Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...

Eu, nu mi-am strigat în gura mare fericirea nebună,
atunci când îmi clocotea în pieptul tânăr gata să-l rupă,
de frică să nu mi-o deoache oamenii răutăcioşi,
dar am imortalizat-o în cuvinte simple,
pentru voi, ce-i care mă înţelegeţi cu adevărat.
Pentru că, rucsacul iubirii oricât ar fi de greu,
merită cărat în spate toată viaţa.
Nici durerile sufletului nu mi le-am strigat în gura mare,
deşi tare aş fi vrut să o fac, ca să-l scap de poverile lui,
dar m-am bazat pe credinţă,
toiagul de sprijin al oricărui handicap.
Apoi mi-am zis:
oare, cui îi pasă de zbuciumul meu sufletesc, cu adevărat?
Cui, să mă plâng? Mai bine scriu...
Durerea altuia este cea mai uşoară durere,
pentru că nu o simte decât cel care o are.
Nici singurătatea firii sau ura împotriva viselor neîmplinite,
nu le-am strigat în gura mare,
de frică să nu par excentrică în faţa oamenilor,
care abia aşteaptă să mă etichiteze,
oameni, care se mulţumesc doar cu sinteza de suprafaţă a lucrurilor
şi mai puţin cu motivaţia sau profunzimea lor.
Astfel, am învăţat să-mi pansez singură sufletul,
învelindu-i rănile cu balsam creştin.
Aşa am reuşit să-mi stăpânesc de multe ori, puhoiul lacrimilor amare,
gata oricând să se reverse, la cea mai mică slăbiciune a mea
şi am înţeles, că sunt lecţiile mele de viaţă,
care mă ajută să mă înţelepţesc mai repede,
pentru că nimic pe lume nu e întâmplător.
Toate lucrurile au un scop precis, care anume, e greu de ghicit...
Aşternându-mi pe hârtie, cu sinceritate, toate gândurile bune sau rele
mi-am uşurat sufletul împovărat de toate greutăţile vieţii.
Ea, hârtia, mi-a suportat astfel
toate bâlbele scrise cu emoţie sau agramat,
pe când majoritatea oamenilor îmi vânează doar greşelile făcute
şi mai puţin conţinutul sau tensiunea adevărată a cuvintelor sau a faptelor.
În scris stângaci şi în muţenia gândului
mi-am găsit un refugiu faţă de cei din jur,
care nu-mi suportau liniştea enigmatică dobândită cu mare trudă,
dar nici frumuseţea interioară câştigată în timp,
care-mi luminează sufletul şi faţa cu lumina ei discretă,
ascunzându-mi sensibilitatea firii.
Punându-mi deseori ca scut de apărare un comportament jovial,
am scăpat de iscoadele rele gata să-şi devoreze prada,
asemenea peştilor Pirania, pentru a compara răutăcios coeficientul de nefericire a lor cu al meu sau cu al celor din jur.
Şi vai de acei oameni pe care nefericiţii îi vor simţii fericiţi...
Eu nu am strigat în gura mare, frustrările vieţii mele sau bucuriile ei,
eu le-am imortalizat modest, în scris,
pentru că ele, bucuriile şi durerile mi-au şlefuit latent caracterul
şi m-au înălţat spiritual, pentru oamenii dragi, din jurul meu.
Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...,
numai ce am trăit şi simţit cu adevărat,
pentru că eu mi-am descoperit un alt capriciu al firii mele
mult mai frumos şi mai înălţător
decât toate celelalte lăsate în urmă,
credinţa în Dumnezeu,
ocrotitorul şi puterea oamenilor sinceri, cinstiţi
şi a celor care cred cu adevărat în El.

