Naşterea cuvântului

Cine te-a plâns, cuvânt, deasupra frunţii noastre,
ce zeu şi cer şi ce lumină pură,
ce însetare de văzduh, de astre,
ne-a pus amarul, dulcele în gură?

Şi cine ţi-a prelins spre buze undelemnul,
din muguri stors cu teascuri ancestrale,
de unde ţi-ai trimis spre noi îndemnul
de-a trece Styxul umbrelor în zale?

O răzvrătire - ntru rostire, sfântă,
precum a mării, bănui încă sus:
şi ochiu-acela-n hora rotită ca o nuntă,
ivind cuvântul prim - şi nesupus.

Flămândă, gura îl primi, visându-l,
fruct diafan, cu sâmburii-n formare.
Se lumină! Fusese plâns cuvântul,
cuvântul care mistuie şi doare.

Aşa-l aştept, cum s-a ivit – cuvântul,
cum fu prelins din vasele celeste,
ca lacrima venind el, mult-prea-sfântul,
ca semnul născător - şi dătător de veste.

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!