La vânătoare

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare...

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit...
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi porneşte ca un dop...

A căzut... ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate...
Un scaiete zăpăcit
Îl întreabă: – Ce e, frate?
- Sunt teribil de grăbit!...

Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!...

Liniştea coboară iarăşi
Peste ţarinile moarte...
- L-ai scăpat! zice-un tovarăş.
- Mi-a sărit cam de departe...

III. Masa

Din văzduh abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii...
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă...
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică...

- Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul...
Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc...
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?...

- Astea sunt invenţii pure...
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară...
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă...
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt -
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat... şi-am tras în vânt.

Când văzu că "umplutura"
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput... aşa s-o lingă...

- I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
... Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
- Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf...
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp...
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
mirişti galbene-n lumină,
arături ca de cărbune
şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
se perindă nori de plumb
peste larga simetrie
de coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,
luminând peisajul vast
de dreptunghiuri colorate
într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe
şi foşneşte lung sub soare,
cu mătasă la pănuşe,
mămăliga viitoare...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Dănuţ Cepoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
mirişti galbene-n lumină,
arături ca de cărbune
şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
se perindă nori de plumb
peste larga simetrie
de coline cu porumb.
(...)

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada morţii

Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale...
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa...
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.

Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.

Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă — să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare...

*

Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.

Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de vară

I

Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?...

Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat

Le-atârnă ca o barbă...
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil...

II

Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi...
Dar cine
Le poate socoti?

Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun...

Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:

Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti

Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, -

Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,

Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi...

III

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund

Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.

IV

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare -
Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă – ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,

Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău...

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut...

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V

Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;

Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer

Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,

Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,

Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada munţilor

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plumb, de Victor Ponta

Dormeau adânc beţivii prin porumb
Când m-am dat jos din ceruri pe pământ
După alegeri, fraier şi înfrânt
Tot blestemând destinul meu scălâmb

Se întorsese doar Rovana Plumb
Stam singuri în guvern... şi era frig...
Oprise Dragnea gazele,-l oblig
Să nu mai fure,-i ca un jug de plumb

Pentru un hoţ ca el, ce jură strâmb
Uneperiştii sunt ceea ce sunt
Toţi nişte iude, mâine mă şi vând
Lui Klaus, pe-o postaţă cu porumb.

parodie de Mihail Soare, după George Bacovia (decembrie 2014)
Adăugat de Dora Merean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem prebalcanic

La apus de Bucureşti
frumoasă mai eşti
întinsă câmpie,
cu plopi rari
cu grâu mult
şi cu dughie,
iar la şapte seara cu marele foc al asfinţitului.

Frumoasă mai eşti
şi mult te iubesc.

Între hotarele tale mereu mă trezesc
în ovăz şi trifoi
până la Ciorogârla,
în orz şi porumb
până la Tântava.

Şi mai departe până întâlnesc Argeşul şi-l salut.

O, întinsă câmpie
toate satele ţi le ştiu
drumurilor tale le sunt muşteriu
aşa cum se duc departe, spre apus
şi sufletul meu cu ele e dus
departe de tot, spre Turnu Măgurele.

Acolo, frumoasă şi gătită cu mărgele
e iubita mea din Balcani
fată de douăzeci de ani.

Dar e departe de mine, aproape de marele fluviu
departe de mine, lângă Munţii Balcani
şi-atât o iubesc, şi-atât de dor mi-e de ea
că dacă Dunărea ar fi cerneală şi marea hârtie
tot nu mi-ar ajunge pentru a-i scrie.

La apus de Bucureşti
frumoasă mai eşti
întinsă câmpie.

poezie celebră de Geo Bogza din Orion (1978)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre linişte

mai trec prin cimitire uneori,
e un peisaj inedit, mai ales toamna,
nicidecum sumbru

drumul pare mai liniştit câteodată printre cruci,
în oraşul de la capătul lumii

este un drum neumblat din deşertul umbrelor,
este o scurtătură prin oraşul păcatelor,
printre cruci, pe unde mai trec
uneori,
când oamenii nu mai încap unul de altul prin cetăţi.
când oasele mă încearcă,
când mă îmbolnăvesc de dorul tău,
când se răceşte întunericul
şi tace insuportabil

mai trec pe lângă cimitire uneori,
ca pe lângă Purgatoriul lui Dante.
ocolesc cu grijă
oraşul celor şapte păcate

pare o cale mai sigură către casă,
e drumul spre linişte

corbi uriaşi stau cocoţaţi
sinistru
pe o gară fără trenuri,
într-un oraş de la capătul
timpului,
croncănesc diabolic, tot mai tare,
atunci când trec
printre cruci,
uneori.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleacă de lângă mine vis urât...

Fug şi mă ascund în adâncul mării profund,
ca ochii mei să nu-i vezi plângând,
dar visul urât pleacă şi se ridică,
stau şi te aştept, iar somnul vine într-o clipă,
iar eu strigăm din nou ca să rămâi,
că tu eşti dragostea mea dintâi.
Tu îmi spuneai "adio" şi te urcai la cer încet
şi nu mai aveai nici un regret,
tăcerea din flori o simţea doar vântul,
mă urc şi eu spre cer şi văd apoi pământul,
cobor din nou prin frig şi ceaţă,
îmi simt mâinile reci, dar mă întorc la viaţă.
Mă trezesc când zorile coboară,
găsesc la ochi o lacrimă amară,
tu eşti lângă mine, o mare iubire
şi las cu drag inima să te admire.

poezie de Eugenia Calancea (15 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna pe uliţă

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Aţi înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ştrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tainele mirajului ceresc

Ce lungi îmi par tăcerile spre seară
când soarele-n apus dispare după deal,
iar umbrele prin colţuri se strecoară
pe cântecul duios venit dintr-un caval.
Mi-adun cu grijă gândurile toate
din galaxiile prin care se mai zbat,
nici nu mai ştiu de ce au fost plecate,
ce-aveau în spaţiul sideral de căutat.