poezie de Valeria Mahok (22 februarie 2010)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebi cum am devenit nebun. S-a întâmplat astfel: Într-o zi, m-am trezit dintr-un somn adânc şi am realizat că toate măştile mele au fost furate. Şapte măşti pe care le-am purtat în şapte vieţi. M-am panicat şi am început să alerg pe străzi strigând: Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi!!! Oamenii râdeau de mine şi unii se ascundeau în case de frică. Când am ajuns în piaţă, un tânăr ce stătea pe un acoperiş, a strigat: Uitaţi-vă la nebun! M-am uitat să îl văd mai bine şi în acel moment, soarele mi-a sărutat faţa dezgolită de măşti pentru prima oară. Şi pentru prima oară sufletul meu a fost aprins de iubirea soarelui şi nu mi-am mai dorit să port măşti niciodată. Ca într-o transă, am strigat: "Binecuvântaţi, binecuvântaţi să fie hoţii care mi-au furat măştile. Astfel, am devenit un om nebun."

citat clasic din Khalil Gibran
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuget târziu I

Mi-am înţeles părinţii cu adevărat, doar când le-am călcat pe urme şi încă nu am reuşit să le mulţumesc suficient pentru tot ce-au făcut pentru mine.
Am dedus că darul cel mai preţios al copiilor este libertatea de a cerceta singuri.
Am simţit că a fi mamă este o minune cu greutate mare, iar copiii sunt primele minuni ale minunilor.
Am văzut că bunătatea este vulnerabilă pe pământ, dar apreciată de sfinţi.
Am observat că şi iubirea are scară de valori diferite, dar rucsacul ei merită cărat în spate toată viaţa, chiar dacă e greu.
Am văzut că sinceritatea nu aduce întotdeauna bucurii, dar mai are încă susţinători rătăciţi.
Am observat că bucuriile dacă nu sunt împărţite nu sunt bucurii.
Am văzut că toate dărniciile au efect de bumerang.
Am dedus că experienţele vieţii rumegate în timp nasc boabe de înţelepciune pe care Biblia ne-o oferă gratis.
Am înţeles că numai diferenţa dintre caracterele omeneşti stimulează progresul.
Am observat că bolovanii vieţii nu sunt imobili, dacă puterea crezului nu schiopătează.
Am început să simt cu adevărat gustul fericirii, când grăunţele înţelepciunii mele au intrat în faza de coacere.
Am simţit că iubirea are puteri magice şi dincolo de viaţă.
Am dedus că pentru a escalada piramida vieţii cu bine trebuie să mă hrănesc cu pâinea înţeleptului.
Am urât fără să vreau oamenii fără norme morale sănătoase, dar mi-am dat seama că şi eu fac parte din turma Domnului.
Am invidiat oamenii bogaţi spiritual şi pacea inimii lor, dar nu şi renunţările lor lumeşti.
Admir plângând bucuriile performanţelor omeneşti şi sacrificiul lor nebănuit, dar sunt atât de departe de ele.
Am observat că darurile caracterelor omeneşti sunt diferite ca să ne înţelepţim unii pe alţii.
Am observat că fără vrerea lui Dumnezeu suntem nimic, dar El ne-a iubit mult dând lumii viaţa cu miracolele ei surprinzătoare.
Cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut, dar l-am simţit.
Am dedus că oceanul purificării spirituale este singurătate îngenunchiată în credinţă.
Am simţit că fără durere nu aş înţelege bucuria lipsei ei.
Am observat că în turma Domnului se înmulţesc lupii, nu oile.
Am dedus că atât de cumpătată este toată creaţia Domnului, încât ameţesc gândindu-mă la scopul ei adevărat.
Am învăţat de toate, ca să-mi dau seama că nu ştiu mai nimic.
Am iubit, am urât, am iertat,
Am să primesc ce-am dat.

