Strofe pentru lumină

Şi se făcu lumină!
Şi iată-te stăpână pe cei ce-aveau să fie stăpâni pe-ntreg pământul...
Şi iată-te-mpreună cu ei, pornind de mână, ca să-i deprinzi cu focul, cu ploaia şi cu vântul...

Şi le-arătaşi albastrul însângerat de soare, pădurile cu cedri şi munţii cu cărbuni, câmpiile cu grâne şi mările cu sare, livezile cu prune şi iarba cu păşuni...

Şi le-arătaşi viaţa multiplă-abia creată, şi din pământul umed, treptat, treptat, cum naşte şi pasărea ce zboară şi peştele ce-noată, şi lupul rău ce urlă, şi mielul blând ce paşte...

Şi le-arătaşi putinţa refugiului prin peşteri, şi trestia să-şi facă colibele pe lacuri, şi cremenea cu care lucrară primii meşteri, oţelul pentru suliţi şi lemnul pentru arcuri...

Şi le-arătaşi minunea ce-nfiorează noaptea, pe cei ce dorm alături - străin lângă străină - şi taina-mpreunării, sortită-n ziua-a şaptea...
Şi le-arătaşi urmaşii...
Şi se făcu lumină!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Cugetul românesc, I, nr. 1 (februarie 1922)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

România, pământ sfânt

Dinozaurii din lume
Aduc peste noi năpasta.
Aurul vor să ni-l fure,
Şi copiii, şi nevasta.

Se vor stăpâni peste ţara
Unde mama ne-a născut.
Vor să ia grâul, secara,
Chiar şi apa de băut.

Acuma vor şi pământul
Cuprins în arcul carpatin.
Pe român îl bate vântul,
În ţara lui este străin.

Chiar dacă îl daţi vânzării
Prin legea din parlament,
Nu vom da pământul ţării
Că-i primit cu testament.

Străbunii noştri-au apărat
Cu viaţa, brazda de pământ.
În brazda lui i-am îngropat
Că le e leagăn şi mormânt.

Auzim cum creşte iarba,
Auzim cum bate vântul.
Aici ne albeşte barba
Până ne-înghite pământul.

Dacă vrem să fim stăpâni,
Hai să facem legământ!
Să-i alungăm pe-acei păgâni
De pe pământul nostru sfânt.

România-i pământ sfânt.
E ţara românilor.
Să păstrăm acest pământ,
De-a-lungul veacurilor.

poezie de Dumitru Delcă (15 ianuarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lemnul cel bun

Copacul care niciodată n-a luptat
Pentru lumină, aer, cer curat,
Ci singur s-a înălţat de pe câmpie
Şi ploaia l-a udat cu duioşie
În codru n-a putut nicicând să fie rege
Ci a trăit şi a murit în a sa lege.

Omul ce n-a trudit în viaţa sa
Să îşi câştige pâinea pe tarla
Şi care tot mereu s-a bucurat
De soare, aer şi de cer curat
Nu a ajuns un om fenomenal,
Ci a trăit şi a murit în mod banal.

Lemnul cel bun foarte uşor nu creşte
Când vântul bate, copacul se-ntăreşte
Când cerul e prea sus se-ntinde către el,
Iar dacă e furtună devine de oţel.
De-i soare, frig, zăpadă ori ploaia potopeşte
Lemnul cel bun în oameni şi în copaci sporeşte.

Căci unde e desişul, pădurea se înalţă
Şi acolo-s patriarhii care contează-n viaţă.
Ce stau la sfat cu cerul şi stelele pitice
Şi ale căror ramuri au multe cicatrice
Căci s-au luptat cu vântul cel crunt al nimicirii.
Aceasta este legea obişnuită a firii.

poezie de Douglas Malloch, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se sculară ei şi plecară după vânat, apoi se întoarseră acasă. Ţugulea acum se culca afară în toate nopţile, şi tot plănuia cum să facă să-şi ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaică, fără să ştie cineva, şi pândea vreme cu prilej când să-i vie bine să-şi ia vinele. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coş în cămara unde era cutia cu vinele, pe când zmeoaica nu era acasă; aci daca intră se făcu om, luă vinele din cutie şi le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parcă fusese acolo de când lumea. Se făcu iară muscă şi plecă acasă. A doua zi, noaptea, trebuia să meargă zmeii la vânat pentru nuntă. Ţugulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. Când se apropie de el, calul zmeului începu a sforăi...

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea Mielului

E Paştele în case de creştini
Iisus Cristos lipseşte din mai toate
Ţinut la uşi, respins din nou de gloate
Preocupate egoist doar de festin
De o imagine şi de un intestin...

