Casă mai mare şi mai sus decât Luna de pe cer
Am văzut Soarele chiar şi-n noptea cea mai întunecată
Am văzut Omul care-a văzut această privelişte minunată.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există niciun lucru care să fie veşnic plăcut, pentru că natura noastră nu este simplă, ci include şi un al doilea element, diferit de primul, în virtutea căruia suntem fiinţe coruptibile, astfel încât, dacă unul dintre aceste două elemente se află în activitate, această activitate este, din perspectiva naturii celuilalt element, contrară naturii; când cele două elemente se află în echilibru, actul ce rezultă nu ni se pare nici plăcut, nici neplăcut. Dacă ar exista o fiinţă cu o natură simplă, aceeaşi activitate ar fi pentru ea totdeauna cea mai plăcută. Dar, pentru noi "schimbarea în toate ne este plăcută" din cauza unei laturi rele a naturii noastre; căci, la fel cum omul rău este schimbător, şi natura care are nevoie de schimbare este rea, ea nefiind bună pentru că nu este simplă.

citat celebru din Euripide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj de primăvară

Un tablou al primăverii
Este-acum întreg pământul.
Anotimpul reînvierii
Îşi spune din nou cuvântul.

Am văzut cum respiră pământul
În primăvara care-a început.
Am văzut cum mângâie vântul
Tot ce-n natură a renăscut.

Am văzut cum se-mbracă pământul
Cu haină în verde culoare.
Am văzut cum se-acoperă câmpul
Cu grâu semănat pe ogoare.

Am văzut ciocârlia cum lasă pământul
Şi-n zbor se avântă spre soare.
Aud cucul că-şi strigă cuvântul,
Undeva, departe, în zare.

Am văzut oameni cum lucră pământul,
Cum vitele-i ajută la muncă.
Îmi place că viaţa-şi sporeşte avântul
În satul din vale şi-n luncă.

Am văzut cum primăvara, pământul,
De povara iernii îşi scutură amarul.
Aud cum îşi potriveşte iar cântul,
La hora din sat lăutarul.

Înregul tablou pictat de primăvară
Pe şevaletul întins al naturii,
Aduce lumină, pentru a câta oară,
În verdele crud al pădurii.

poezie de Dumitru Delcă (12 ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

8 Martie

O zi simbol în viaţa voastră,
Un început de primăvară.
În loc de flori vă pun în glastră,
Un sărut, o floare rară.

Din cer lumina se coboară
Şi aşterne pe pământ,
Covor de flori de primăvară,
Fără adieri de vânt.

Cer senin vă fie faţa,
Zâmbetul măr înflorit.
Mamă, "Bună dimineaţa!"
Voi sunteţi soare răsărit.

Odată cu primăvara
Vise multe să-împliniţi!
Copiii vă sunt comoara
Pentru ei, voi să trăiţi.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut

Am văzut un Păun cu coadă de foc
Am văzut o Cometă împrăştiind smidă pic-poc
Am văzut un Nor încercănat împins de vânt
Am văzut un Stejar uriaş târându-se pe pământ
Am văzut o Furnică înghiţind o Balenă naufragiată
Am văzut o Mare furioasă plină cu Bere-nspumată
Am văzut o Cupă adâncă de Şaişpe picioare
Am văzut o Fântână plină cu lacrimi şi cu sudoare
Am văzut Viaţa ameninţată de-al flamei hanger
Am văzut o Casă mai mare şi mai sus decât Luna de pe cer
Am văzut Soarele chiar şi-n noptea cea mai întunecată
Am văzut Omul care-a văzut această privelişte minunată.

poezie de Autor necunoscut, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

GÂNDITOR ŞI SCĂLDAT ÎN APUS

Străbăteam o cărare a vastei câmpii
Cu privirea spre nori şi-ascultând ciocârlii
Risipite-n văzduh, provocându-mi fiori
Şi, în paşi, rătăcirea prin câmpul cu flori.

Întrebam, când şi când, nori, şi păsări, şi maci,
Din priviri ce-mi erau pentru gânduri tălmaci:
- Vreţi să-mi spuneţi, vă rog, pe aici a trecut
Fericirea, căci eu doar la voi am văzut
Bucuria de-a fi ocolită de vânt,
Neluată de ploi şi-ngropată-n pământ?

