Mamei mele

Cea mai aproape, cea mai dragă, cea mai iubită, cea mai departe,
Sub fereastra-aceea mare unde-am regăsit-o întotdeauna,
Stând acolo la fel de imensă ca Asia, cu râsul ei, seism,
Ginul şi puii de găină neavând nicio şansă-n mâinile-i,
Irezistibilă asemeni lui Rabelais, dar foarte tandră
Cu câinii schilozi şi cu păsările rănite din jurul ei –
Un cortegiu pe care nimeni nu-l putea urma, asemeni unui cataclism,
Mai puţin căţeluşul dând din coadă-n urma fanfarei.

Ea nu arunca nici o privire spre bombardierele de pe cer şi nici nu se-îndura
Să-şi abandoneze ginul sau să-l ascundă-n beci,
Mai degrabă stătea sprijinită de marginea mesei de mahon, ca un munte
Pe care numai credinţa l-ar fi putut clinti; îi trimit, cât mai sunt sub soare,
O, toată credinţa şi toată iubirea mea să-i spună
Că ştiu, se va strămuta curând din plângere-n plângere-cântare.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!