Scutul

Acest scut mi-e cunoscut
de la un necunoscut
din mileniul trecut;
I-o fi fost de trebuinţă
celui întru nefiinţă
şi care s-a dus călare
dincolo de timp şi zare?
Ori poate-au făcut popas împreună
sub ploaia de stele şi lună?

Această aburindă ţărână
pe care eu o ţin în mână
poate nu e altceva decât
sufletul lui şi atât.

poezie de Ion Untaru din Vestitorul (1999)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monumentul ratatului necunoscut

Pentru ca viitorul nu mai fie iar ratat,
tot dezvoltand destinul de argat
şi mestecând la mărul cu păcat,

ar trebui făcut
un monument ratatului necunoscut -

a celui ce nimic n-a priceput,
din tot acest răstimp pierdut...

... sau poate chiar aşa a şi fost conceput
din coasta celui fără de'nceput -
oricum, şi el tot un necunoscut...

poezie de Octav Bibere
Adăugat de Kitzy Bush
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de anii ce-au trecut

Mi-e dor de timpul petrecut
Cu tine-n zi, cu tine-n noapte,
O! Doamne, repede a trecut..!
Mi-e dor de tot, mi-e dor de toate....!

Mi-e dor de nopţile cu ploi,
Mi-e dor de nopţile de vară,
Mi-e dor de tine şi de noi
Când ne plimbam prin ploaie afară...!

Mi-e dor de paşii ce-i făceam
Prin parc, ţinîndu-ne de mână.
Şi cu ce foc ne sărutam
Pe bancă-n parc, sub clar de lună....!

De mijlocel eu te strîngeam,
Cu foc şi patimă fierbinte,
Când gura ta o sărutam
Uităm de trup, uităm de minte...!

Mi-e dor de anii tinereţii noastre,
Când prea departe ne era sfârşitul.
Te luam în braţe, te purtam spre astre
Eram noi doi şi-n zare, infinitul...!

Dar anii au trecut, ca ploaia şi ca vîntul
S-au dus frumoşii ani ai tinereţii.
Nu vom putea împăraţi pământul
Dar ne-om iubi, pân' la sfîrşitul vieţii...!!!

poezie de Florea Janţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 2

S-a frânt coloana şi-nfrunzitul laur,
popas de umbră gândurilor mele;
tot ce-am pierdut n-am să găsesc sub stele
din ţărmul indic până-n ţărmul maur.

Mă fură Moartea de-ndoit tezaur,
ce mi-e noroc şi pavăză la rele;
nimic nu poate jalea mea s-o-nşele,
nici mări şi ţări, nici nestemate-ori aur.

Ci dacă soarta mi se vrea stăpână,
ce pot să fac decât să-mi port durerea
cu ochii plânşi şi fruntea în ţărână?

O, cum ne-nşeli, mai dulce decât mierea,
şi cât de iute, viaţă, scapi din mână
tot ce-am cules cu truda şi cu vrerea!

sonet de Petrarca, traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

El e cel care dincolo de marea adâncă
Dincolo de ocenele triste te va întâmpina – încă,
Trezindu-te din nepăsare cu ceea ce a fost.
Din acestă oră trecută vocea lui va vorbi,
Legile Timpului vor trebui să-şi caute alt rost:
În faţa-întregii lumi mâna lui îţi va atinge obrazul, te va iubi.

Străin poate fi
Doar sunetul căruia-i lipseşte darul de-a privi.
Nu există gând care, murind, să treacă, mărunt sau înalt,
Prin spaţii-n care noi n-am putea să fim,
Să ne realcătuim
Unul altuia sinele, fiecare-n gândul celuilalt.

Laşi în urmă – nimic nu se pierde –
Mai mult decât am fost eu vreodată, şi cu-un fel de
Cochetărie-amară iei cu tine mai mult
Decât voi fi până-n acea zi, din toate mai aleasă,
Când nu va mai fi nimic de făcut,
Doar să rostim " În sfârşit", şi să fim din nou acasă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţirea ne doare atât de tare pentru că sufletele noastre sunt îngemănate. Poate că aşa au fost întotdeauna şi vor mai fi. Poate că înainte de această viaţă am mai trăit o mie de vieţi împreună şi în fiecare dintre ele ne-am întâlnit. Şi poate de fiecare dată am fost despărţiţi din aceleaşi motive. Asta înseamnă că acest rămas-bun este şi pentru cei zece mii de ani, dar el reprezintă în acelaşi timp un preludiu la ceea ce va urma.