poezie de Valeria Mahok (21 mai 2007)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne Dumnezeule, iartă-mă că nu am înţeles până acum comorile pe care Tu le-ai pus în gura mea, că nu am înţeles că pronunţând cuvinte pot să Te imit, să devin ca şi Tine. Nu mi-am dat seama că fac rele cu cuvintele mele: am spus lucruri fără bun simţ, am rănit oamenii, am perturbat creaturile şi am dărâmat totul la pământ cu ajutorul acestui instrument pe care Tu mi l-ai dat. În loc să fac bine, de a consola, de a susţine, de a dirija, de a ghida făpturile, în loc să le dau viaţă şi să le învii, în loc să le ridic şi să le proiectez către Tine, Domnul, Creatorul, eu le-am demolat şi le-am degradat. Iartă-mă şi învaţă-mă cum să-mi folosesc gura şi limba pentru a face bine, pentru a lumina şi a încălzi pe alţii, nu numai pentru a mânca, a bea şi a spune prosti fără a înţelege nimic vreodată.

citat din Omraam Mikhael Aivanhov
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin femeia pe care o iubesc

prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit
cu încă o viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat tocmai mie?
e simplu
pentru că nu am renunţat să cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor
pe care încercam să le pun
în ordinea nefirească a răzbunării prin indiferenţă sau ură
prin femeia pe care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia cu metaforele
nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem al acestei lumi
există un început la care puteţi fi părtaşi
prin renunţarea la voi în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald
bobului de grâu

poezie de Ionuţ Caragea (19 septembrie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: "Aici sunt!", desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare.

Hans Christian Andersen în Soldăţelul de plumb
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunul

Mă-ntrebi cum am înnebunit. Păi, a fost cam aşa:

Într-o zi, cu mult înainte ca zeii să se fi născut,
trezindu-mă din somn, am descoperit
că toate măştile-mi fuseseră furate, cele şapte măşti
pe care le-am modelat şi purtat de-a lungul a şapte vieţi.

Alergam fără mască pe străzile-aglomerate strigând:
"Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi... "
Bărbaţii şi femeile râdeau de mine,
iar unii, de teamă, s-au ascuns în case;

Iar când am ajuns în piaţă,
un tânăr de pe-un acoperiş a strigat, "Omul e nebun."
Am ridicat privirea să-l văd;
soarele mi-a sărutat întâia oară faţa;
atunci pentru prima dată sufletul mi s-a aprins de iubire
şi-am jurat să nu mai port niciodată mască.
Ca-n transă, am strigat:
"Binecuvântaţi, binecuvântaţi fie hoţii care mi-au furat măştile."

Astfel am ajuns un nebun.
Acum am găsit libertatea singurătăţii
şi siguranţa celui care nu este înţeles de nimeni,
pentru că cei care ne înţeleg iau în robie câte ceva din noi.

Dar, permiteţi-mi să nu fiu prea mândru de libertatea mea –
în închisoare un hoţ este ferit de alt hoţ.

* Extras din "Nebunul – cântecele şi parabolele lui."

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toţi prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârşit dimineţile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puţin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.
Oamenii, mai puţin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viaţă
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
şi m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea târziu lucid
şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bat clopotele în turnul amintirilor...