E Paştele şi Mielul ce contează
Tace din nou, mai mult, mai apăsat
În lumea-nlănţuită de păcat
El stă la uşa ta şi lăcrimează
Chiar nu-L auzi cum bate, cum oftează?

E un nou Paşte, câţi îi ştiu valoarea?!
Atâţia miei ucişi privind spre Mielul
Cel răstignit de 2000 de ani, Modelul,
Câţi i se mai închină-n Sărbătoarea
Cea dedicată Lui, cât largă-i zarea?

E înc-un Paşte pentru îmbuibare
Bătrâni uitaţi de lume lăcrimează
Copii abandonaţi stau trişti şi nu cutează
Să-şi salte ochii din pământul fără soare
E Paşte, plouă Cerul lacrimi mari, amare...

poezie de Petrică Conceatu din Noua Geneză (4 aprilie 2010)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul şi cerul, pădurile şi câmpiile, munţii şi marea sunt excelenţi învăţători, care ne învaţă cu mult mai mult decât putem afla din cărţi.

citat din John Lubbock
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua este un arc de lumină între Soare şi Lună; la câte arcuri de lumină s-ar rezuma viaţa omului pe Pământ? Nimic mai mult decât un grăunte de lumină aruncat în Univers.

aforism de Ştefan Radu Muşat din Cafeaua fără ghicitoare (2011)
Adăugat de Florina Popescu - Blaju
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scoica

Scrii cu degetul pe nisip cuvinte vechi, demodate.
Vântul spulberă greşelile – tristul tablou al expresiilor.

Scoţi apă cu o scoică, pentru că doreşti să goleşti marea.
Vântul, mereu împotriva ta – cad picături sărate.

Elementele se luptă alături: apa, aerul, focul.
Pământul pe toate le susţine.

Scoica arde la soare.

poezie de Zofia Walas, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orologiul tăcerii

Orologiu trezeşte iarba potecilor,
Pline de spice de pini, neumblate
E dimineaţă în toate, în lumină.
Gândul doreşte a naşte alt orizont
Lângă izvor se naşte spicul de grâu
Prin adormire pe cer o linie albă
Tot creşte în formă de pasăre
Vântul îşi ţese o poveste
Stau lângă tine - teiul tăcerii,
Umbra cu lumina alături
În hore dansează glasul mierlelor argintii
Nu doarme nimeni!
Razele lunii trec prin geamul geamiei
Luna aurie se apleacă peste valurile mării
Vise se pierd în bucuria vieţii.
Într-un poem al eternităţii.

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noul sezon

Cerul este albastrul plin
Vântul se opreste senin
Vine timpul noului sezon
Primăvara apare din zori

Rupe pământul cu flori
Bulbi la lumină comori
Sfâşie poala pămîntului
Auzim cântecul cucului

Este o sferă ruptă din vis
Tot cei verde este cuprins
Învârt rotită fusta e lungă
Fugi frig tu vântul îl alungă

Apar primii ghiocei in zori
Ciori zbor dedesupt la nori
Urs din tufis dese se arată
Toată natura este invitată

Este bal cu multă verdeaţă
Gargarite zburdă se răsfaţă
Un carabus trage de arcusi
Caprioara sare în brânduşi

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine iarna

Printre frunze de-ntuneric, pică frunze de lumină –
Pete albe de ninsoare, pe alee, prin grădină...
În drăceasca lui zvâcnire, sare vântul peste case
Şi în semn de mântuire, ne aduce seri albastre.
Tare-i ger şi gerul rage sub bocanci călcând pământul,
În ilice mari şi groase, vezi copii zburdând ca vântul.
Drum de fumuri peste case, drum de pace peste sat,
Iar de zarva din uliţă, casele s-au luminat.
Geamuri prinse de sclipire şi gutuie şi dovleac,
Pâine caldă şi iubire, covrigei şi cozonac.
Parcă-aud colindătorii! S-au oprit la-nchisa poartă
Şi în caierul ninsorii, prin ogradă au dat roată.
Apoi le-am deschis cărarea (şi la mine au intrat)
Şi de spor şi sănătate, au dat bice şi-au urat.
Ţurţuri – creangă pe la streaşini casa mi-o împodobesc,
Cu girlande de lumină. Doamne, satul mi-l cinstesc!
Îngenunchi şi rog de pace, pentru tot românul meu,
Pentru cei plecaţi departe – vise, lângă Dumnezeu.
Ninge iar cu necuvinte şi cu lacrimi de copil,
S-a aprins o lumânare la părinţi, în cimitir.
Doamne, fă această iarnă, mai bogată în iubire
Şi ne dă un strop de pace, ne dă Doamne, mântuire!
Urlă vocile-n altare, urlă clopotele reci,
Vino, doar Crăciunul ăsta, cu noi, Doamne, să-l petreci!
Vino şi ne dă iertare, de păcate ne dezleagă,
Spre a te cânta Iisuse, iar, o veşnicie-ntreagă!
Maică, unge-ne cu mirul lacrimii ce-n noi se-ntoarce,
Roagă-te de mântuire, de lumină şi de pace!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine iarna

