Cântec şoptit

Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne

Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec şoptit

Odată am ucis o vrabie,
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o.
Pe urmă, o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o.

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat,
În mână ţineam o bucată de pâine.
Degeaba, mi-a spus,
Degeaba, mai plângi,
Ce-ai omorât, omorât rămâne!

Mai târziu, am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată,
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată.

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii,
Demult nu mai merg la nici o-ngropare.
Când soarele-apune
După niste măguri
Şi răsare în flăcări din mare.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi

nu plânge prietene
e noapte în noi şi în toate
degeaba luptăm
degeaba visăm
degeaba murim
suntem vânduţi într-o noapte
ochii tăi negri stralucesc in tăcere
din ei se prelinge o mare durere
plângi prietene, plângi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am fost mic, mic, mic am încercat să merg, iar mama mea mă ţinea lângă ea şi avea un capot de care eu mă ţineam foarte tare ca să pot să merg. Iar după ceva vreme ea a avut teribila înţelepciune să-mi dea o bucată de cârpă în mână. Şi în clipa aceea am început să pot să merg pentru că aveam iluzia capotului ei, iar eu am mers mai repede, mai frumos şi mai departe.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi oameni, până la războiul ăsta, n-au omorât pe nimeni. Şi acum omoară fără să clipească din ochi. Acum aproape că nu e om care să nu fi omorât cel puţin un alt om. Războiul.. războiul calcă în picioare toate legile.

Zaharia Stancu în Şatra
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lanterna

nu-mi amintesc să fi tras cu praştia-n vrăbii
să fi băut o cană cu vin cu vreo puştoaică
la telejurnal sau mihaela nu aveam cum să mă uit
televizorul era în camera părinţilor iar eu veşnic
citeam cu lanterna aia din tablă cu baterie pătrată
ascunsă sub plapumă cartea pe care
o voi scrie mâine

nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai tânăr decât astăzi
deşi cănile nebăute mă latră şi mă scuipă din ochi pe stradă
telejurnalul a devenit totuna cu un fel de mihaela
ştiu asta de la lucrătorii salubrizării urbane
care tot strâng camerele părinţilor aruncate de la ferestre
în televizoare minuscule
din greşeală am călcat pe-o laternă sau pe ecoul luminii

vin vrăbii, din ce în ce mai multe vrăbii, ridiculizându-mă
amărâtule n-ai nici măcar praştie
trec nişte, cum să spun, un fel de mâine (de ce nu are plural?)
prin articulaţiile falangelor
se-ntrec amorţirile să caligrafieze ceva spaţial probabil
o plapumă, albastru ba verde ba nu
înveleşte, înveleşte frigul, eu rămân pe dinafară şi nu mă mir

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ah, femeile! (A fost odată, de demult!...)

A fost odată, de demult,
Când vă iubeam aşa de mult,
Când voi eraţi fermecătoare,
Când să vă-ascult aveam răbdare,

Când versuri eu vă închinam,
Cu vorbe dulci vă cuceream
Şi-amor făceam aşa de mult,
A fost odată, de demult!...

pamflet de George Budoi din Femeia de la A la Z în Aforisme, Epigrame, Poezii, Pamflete şi Satire (10 septembrie 2023)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

NUME: NU DEGEABA ÎL CHEAMĂ... (S-Ş)

Nu degeaba îl cheamă Săracu: n-are nici după ce să bea apă.
Nu degeaba îl cheamă Slutu: e urât cu draci.
Nu degeaba îl cheamă Soare: este un om cald.
Nu degeaba o cheamă Sofia: este o femeie înţeleaptă.
Nu degeaba îl cheamă Solomon: este un om înţeleapt.
Nu degeaba îl cheamă Spânu: e un om al dracu'.
Nu degeaba îl cheamă Strâmbu: este un om strâmb.
Nu degeaba îl cheamă Sucitu: este un om sucit.
Nu degeaba îl cheamă Şarpe: este un om viclean şi periculos ca un şarpe.
Nu degeaba îl cheamă Şovăilă: este un om şovăitor.
Nu degeaba îl cheamă Şugubete: este un om şugubăţ.
Nu degeaba îl cheamă Şutilă: se ocupă cu şutitul.
Nu degeaba îl cheamă Şuţ: este hoţ de buzunare.