Nicholas Sparks în Jurnalul unei iubiri (1 octombrie 1996)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi aşterne aici Sinele meu Divin

Am fost cu tine... dar nu am fost!
Am fost în ochii tăi... dar nu am fost!
Am fost în sufletul tău... dar nu am fost!
Am fost doar în Sinele meu Divin zdrobită
De tot ce-am lăsat slobod şi nemeritat
În trupuri pline doar de maţe şi sânge
În care lupii urlau de foame şi sete.

Am fost cu tine... dar am plâns singură!
Am fost în gura ta... dar nu ai ştiut ce gust am!
Am fost în inima ta.... dar nu ai simţit!
Am fost doar un material spumos de plăceri
În timp ce Sinele meu Divin mă biciuia pe creier
Să-mi lovească mintea preocupată de viitor
Şi nu de momentul prezent atât de dureros.

Am fost cu tine... dar Sinele meu Divin te-a urât!
Am fost cu tine... dar împotriva Celui ce m-a făcut!
Am fost cu tine... dar Sinele meu Divin era departe!
Mi-a spus că dragostea lui primeşte doar puritate
Şi nu se poate îmbrăca decât cu haina simplităţii
În care necazurile şi anii bătrâneţii nu se numără,
Doar se pun în jugul Lui Hristos îndelung răbdător
Cu cei statornici în iubire şi pentru iubirea faţă de El.

poezie de Adelina Cojocaru (2 octombrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şaizeci de ani împreună

Vreme multă a trecut,
cu cer senin, dar şi cu ploi.
Noi de mână ne-am ţinut,.
Întotdeauna am fost doi.
La bucurii şi la nevoi,
am rămas tot împreună.
Am îndurat furtuni şi ploi,
nu ne-am dat drumul la mână.
Soţi şi prieteni am fost.
Ea icoana mea de suflet.
Cerul ne-a fost adăpost,
ne-a unit acelaşi cuget.
Şaizeci de ani împreună
am trecut necazuri multe.
Dar ţinându-ne de mână,
cale ne-am făcut prin munte.
Ale vieţii vitregii
n-au putut să ne despartă.
Am rămas printre cei vii
până Dumnezeu ne iartă.
Când o fi şi-o fi să fie
inima să nu mai bată,
Cineva o să ne scrie
doliul ce se pune-n poartă.
Noi tot nu ne-om despărţi.
Amândoi vom merge sus.
Pe Dumnezeu vom sluji
şi pe fiul său ISUS.

poezie de Dumitru Delcă (august 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât timp cât unui om îi place plescăitul unei ştiuci în râu, e poet. Când a înţeles că acest plescăit nu reprezintă altceva decât urmărirea celui slab de către cel puternic, a devenit gânditor.

citat celebru din Anton Cehov
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e sufletul

mi-e sufletul de-acum drumeţ pribeag
privirea mi s-a încleiat pe-un ram
iar corbii cu sutanele macabre
îmi croncăne prohodul pe la geam

şi Doamne ce duhoare se desprinde
din trupul care zace în sicriu
acum că sunt o mână de ţărână
mi-e dor de învelişul Tău cel viu

aş vrea să ţip buchete de proteste
un glas de valuri sparte mă îngână
(mi-e dor de vina ta
şi judecata aspră a ta
în trup şi în plete)
dar peste ele viermii stau pe-o rână

şi Doamne ce duhoare se desprinde

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi această nefericită oglindă care are acum imaginea ei (a Cordeliei), dar n-o are şi pe ea, care nu-i poate păstra chipul în ascunzătorile ei tainice, smulgând-o vederii lumii întregi, căci nu ştie altceva decât s-o arate altora cum mi-o arată mie acum! Ce supliciu pentru un bărbat dacă ar fi în locul oglinzii! Şi cu toate acestea, nu sunt oare destui bărbaţi care au întru totul trăsăturile oglinzii? Care nu posedă nimic decât în momentul în care arată altora, care nu sesizează decât aparenţa lucrurilor, iar nu substanţa lor.

Kierkegaard în Jurnalul seducătorului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi

mi-am văzut copilul după o lună
pe cealaltă parte a străzii
ne-am făcut cu mâna
ne-am zâmbit preţ de un minut
şi am fost fericiţi
preţ de un minut
ochii vorbeau
lucruri de care nu am avut timp
niciunul nu a trecut strada spre celălat
de teamă să nu ne someze invizibilul
niciunul nu a spus mai mult decât
mi-e dor
cum o fac muţii
apoi ne-am deschis telefonul şi
în timp ce ne depărtam
amorf
materia din noi comunica în 4g
te iubesc
te iubesc
te iubesc

la un moment dat
am rămas fără acoperire

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa, cu suişurile şi coborâşurile ei, te poate duce pe culmi nebănuite. În tot acest timp, nu uita de cei care ţi-au fost aproape - cei care ţi-au dăruit un zâmbet necondiţionat, cei care ţi-au dat o mână de ajutor pentru a te ridica în momentele dificile şi cei care te-au împins de la spate când deja tu nu mai credeai că există lumină dincolo de întuneric. Mulţumeşte-le şi fii recunoscător pentru toate pentru că acele momente te-au transformat în persoana care eşti astăzi. La rândul tău, oferă-le şi tu celorlalţi acel umăr pe care să se sprijine - vei vedea că prin aceasta şi viaţa ta va primi o nouă nuanţă - o nuanţă a bunătăţii împărtăşite care îţi va lumina chipul şi sufletul.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau doi, acum e numai unul

