Mâini pedepsitoare

De câte ori îmi amintesc, rebelo,
Că îmi provoci de bună voie rău,
Mă înnegresc la faţă ca Othello
Şi mâinile pornesc spre gâtul tău.

Dar dintr-o dată mi se face milă,
De orice gând răzbunător mă usc
Şi, cum te ştiu curată şi umilă,
Simt mâinile că-mi cad din umeri, brusc.

Acum, când totul mă interesează,
Un simplu zvon mă poate-asasina,
C-am auzit cu jenă şi cu groază
Că-ţi faci un fel de mică lumea-a ta.

Au fost destule între moft şi ţâfnă,
Cu scene de amor şi de război,
Dar mă stupefiază această râvnă
De a distruge totul între noi.

Alerg, în faţa lumii, ca o torţă,
De dinainte de-a te naşte tu,
Dar nu-mi îngădui nici-un gând de forţă,
Să te opresc din nebunie, nu.

Te-am acceptat alături fără probă,
Acum, de dorul tău nu pot să dorm,
Va trebui să-mi las la garderobă
Aceste mâini care-au crescut enorm.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de IngridM
Comentează! | Votează! | Copiază!