Periplul unui destin

Gânduri multe au cochetat cu pălăria timpului,
dar cu câteva dintre ele, defel, nu s-a asortat
şi totuşi, unul rebel s-a gătit cu jobenul răbdării,
întotdeauna, am simţit că destinul l-a escortat.

Paşii mi s-au încurcat prin deceniile fulgerate,
iar o putere ancestrală, necontenit, i-a protejat,
sufletul mi-a fost învăluit de un ecou-exortaţie,
un îndemn, ce-n clipe de răstrişte m-a-ncurajat.

Într-un târziu, paşii au ajuns pe drumul hărăzit,
steaua călăuză m-a pătruns cu lumina-i divină,
un cânt de harpă a dezmierdat sufletul neostoit
şi lumina a hrănit poemele-flori pe-a vieţii colină.

Am crezut, totdeauna, că drumul se va schimba,
periplul unui destin şi-a găsit odihna prin cuvânt;
lăuta din suflet, fereastră spre lume... chiar altar,
iar un pareu din poeme-mi va fi ultimul veşmânt.

poezie de Maria-Ileana Tănase
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!