în fiecare dimineaţă, împreună
ca acele ceasului, o pereche râzând atât
de perfect, zâmbind, continuând astfel
în fiecare dimineaţă, ei vin împreună
în fiecare dimineaţă, ei pleacă împreună

în această dimineaţă, el a plecat singur
în această dimineaţă, ea a rămas singură
privind în gol
prin nimicul pe care îl vede în faţa ei,
prin deşertul care traversează masa,

erau doi, acum e numai unul,
acum e prea târziu, prejudiciul a fost făcut.

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e sufletul ...

Mi-e sufletul ca bolta în furtună
Pe care norii negrii parcă mână.
E zbatere, e zbucium şi pustie,
E uragan, taifun şi vijelie.
Mi-e sufletul ca marea-nvolburată
Ce lungi corăbii încărcate poartă.
Este abis, e stâncă, e pieire,
Este vâltoare şi nemărginire.
Mi-e sufletul ca holda aurie,
Cu spice legănate de urgie.
E tăvălug, e freamăt în neştire,
Este pârjol, văpaie, tânguire.
Mi-e sufletul ca o livadă-n floare,
Ce mândră-şi saltă fiicele la soare.
Este parfum, culoare, feerie,
Splendoare şi speranţa, reverie.
Mi-e sufletul ca brazda-nsămânţată,
Din care mugurii capul să-şi scoată.
Ca grâul ce renaşte din sudoare,
După o îndelungă aşteptare.
Mi-e sufletul ca stolul de cocori,
Ca cerul dimineţilor cu nori,
Ca stelele zâmbind sub clar de lună,
Ca vânturile prevestind furtună.
Mi-e sufletul fluid şi volatil
Şi schimbător, cu toane de copil,
Tânjind după iubire şi alint,
Ce fericesc inima şi nu mint.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem alb

Motto:
Te quiero
(Dintr-un cântec popular spaniol)

Poate că spre tine-ndreptasem acest gând
devenit cuvânt
Poate că spre tine-ndreptasem acest cuvânt
devenit sânge
Poate că spre tine-ndreptasem acest sânge
devenit făptură
Poate că spre tine-ndreptasem
această iubire şi ură
Poate că spre tine-ndreptasem
această nefiinţă
pe care tu ai primit-o
şi tăcând zâmbind şi privind
ai învăţat-o să tacă
(deci să strige)
să zâmbească
(deci să plângă)
să privească
(deci să uite)
poate că tu eşti viaţa ei
(de vreme ce-i eşti
moartea uitării).

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Ultimele (1971)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era să fie (Scurt tratat asupra fricii)

O spaimă albă trece prin cuvânt
Ţărâna face scurte temeneli
Un fulger izvorât din mii de stele
Prin degete se scurge în pământ

Se spânzură copacii de un cer
Cu marea străvezie de bulboane
Şi pielea încreţită de frisoane
Îţi lasă pururi aerul stingher

Era să fie. Dacă ar fi fost
N-ai mai fi fost aici, acum
Ci dincolo cu totul. Ca şi cum,
Rosturile n-ar mai avea rost

Era să fie. Sute de ocazii
Au făcut balanţa să se-ncline
Spre semnul care l-ai trecut cu bine
Dar vezi că mai urmează alte razii!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii însă au un suflet care trăieşte mereu după ce trupul s-a făcut ţărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Aşa cum urcăm noi la faţa apei şi vedem ţara oamenilor, aşa se urcă ei până la un tărâm necunoscut şi minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată.

Hans Christian Andersen în Mica Sirenă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este uşor de spus ce se petrece în sufletul celui care trăieşte plăcerea umorului. Ne putem face totuşi o idee în această privinţă, dacă analizăm cazurile în care umorul ne-a fost comunicat sau în cele în care luăm cunoştinţă de el prin sim-patie; astfel ajungem, prin înţelegerea persoanei umoristice, la aceeaşi plăcere ca şi ea. Umorul cel mai grosolan, aşa-numitul "umor negru", ne poate instrui în acest sens.

Sigmund Freud în Eseuri de psihanaliză aplicată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!