George Budoi în Nume: nu degeaba îl cheamă... (5 mai 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin...

destinul a venit la uşă, şi a bătut într-un târziu,
eram prea mic, cu o mătuşă, surzită prea de timpuriu,
şi cine să-i deschidă oare?... şi a plecat îngândurat,
lăsându-mă ca pe o floare într-un deşert, mult prea uscat

crescut sub soarele fierbinte de-atunci, mă ard între nevoi,
degeaba am un cap şi minte, degeaba om, degeaba voi,
degeaba înţeleg de toate, degeaba sfaturi le culeg,
rămas în negura de noapte, degeaba caut şi le aleg

mult de-atunci, prea multe zile, prea multe veri am străbătut,
prea multe întrebări în mine, le caut în timp, răspuns tăcut,
răspunsuri care niciodată nu se termină cu un vers,
răsar în crengi pe altă faţă, rodesc mai multe, cu mult stres

destinul este şi nu este... poate atunci când eram mic,
un altul a pătruns hoţeşte, îmbrăţoşat cu tot cu dric,
şi de atunci mă plimbă-n lume, în carul lui, fără de flori,
fumându-mi liniştea plăpândă şi rest de fum în goii nori

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sebastian: Ea l-a omorât. Ea i-a apăsat perna pe faţă, eu doar l-am ţinut de picioare. Ea l-a omorât şi pe Alexander Lester. Pe Boris Lester l-a otrăvit cu ciuperci şi l-a lăsat să moară. Tot ea l-a omorât pe bietul... (plânge) L-a omorât pe copil ca să putem fi împreună. Şi eu care credeam că o iubesc...

replică din filmul artistic Lady Macbeth, scenariu de Alice Birch, după Nikolai Leskov (2016), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Festivalul Filmului European
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, copilărie

Adio, copilărie!
Azi am împlinit 76 de ani.
Nici nu ştiu cum au trecut,
Nici nu ştiu când am crescut.
Mai întâi mi-au crescut ochii,
Apoi pantalonii,
Mi-a crescut curiozitatea,
Şi apoi dorinţa,
După aceea,
Mi-a mijit mustaţa,
Şi, o vreme, mi-a crescut
Ştiinţa de carte.
Apoi mi-a crescut familia,
Experienţa,
Salariul tarifar
Şi concediul de odihnă,
Pe urmă mi-a crescut,
Pofta de avere,
Intoleranţa,
Şi tensiunea arterială,
A apărut apoi teama,
De a trece strada,
Şi au crescut petele albe,
Din întunericul nopţilor.
Şi astfel,
Fără să prind de veste,
Azi am împlinit 76 de ani.
Adio, copilărie!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea târziu?

Mai plouă, demult n-a plouat
şi iar mi-e dor de casă şi de vii
cînd mă duceam cu tata la arat
mă înfrăţeam cu orele târzii.

Am avut un vis să plec departe,
să mă rup de oamenii din sat,
dar toate sunt atâta de deşarte,
că iar mi-e dor să merg la semănat

Mi-e dor să alerg desculţă prin câmpii
păsările –n codru să le ascult
să mă mai joc cu ai satului copii
aşa cum mă jucam demult, demult...

Întoarsă-n sat nu mai m-am regăsit,
tata plecase undeva tăcut,
foşnetul pădurii a amuţit,
mama tot mai mică s-a făcut.

M-am căutat copil printre copii
si în niciunul nu aveam să fiu,
toamna cernea galben peste vii,
întoarcerea venise prea târziu?