Ieri, mi s-a dărâmat un vis măreţ,
visul dragostei, cândva puternic şi foarte optimist.
Pe cât de greu l-am construit în timp,
atât de uşor a fost abandonat de el, de omul drag;
El, un om simplu,
asemeni celor care se joacă uşor cu sentimentele oamenilor,
fără nici o prejudecată.
M-am consolat cu gânduri pozitive impuse, foarte greu,
spunându-mi că dragoste cu sila nu se poate
şi că orice sfârşit este un nou început, dar...
Dar, în naivitatea mea, nu înţeleg totuşi uşurinţa
cu care unii oamenii aruncă în coşul uitării
toate sentimentele frumoase adunate cu migală în timp,
dărâmâd fortăreaţa dragostei fără nici o remuşcare,
din motive cum nu se poate mai mărunte.
Ştiu bine, că orice început are şi un sfârşit,
sau că din prea multă dragoste se naşte involuntar gelozia, ura...
dar maturitatea sau conştiinţa oamenilor,
nu mai ajută chiar la nimeni şi la nimic?
dar prietenia? numitorul comun al atâtor ani petrecuţi împreună,
nu mai are nici o valoare?
O! câte nu ar mai fi de spus pe această temă,
atunci când bat clopotele de adio
în cetatea dragostei, în turnul amintirilor ei
şi cum mai lacrimează inima de durerea despărţirii de cel drag.
Dar, ce să faci? te poţi împotrivi destinului? capriciilor lui, nici vorbă...
Voi trece si eu peste greul prag al despărţirii,
cum a trecut şi trece toată lumea, mi-am zis,
probabil este o probă necesară destinului omenesc,
dar voi trece frumos, să nu dărâm nimic din zidul amintirilor dragi,
doar nu sunt singura fiinţă
care a trecut prin furcile caudine ale dragostei.
Păcat, că oamenii în loc să-şi imunizeze reciproc sentimentele pentru a fi mai fericiţi în viaţă
şi le îndreaptă latent pe terenul comparaţiilor false.
Apoi, după ruptura legământului creştin,
când se trezesc la realitate, e prea târziu,
cioburile dragostei nu mai pot fi lipite
fără să nu se simtă cicatricele suferinţelor trecute
şi li se rătăcesc iluziile în care au crezut,
de nu mai ştiu ce vor cu adevărat.
Dar, probabil, că numai rănile sufletului
reuşesc să înţelepţească oamenii cu adevărat,
să-i apropie mai mult de Dumnezeu,
scopul suprem al spiritului omenesc,
păcat doar, că încrederea odată pierdută,
este foarte greu de recuperat,
iar cetatea dragostei odată lovită în orgoliul ei,
va sta mult timp cu jaluzalele încrederii lăsate în jos.
Timpul, vindecă rănile, dar cu ce preţ?
Unde dragoste nu e, fericirea este o imitaţie.
Oamenii răniţi din iubire îşi refac în timp viaţa sentimentală,
aşa cum furnicile îşi reconstruiesc furnicarul dărâmat de pasul rău,
dar teama de a nu fi răniti din nou, v-a mocnii tot timpul vieţii,
iar în turnul dragostei, redobândite oarecum,
clopotele fericirii vor bate mult mai prudent,
ca să nu trezească fantomele amintirilor rănite, ascunse voit.
Bat clopotele în turnul amintirilor,
În turnul vieţii,
dar ce minunat ar fi, ca ecoul lor să fie Divin.

poezie de Valeria Mahok (3 februarie 2010)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut?

cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut?

am trăit cu simţăminte artificiale atâtea apusuri şi dimineţi neatinse,
fără să ştim cine suntem
cuvântul "EU" l-am rostit de-atâtea ori, descriindu-ne în multiple feluri
toate fiind doar fluctuaţii între sentimente de inferioritate şi superioritate
nimic mai mult,

suntem ca o ceară scursă pe o lumânare pe jumătate arsă
care ar fi vrut să lumineze cu adevărat dar s-a stins înainte să se nască
flăcări albe tăcute şuşotind au mărturisit în treacăt dorinţe încâlcite,
dacă am lua-o de la capăt şi am înlătură ceara,
am scobi adânc fitilul din somnu-i răcit
poate am putea lumina sufletul stingher să-i aflăm tainele,

nu există suflet gol doar goliciune-n suflet
lucrurile nefăcute stau ascunse acolo în profunzimea densă, parcă uitate pe veci
le auzi răsuflând tot mai rar,
sunt fluturi din pulberi de speranţă ce şi-ar lua doar o dată zborul

cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut?

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi frumuseţea fizică se va sfarsi. Tot ce va rămâne este nobleţea sufletului care nu poate fii cumpărata cu nicio avere din lume. Fii orgolios de curajul de a fi adevărat în această lume a fericirii editate şi a frumuseţilor goale pe dinăuntru. Trăieşte în căutarea realizărilor care te îmbogăţesc spiritual. Fii cel mai frumos om pe care îl cunosti, pentru că oamenii cu adevărat frumoşi, sunt cei care reflectă în exterior, toată frumuseţea care se revarsă din interior. Fii cineva care luminează lumea altuia prin lumina şi energia pe care o emani. Frumos este sufletul simplu!