- Ce vrei tu, noi nu ştim, dar întreabă-n păduri,
La izvoare-apărate de vrejuri de muri,
În poiana călcată de iele sau... nu! –
Mergi în pace cu tine şi-ntreabă-te tu!

Am intrat în păduri, m-am oprit la copaci,
Iar privirea mi-a fost pentru gânduri tălmaci:
- Vreţi să-mi spuneţi, vă rog, pe aici a trecut
Bunătatea din om? Eu, aici, am văzut
Bucuria din frunze-adiate de vânt,
Şi lumini strălucind între voi şi pământ.

- Ce întrebi, noi nu ştim, dar pe munte, mai sus,
Vei găsi, gânditor şi scăldat în apus,
Un monah ce-ar putea să te-ndrume... sau nu!
Mergi în pace cu tine şi-ntreabă-te tu!

L-am găsit pe o stâncă. Ştia. Înţelept,
Mi-a răspuns: "Ce vrei tu, ai demult şi îţi bate în piept".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea este acolo
unde mi-am rostit cuvântul.
Ţara mea este acolo
unde-am sărutat pământul.

Ţara mea este acolo
unde soarele răsare.
Ţara mea este acolo
unde curg limpezi izvoare.

Ţara mea este acolo
unde ciocârlia cântă.
Ţara mea este acolo
unde libertatea-i sfântă.

Acolo este satul meu.
Acolo-îmi sunt părinţii,
În locul dat de Dumnezeu,
de Maica Domnului şi sfinţii.

Acolo ne este moşia.
Acolo trăiesc români.
Acolo este România.
Acolo suntem noi stăpâni.

poezie de Dumitru Delcă (8 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut odată

Am văzut odată cerul,
Unde vrei să mi te pierzi,
Risipind încet misterul
Unor ochi... atât de verzi.

Am văzut luna odată
Şi luceferi de lumină,
Printr-o lacrimă de fată
Peste-a florilor... regină.

Am văzut odată... marea
Şi pamântul răvăşit,
Când se scutură cicoarea
Şi e macul înflorit.

Am văzut odată visul,
Risipit prin amintiri
Ce se-aruncă în abisul,
Neştiutelor... iubiri.

Am văzut destinul, iată,
Într-o margine de loc
Şi-ntr-un sân superb de fată,
Prinsă dulce... de mijloc.

Am văzut iubirea noastră
Printre picături de ploaie,
Ce tot bat într-o fereastră,
Vrând să intre... în odaie.

Am văzut odat-un soare
Plin de raze şi căldură,
De plăceri încântătoare,
Fără patimă sau ură.

Am văzut... văzut... odată,
Coapsa-ţi goală, îngerească,
Sfârcul ce-nspre mine cată
Parc-ar vrea... să îmi vorbească.

Am văzut odată... zorii
Şi-orizontul plin de fluturi,
Când pe strunele viorii
Dragostea... încet... o scuturi.

Am văzut odată... clipa
Şi tăceri demult uitate,
Care îşi întind aripa
Peste-amurguri scăpătate.

Am văzut odată... cerul,
Unde vrei să mi te pierzi,
Când răspunde efemerul
Ochilor... atât de verzi.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul este cea mai mare greşeală a naturii, pentru că este cea mai agresivă fiinţă din natură şi cea care distruge cel mai mult natura. Dacă omul nu este atent, natura îşi va repara greşeala...

aforism de George Budoi din Omul şi umanitatea în aforisme şi epigrame (23 septembrie 2006)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunoaştem deci existenţa şi natura finitului, pentru că suntem finiţi şi de aceeaşi mărime cu el. Cunoaştem existenţa infinitului, dar nu-i cunoaştem natura pentru că el are mărime ca şi noi, dar nu e mărginit ca noi. Dar nu cunoaştem nici existenţa, nici natura lui Dumnezeu pentru că nu are mărime, nici margini. Numai prin credinţă îi putem cunoaşte existenţa, iar prin har îi vom cunoaşte natura. Or, am arătat de multe ori că poţi cunoaşte un lucru fără să-i cunoşti natura.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!