Printre frunze de-ntuneric, pică frunze de lumină –
Pete albe de ninsoare, pe alee, prin grădină...
În drăceasca lui zvâcnire, sare vântul peste case
Şi în semn de mântuire, ne aduce seri albastre.
Tare-i ger şi gerul rage sub bocanci călcând pământul,
În ilice mari şi groase, vezi copii zburdând ca vântul.
Drum de fumuri peste case, drum de pace peste sat,
Iar de zarva din uliţă, casele s-au luminat.
Geamuri prinse de sclipire şi gutuie şi dovleac,
Pâine caldă şi iubire, covrigei şi cozonac.
Parcă-aud colindătorii! S-au oprit la-nchisa poartă
Şi în caierul ninsorii, prin ogradă au dat roată.
Apoi le-am deschis cărarea (şi la mine au intrat)
Şi de spor şi sănătate, au dat bice şi-au urat.
Ţurţuri – creangă pe la streaşini casa mi-o împodobesc,
Cu ghirlande de lumină. Doamne, satul mi-l cinstesc!
Îngenunchi şi rog de pace, pentru tot românul meu,
Pentru cei plecaţi departe – vise, lângă Dumnezeu.
Ninge iar cu necuvinte şi cu lacrimi de copil,
S-a aprins o lumânare la părinţi, în cimitir.
Doamne, fă această iarnă, mai bogată în iubire
Şi ne dă un strop de pace, ne dă Doamne, mântuire!
Urlă vocile-n altare, urlă clopotele reci,
Vino, doar Crăciunul ăsta, cu noi, Doamne, să-l petreci!
Vino şi ne dă iertare, de păcate ne dezleagă,
Spre a te cânta Iisuse, iar, o veşnicie-ntreagă!
Maică, unge-ne cu mirul lacrimii ce-n noi se-ntoarce,
Roagă-te de mântuire, de lumină şi de pace!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui. Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut. Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi pe care pom se punea de cânta, pe loc se şi usca. Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cânta. Împăratul se luă de gânduri. Mai toţi pomii din grădină se uscară în câteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să pună pe fiecare crăculiţă câte un laţ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi, în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în laţ. Împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o ţinea pe fereastra lui. Ţiganca, cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. Se făcu bolnavă, mitui pe toţi vracii cari spuseră împăratului că până nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mănânce din ea, nu se va însănătoşi. Plin de scârbă, împăratul nu se putea învoi la asta, dară, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemângâiat şi din ce în ce ura mai mult pe ţigancă.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopotele

Sună clopotele...
Sună clopotele-n depărtare.
Clopotele!... Clopotele!...
Câte clopote să fie?
Câte voci nedesluşite mor în zori, iar noaptea-nvie?
Câte voci blesteamă foamea
Zilelor din postul mare?...
Clopotele, clopotele...
Tac şi-n urmă sună iară.
Sunt trei clopote de-aramă, sau trei clopote de-argint?
Şi ce Crist vorbeşte-n glasul clopotelor ce ne mint
De atâţia ani de-a rândul
Şi la fel ca-n prima seară?...
Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul
Celui ce făcu pământul din nimic?
Şi ce minciună
Iar schimba-va faţa lumii?...
Sună clopotele,
Sună
Ca şi-n noaptea când surâse pentru prima oară Sfinxul!...

Sunaţi, clopote de-aramă!
Sunaţi, clopote de-argint...
Vântul să vă-nalţe cântul tot mai sus,
Tot mai departe –
Să vă spulbere-n albastrul mângâierilor deşarte
Şi să vă sugrume glasul profeţiilor ce mint.

poezie celebră de Ion Minulescu din Convorbiri critice, nr. 8-10 (15 mai 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!
Vrăjit e parcă aerul
şi barza albă
adoarme zburând,
iar rândunicile cu aripi ascuţite
se întretaie peste vântul de aur
şi se îndepărtează în pacea zilei,
zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,
prin aerul cu multă umbră,
să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.
Şi barza albă,
tăcută şi bizară,
atât de-absurdă şi de familiară,
ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade
şi sufletul urlă sub zarea veştedă,
ca un lup flămând. Ce cauţi,
poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă
şi vine noaptea şi amărăciunea
departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;
în munţii îndepărtaţi,
aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,
poete, în amurg?

poezie clasică de Antonio Machado din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), traducere de Darie Novăceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate aspiră către soare

O pasăre în colivie
Nu mai poate ca să zboare.
Mai mult moartă decât vie
Nu mai caută spre soare.