Ioana Creţu în Şoapte (pubicat 31 o7 22) (13 iulie 22)
Adăugat de Ioana Cretu ( C.I)
Comentează! | Votează! | Copiază!

În trecutul nostru se află victoriile noastre pe care le-am integrat pentru a deveni mai evoluaţi, precum şi rănile noastre, eşecurile şi traumele noastre. Pe unele le-am depăşit, iar pe altele nu. Şi prima mare problemă în viaţa noastră sunt rănile pe care încă nu le-am depăşit. Ele se numesc traume psihologice şi creează găuri în sufletul nostru, care dacă nu sunt reparate, vindecate, vor face ca orice punem în sufletul nostru să se piardă, aşa cum se pierde apa pe care o torni într-o sită. Apoi, după ce vindeci rănile trecutului, te poţi pune pe treabă pentru a urmări visurile şi obiectivele din viitor, însă trăind cu adevărat prezentul, zi de zi, construind pentru viitor şi oferindu-ţi plăcerile vieţii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcurs

Am strigat: "viaţă"!
şi gura mi s-a umplut
de laptele mamei
apoi,
cu umerii
încărcaţi de responsabilităţi,
cu genele grele
de nesomnul copiilor,
cu sufletul
plin de deznădejdi,
cu inima
îndurerată de răni
vin la Tine
iar tu mă înveţi
că moartea este
singura certitudine a vieţii
ori că...
durerile
nu stau în viaţă
când inima
este plină de iubire necondiţionată
chiar dacă acei umeri
s-au chircit sub poveri;
recunoscând
lacrimile singurătăţii
am strigat: "moarte"!
şi gura mi s-a umplut
cu pământ...

poezie de Cristian Neagu din Academia de poezie (9 noiembrie 2018)
Adăugat de Cristian Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anton Ego: Din multe puncte de vedere, munca unui critic e uşoară. Noi riscăm foarte puţin şi totuşi ne bucurăm de o superioritate faţă de cei care îşi supun creaţia şi, totodată, sufletul judecăţii noastre. Noi prosperăm de pe urma criticilor negative, care sunt amuzante atât de scris, cât şi de citit. Însă adevărul amar, pe care noi criticii trebuie să-l acceptăm este acela că, în această mare ordine a lucrurilor, banalul este mai important decât criticile noastre care îl denumesc astfel. Dar sunt şi momente în care un critic chiar riscă, şi anume atunci când el descoperă şi apără ineditul. Adesea, lumea este necruţătoare cu noile talente, cu noile creaţii, ineditul are nevoie de susţinere. Seara trecută am trăit ceva nou, o mâncare excepţională de la o sursă absolut neaşteptată. A spune că atât mâncarea cât şi creatorul ei mi-au pus la încercare prejudecăţile despre gătitul de înaltă clasă, ar fi interpretare grosolană a lucrurilor. M-a zguduit din temelii. În trecut, nu am făcut un secret din dispreţul meu faţă de celebrul motto al lui Gusteau: Oricine poate găti. Dar îmi dau seama că de abia acum am înţeles cu adevărat ce a vrut să spună. Nu oricine poate deveni un mare artist, dar un mare artist poate veni de oriunde. Este greu să-mi imaginez origini mai modeste decât ale geniului care găteşte acum la restaurantul lui Gusteau şi care este, în opinia acestui critic, nimic mai puţin decât cel mai bun maestru bucătar al Franţei. Mă voi întoarce în curând la restaurantul lui Gusteau, dorind mai mult.

