Viaţă pustie

În visul meu, erai pe vechea bancă,
Privind spre zări de dincolo de munţi,
În gând cu hotărârea să renunţi
La viaţa solitară de munteancă.

Privirea ta înlăcrima văzduhul
Acoperit, în tristul său apus,
De nori ce sângerau acolo, sus,
Cu picături ce îţi sporeau năduhul.

Ai aşteptat destul, n-o să mai vie,
Să-ţi stea alături, nimeni dintre-ai tăi
În casa cu-nvechitele odăi.

S-a întâmplat ce n-ai fi vrut să fie
În raiul tău de dincolo de văi...
Iar banca,-n visul meu, e-acum pustie.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!