Ignorantul veşnic

Mă-mbrăţişezi cu gânduri neştiute
De parcă ai pleca arzând de dor
Şi străluciri de nimeni cunoscute
Redefinesc al trupului fior.

Atins de pana umbrelor vrăjite,
Mă reaşezi în dimineţi de-argint
Pe florile abia îmbobocite
Şi-n clipa de tăcere şi de alint.

Mă risipeşti, apoi, spre zări uitate,
Descoperind adâncuri de nesomn
Şi coapsele... de frunze zgâriate
Sau de privirea nu ştiu cărui domn.

Tresaltă sânul... roua prinde viaţă,
Închisă-i uşa şi păcatu-i greu,
Iubirea e mereu... petrecăreaţă,
Iar ignorantul veşnic... voi fi eu.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!