Trenul blestemat

Eu mai rămân,
sunt tot acelaşi eu
împovărat de ploile din mine,
vagoanele-mi
sunt roţi purtând ruine
şi amintiri care dispar cu greu
sau nu or să dispară niciodată,
le voi purta în sânge cu durut,
fiindcă din trenul meu a dispărut
lumina ta de dor încununată
lăsată-n sarea mării de demult.

Gara nu plânge,
doar priveşte-n gol,
eu sunt un tren arzând
pe roata-mi blestemată,
că bucuria ce-mi fusese dată
pornea spre-o altă lume rostogol,
iar eu spre lumea-n riduri îngheţată.

Ploua mărunt
şi picuri-mi băteau
din marşul de tristeţi
funebrele cadenţe,
iar şuierul prelung mă anunţa
plecarea ta din lumea mea
curmând cu bisturiul de chirurg
o inimă pulsând de existenţe.

şi doar copilul vesel surâdea...

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni (2008)
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!