Bunica

Din negura uitată a vremii,
Păstrez un chip frumos şi blând.
Un chip pe care n-am să-l uit
În viaţa toată.
E chipul de bătrână,
Bunca mea cea bună.

O văd aşa precum o ştiu,
Cu părul nins, cu furca-n brâu,
Cu faţa ei brăzdată,
Cu mâna-i albă şi curată,
Cu ochii blânzi, cu a lor priviri
Ce m-au vegheat.
O văd acum împletind,
La mine-acum o aud strigând.
Îmi dă un sfat, eu n-o ascult.
Mă dojeneşte. Încep să plâng.
Ea mă mângâie-ncetişor
Şi mă alină: betul puişor.
Să tac, mă-ndeamnă s-o ascult,
Să merg la trabă s-o ajut.
Dar nu am vrut!

Şi uite anii au trecut,
Aş vrea s-o văd şi s-o ascult,
Să merg la treabă s-o ajut,
Dar nu mai e!

poezie de Adrian Timofte din Versuri şi vorbe (1990)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!