replici din filmul artistic Ratatouille
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate căile omului îi sunt poruncite, în afară de una, cea a desăvârşirii, a sporirii forţei spirituale, a eliberării de trup şi a apropierii de Dumnezeu. Aceasta e singura faptă înţeleaptă din viaţă şi se săvârşeşte numai în momentulul prezentului. Trecutul nu există, el este, ca şi toate raporturile cu lumea, doar material pentru desăvârşire. Nu stabili însă viitorul ca scop al activităţii tale ( este cel mai important lucru pe care l-am înţeles până acum ). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăieşte cu înţelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieţii mele care mie proprie. Ce va ieşi din asta nu mi-e dat să ştiu. Nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru lume ( iar oamenii îşi închipuie că pot să ştie asta şi sunt călăuziţi de asta; aici se află principala cauză a vieţii rele a oamenilor ), nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru sufletul meu. Aşa că nu trebuie să devenim mai buni sau să trăim o viaţă mai bună aşteptându-ne la răsplată. Şi cât de bine e. Simţi adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primeşti nimic în schimb.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu

scriu pentru zilele care au rămas
pentru prieteni şi pentru prietenii care
mi-au întors spatele
am acceptat şi asta decât nimic
şi am scris
pentru cei citiţi ca la slujbă
pe numele lor am scris
i-am adus în faţă
faţa curată a lumii
şi nu m-au mai cunoscut
am scris despre
cum e să fii deschis dar
să nu ştii cine dă buzna să-ţi spargă inima
această uşă din carne de om
mai puţin rezistentă la nepăsare
la interese la boala orgoliului
întreţinută cu oxigen
am scris în somn în vis în coasta bărbatului
iubit cu măsură întreagă
cu toate cuvintele posibile
pe toată mişcarea de rotaţie a pământului
în jurul soarelui şi în pătrarele lunii
cu ziua de lucru plătită prost
cu nervii încordaţi şi
lehamitea scandalurilor politice
am scris cu înjurătura unui meci pierdut mereu
cu mâna fetei morgana pentru o iluzie în plus
că viaţa ar fi ultima frontieră de care voi trece cu fruntea senină
am scris până m-au durut buricele degetelor
şi tot nu m-am învăţat minte

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menestrelul

Pentru că pe gura mea
Se întinde râsul,
Pentru că din gâtlej
Ies cântece duium,
Tu nu crezi
Că mi-am stăpânit plânsul
Şi durerea
Până acum.

Pentru că pe gura mea
Se întinde râsul,
Tu nu auzi
Plânsul care ne desparte:
Pentru că picioarele mele
Iubesc dansul,
Tu nu ştii
Că sunt pe moarte.

poezie clasică de Langston Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când poţi accepta că durează 15 ani să obţii orice lucru cu adevărat valoros, se întâmplă ceva magic: - îţi dai seama că nu poţi aştepta 15 ani ca să te bucuri de viaţă aşa că în timp ce faci munca aia, călătoria de 15 ani, începi să trăieşti mai mult micile bucurii ale vieţii. - îţi dai seama că drumul înseamnă fericirea şi nu destinaţia aşa că începi să aplici asta în toate aspectele vieţii. - înţelegi că te poţi face pe tine bogat făcându-ţi nevoile mai puţine, şi în acelaşi timp realizezi că dacă ai un vis mare pentru care să te trezeşti dimineaţa, toate poverile sunt mai uşor de dus. - după câteva luni din această călătorie realizezi ce simplu e să fii fericit şi parca nici nu mai îţi doreşti să ajungi la destinaţie asa repede pentru că nu mai vrei să scapi de propria ta viaţă mizerabilă care acum are sens, şi descoperi că îţi poţi iubi viaţa şi te întrebi cum de nu te-ai simţit atât de bine până acum, pentru că deşi nu ai mai multe în exterior, simţi că ai trezit în tine uriaşe comori interioare care au fost tot timpul acolo. Ce altceva ai mai învăţat din călătoria ta?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Herman Altman

