Ignorantul veșnic
Mă-mbrățișezi cu gânduri neștiute
De parcă ai pleca arzând de dor
Și străluciri de nimeni cunoscute
Redefinesc al trupului fior.
Atins de pana umbrelor vrăjite,
Mă reașezi în dimineți de-argint
Pe florile abia îmbobocite
Și-n clipa de tăcere și de alint.
Mă risipești, apoi, spre zări uitate,
Descoperind adâncuri de nesomn
Și coapsele... de frunze zgâriate
Sau de privirea nu știu cărui domn.
Tresaltă sânul... roua prinde viață,
Închisă-i ușa și păcatu-i greu,
Iubirea e mereu... petrecăreață,
Iar ignorantul veșnic... voi fi eu.
poezie de Constantin Triță
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.