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Şi tu? Care a fost idolul tău? Modelul tău?
Lia: Eu?! Nu ştiu. Nu m-am gândit. Mama mea, cred...
Lucian: Crezi doar?!
Lia: Ţi-am spus, nu ştiu sigur, nu m-am gândit la asta.
Lucian: Păi, mama ta e psiholog?
Lia: Nu. De ce? Ar trebui să fie?
Lucian: Nu. Însă mă gândeam... Tu de ce-ai ales psihologia?
Lia: Eu?! Nu, iniţial nu asta a fost alegerea mea, ci fizica; asta mă atrăgea... Dar n-am renunţat nici la fizică. Spre psihologie însă m-am orientat mai târziu, pe la vreo 16 ani.
Lucian: De ce atât de târziu?
Lia: Păi, pentru că, din anumite motive, atunci mi-am dat seama că-mi place ideea de a-i ajuta pe alţii să-şi rezolve problemele psihice; dacă Stela vindecă boli ale trupului, eu pot afirma că vindec, într-un fel, boli ale sufletului.
Lucian: Frumos spus...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte
Ce-şi semeţeste piscurile-n cer,
Şi celui care vrea să îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,
Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!
Azi sunt matur şi mă tot uit spre piscul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Şi totuşi urc! Îmi sângeră piciorul,
Şi inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,
Dar muntele îşi cere jertfa lui:
Se prăvăleşte-n hău câte-o făptură!
Şi-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunţ? Merg mai departe?
Voi reuşi sau nu? E greu de spus!
Ştiu doar că încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel ameţitor de sus!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm 127

Şi dacă nu zideşte Domnul casă
Degeaba mai lucrează ziditorii
Şi pe-o cetate mâna de n-o lasă
Degeaba mai veghează veghetorii.

Degeaba va sculaţi de dimineaţă
Şi va culcaţi când noaptea e târzie
Degeaba va trudiţi întreaga viaţă
Să câştigaţi o pâine şi-o simbrie.

Pe cei iubiţi, El, Domnul Îi ajuta
Le pune pâinea ca-ntr-un vis pe masă
Şi să munciţi cât zece sau o sută
Doar Domnul poate să zideasc-o casă...

poezie de Adriana Cristea (15 februarie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din sala de judecată

- Inculpat, ce ai de spus,
După ce-ai săvârşit crima?
- Domnule, nu eşti Isus,
Că n-am omorât pe muma!

epigramă de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea călău

Când te-am iubit, n-ai vrut să fiu al tău;
Credeam nespus în vorba ta frumoasă
Şi m-am trezit în noaptea-ntunecoasă,
Prăpăstuit în durerosul hău.

Al unei inimi sparte pe ilău
Cu un ciocan, de-o mână ce nu-i pasă,
Cuprins subit de-o soartă ticăloasă,
Prăpăstuit în durerosul hău.

Te veneram, iubita mea călău,
Dar m-ai ucis cu-o crudă însetare
Pe când cădeam, cuprins de adorare,
Prăpăstuit în durerosul hău.

Degeaba plângi acum şi-ţi pare rău,
Când te-am iubit, n-ai vrut să fiu al tău.

sonet de Ionel Adrian Gugea (16 aprilie 2013)
Adăugat de Ionel Adrian Gugea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea

Am luat creanga în mână
m-am aşezat pe o cioată
am rupt-o în două şi am aşteptat...
După un târziu
am plecat
am plecat după un târziu de creangă
ce nu mi-a spus nimic
nu mi-a spus nimic
niciodată!

(dedicaţie Lorenei Georgiana Craia)

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre

pierduţi in noapte, rătăciţi,
ca două suflete stinghere
ne mai cred unii-ndrăgostiţi
de noi şi visele rebele.

nu ştiu că am murit demult
suntem năluci în noapte
doi oameni care merg tăcuţi
şi dincolo de moarte

e mâna mea? e mâna ta?
uscate-s amândouă
timpul a pus pecetea sa
şi a-nceput să plouă.

plouă cu lacrimi de sfârşit.
plecăm şi nu ştim unde.
am fost copii, suntem bătrâni
rămân in urmă umbre.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!