Am mers oare pe urmele Adevărului
Oricare ar fi fost drumurile acestuia,
M-am luat de piept cu întrega lume pentru o cauză
Şi-am sprijinit pe cel slab împotriva celui puternic?
Dacă le-am am făcut voi rămâne în amintirea oamenilor,
Aşa cum am fost cunoscut în oraş în timpul vieţii mele
Şi aşa cum am fost iubit şi urât pe acest pământ;

De aceea nu-mi ridicaţi monument
Şi nici nu-mi sculptaţi bust,
Astfel, chiar dacă nu voi deveni semizeu,
Realitatea sufletului meu va fi pierdută,
Iar hoţii şi mincinoşii
Care au fost adversarii mei şi care m-au distrus,
Şi copii hoţilor şi mincinoşilor,
Nu vor putea afirma în faţa statuii mele
Că au fost alături de mine în ziua înfrângerii.

Nu-mi ridicaţi monument,
Astfel amintirea mea nu va fi pervertită de fii
Minciunii şi ai opresiunii.
Voi fi alături de cei care m-au iubit şi de copii acestora;
Voi rămâne întotdeauna proprietatea onestă
A acelor pentru care am trăit.

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am deschis şi închis uşi

Am o întrebare mereu nepusă:
de ce nimeni nu m-a iertat pentru ce n-am făcut
şi nici nu m-a lăudat pentru reuşită?
M-am descurcat singur peste tot printre străini,
unii au fost apropiaţi şi adevăraţi susţinători
nişte mentori păstraţi în amintire
la care mi-am aşezat sufletul în palmă,
la fiecare deschizătură de poartă-n orizont.

Alţii m-au înconjurat cu invidie ascunsă:
îmi ofereau totul când n-aveam nevoie,
dar nu-mi ofereau nimic când îmi ardea buza,
îmi venea să-mi strig uneori disperarea
într-un conclav de surzi, indiferenţi
ce postau pe faţă un surâs batjocoritor.

Am deschis şi închis uşi fără să scârţâie
mi-am umplut cu rezerve fântânile
şi le-am smolit când a fost nevoie,
să găsesc vâna de izvor limpede şi adevărată.

Când în mine s-au sedimentat acumulările
n-am avut nevoie decât să-mi hrănesc sufletul
să-l urc în cuvinte şi să-l sădesc acolo
cu dragostea primită de la părinţi şi bunici
pentru totdeauna.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tot egoismul meu, nu puteam să îndur gândul că o să apar ca o umbră a morţii la ospaţul fericirii tale. Nu puteam să îndur gândul de a părăsi această lume în care tu mai trăiai şi, poate, mai aveai nevoie de mine; jurământul de credinţă pe care ţi-l făcusem îmi cerea să astept şi să îndur. Maggie, nu vreau prin scrisoarea asta decât să te asigur că niciuna dintre suferinţele prin care am fost nevoit să trec din pricina ta n-a fost un preţ prea mare pentru viaţa pe care am cunoscut-o de când m-am îndrăgostit de tine. Nu fi amarâtă că m-ai făcut să sufăr. Am crescut de mic cu sentimentul renunţării; nu m-am asteptat niciodată să fiu fericit; şi faptul ca te-am cunoscut şi te-am iubit m-a împăcat cu viaţa. Ai fost pentru inima mea ceea ce e lumina si culoarea pentru ochii mei, ceea ce e muzica pentru sufletul meu; ai trezit o senzaţie nelămurită de nelinişte într-o conştiinţă arzătoare. Viaţa pe care am descoperit-o de când bucuriile şi durerile tale au început să însemne pentru mine mai mult decât bucuriile şi durerile mele a schimbat murmurul de revoltă în supunerea aceea voită care dă naştere unui sentiment adânc. Cred că iubirea intensă şi nemărginită m-a făcut să capăt o pătrundere mai largă a vieţii, care a crescut pe masură ce înţelegeam viaţa altora, căci pâna atunci, constiinţa dureroasă a înfaţişării mele mă ţinuse departe de ceilalţi.

George Eliot în Moara de pe Floss
Adăugat de Andra F
Comentează! | Votează! | Copiază!