O floare fără lumină
Se veştejeşte şi moare.
Nu mai poate să-şi revină
Dacă-i lipsită de soare.

O femeie iubitoare
Cu o gloată de copii,
Îi scoate pe toţi la soare,
Să le facă bucurii.

Oricare vieţuitoare,
Fie plantă, sau ce-o fi,
Toate-aspiră către soare,
Să rămână mereu vii.

Tot ce trăieşte şi creşte
Are nevoie de soare.
Dacă soarele lipseşte
Nu este continuare.

Cât soarele continuă
Să încălzească pământul,
Viaţa e perpetuă,
Cum Dumnezeu ne e Sfântul.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina lui Hristos

Pentru ca să luăm lumină
În noaptea de Înviere,
Arhanghelul de lumină
Va birui multe himere.
Vom putea lua "Lumină
din Lumină",
vom fi cu,
"Dumnezeu adevărat,
din Dumnezeu adevărat",
şi sărbătorile sfintelor Paşti,
vor fi înşirate pe un fir de soare.
Ne vom lumina sufletele
cu lumină din lumina credinţei,
cu lumină din lumina primăverii.
Numai aşa, întreaga viaţă ne va fi
o primăvară cu soare şi cer senin.
Hristos a înviat!

poezie de Dumitru Delcă (5 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nu-ţi mărturisi cât eşti de singur trebuie să vezi în iubire purificare şi spiritualitate care nasc lumină în fuga nesăţioasă a vieţii. Viaţa!... care nu vede pământul sub tălpile ei, nici pasărea îmblânzitoare de timp.

Din eroism pentru viaţă devii şi pasăre şi cerşetor de iubire.

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt izvoarele

Simt cum nasc izvoarele de apă
Sub piciorul meu o undă vie,
Şi atunci pământul tot mă ştie
Că port vâsle de cireş în mapă.

Eu sunt paratrăznetul de apă,
Se închid în mine cicluri stranii,
Când se ţin freaticele danii
Mă cobor la slujbă printr-o trapă.

Pe deasupra iarba mă închide,
Tainic, luminişul de reface...
Ocolind atent vestigii trace,
Mă las pradă spaţiilor fluide.

N-am nevoie de crenguţă fină,
Căci mă doare când pământul naşte,
Învierea apei mi-e tot Paşte
Şi argintul ei mi-e tot lumină.

Şi ajung prin fluvii, prin oceane,
Şi ajung prin bălţi, prin cataracte,
Nu mai port de mult la mine acte,
N-am abonament la telefoane.

Doar pământul, singurul, mă ştie
Când mai ies sătul la suprafaţă;
Odisei mi se citesc pe faţă,
Parca-ş fi lucrat la o hoţie.

E momentul când se strâng izvoare
Într-un fel de matcă omenească,
Iar mişcarea lor pare firească ‒
Pentru-a învia, întâi se moare.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La monument

La monumentu-înalt de pe colină
Vin oamenii, sfioşi şi se înclină
Şi-n timpul anului, la sărbători
Depun pios, coroane mari de flori.

Aici se odihnesc viteji ostaşi
Căzuţi în lupta dată cu vrăjmaşi
Ce şi-au dat viaţa – viaţă de eroi,
Să vină vremi mai bune pentru noi.

Ei s-au jertfit, în lupta încleştării
Să apere pământul sfânt al şării.
De sub pământul înverzit, cu rouă,
Ei nu pot să ne mai vorbească nouă.

Doar monumentul spune către noi:
"Eu port istoria şi-ai săi eroi.
Sunt înălţat doar pentru amintire,
Prinos de jertfe, dar pentru cinstire,

Aici e osuarul celor ce-n măcel
Au ştiut să moară, sub drapel.
De-acolo, din adânc, din neagra tină,
Prin fapta lor ei răspândesc lumină.

Să ne înclinăm sfios şi să-i cinstim,
Călcaţi uşor şi-n şoaptă să vorbim,
Să-i învăţăm pe toţi cum să se poarte,
Să nu-i trezim, ei dorm un somn de moarte!"

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!