Şi mă cuprinde, parcă, dintr-odată
un dor nebun, fără să ştiu ce-aş vrea,
iar gândurile-n calea lor fac roată
să caute prin astre tinereţea mea.
Simt frigul cum se-ntinde ca o pată,
mă-ndrept spre sobă focul să-l aprind,
dar tinereţea-mi spune deodată
din haosul uitării-n braţe s-o cuprind.

Cu gândurile-ntoarse peste vreme
în camera-ncălzită o aduc din vis,
ea deîndată-ncepe să recheme
noian de amintiri uitate-n paradis.
O trag tot mai aproape, lângă mine,
cu dorurile toate-n şoaptă îi vorbesc,
şi-n clipele venind tot mai senine
mă-mbăt cu tainele mirajului c

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezicere

V-om trece... şi eu şi tu...
V-om trece ca un vânt
Un vânt, de toamnă, rece
Ce viaţa o să ne-o sece
Spre moarte dându-ne avânt.

V-om sta in lumea noastră sumbră
Lângă nepoţi, lângă copii
Afară va fi ploaie de vară
Iar tu citindu-le din cărţi, spre seară
Despre fantome si stihii.

De nicăieri, câte-o problemă,
Ne va mai pune la încercare
Dar v-om fi trecuţi prin toate cele
Prin toate vremurile grele
Şi-n viaţa noastră va fi soare.

Impreuna iubito o să fim
Până natura îşi va pierde coloritul
Pierzându-se in nopţile de vară
Când stele vor incepe sa piară,
Atunci iubito, ne va fi sfârşitul.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când tu eşti binele din rău

Ce-mi trebuie un cer cu stele... când lângă mine-s ochii tăi,
Ce-mi trebuie o lună blândă, când lângă mine-i chipul tău,
Ce-mi trebuie bolta cu astre... când tu-mi dai inimii... bătăi,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?
*
Ce-mi trebuie o îndoială... când tu-mi eşti vers neprefăcut,
Ce-mi trebuie o galaxie, când tu-mi eşti steaua cea divină,
Ce-mi trebuie cale de lapte, când tu eşti drumul cunoscut,
Ce-mi trebuie soare pe cer, când ochii tăi îmi sunt lumină?
*
Ce-mi trebuie un alt odor... când tu eşti floarea parfumată,
Ce-mi trebuie ceva amar... când gustul tău îmi e ca mierea,
Ce-mi trebuie un vis de praf, când am un vis de nestemată,
Ce-mi trebuie spre vindecare, când tu mi-ai lecuit durerea?
*
Ce-mi trebuie vreo altă rugă, când peste tot e nimbul tău,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?

poezie de Ion Apostu (18 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de primăvară

I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?

II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.

III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici...
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii...
Primăvară, unde eşti?

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai spus tu, nu se poate

(Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună)

Motto: "Fă bine şi aruncă-l în drum pentru că nu ştii când îl vei găsi"
(proverb armean)

1.

Spune tu că ştii ca mine
Ce e rău şi ce e bine
Cum ţintise Delianul
Punctul despicat în anul
Când, din graba ei, o clipă
Se lipi de Infinit
Luna a rămas gravidă
Şi povestea s-a sfârşit...

2.

Tu văzuşi într-o oglindă pusă-n colţ să nu se vadă
Cum stau clipele-n clepsidră aşteptând pe rând să cadă
Prima zicere albastră, dintr-o zi de luni,
Cu fereastră roşie,
într-o pictură cu rochie

Lume multă pe faleză cu actori ieşiţi din piesă
Cu regina, o metresă, plimbând o căţea în lesă
Nu departe de casino, Ovidu şi prietenii săi
Într-o ceartă cu jandarmii în drum spre vernisajul
Oglindiri şi iubiri

Lui Vinicius îi scăpă o înjurătură
Suficientă cât să-nceapă o întreagă tevatură...

3.

Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună
Într-un punct de la răscruce unde vine şi se duce
Valul vorbei de pe mare ce se sparge lângă dig
Unde creşte stuf albastru şi se-nsoară Pipirig

Tipitina potriveşte întrebarea fără rimă
Şi pescarul descâlceşte firul lung de la meşină...

4.

- Ce faci acum?
- Un scenariu, o scenă şi-o dilemă.
- Mă plimb printr-un vers cu ceva ce nici nu pare, dar apare pe cărare.
- Fă-ne o fotografie.
- Spune-mi un număr.
- Şapte.
- Şapte nu-i faţă de zar.
- La mine este.
- Nu se poate.
- Ba se poate.
- Zarurile spun altceva.
- Din hazard se naşte un fel de ordine.
- Când ai spus tu, nu se poate, nu era posibil doar atunci sau niciodată?
- Taci, ascultă şi vezi oglindirile...

5.

uite-aşa se plimbă-n mine câte-un cântec de uitare
şi mă ţine zi şi noapte, lângă munte şi la mare
iar din toate câte-s spuse mai rămâne-n Infinit
floarea florilor de rouă şi Iubirea de iubit

că oricât ar fi ea, Marea, şi tăcerea unui munte
tot rămâne Ea, cântarea, şi lătratul unui câine
care vine după mine şi mă latră să-l iubesc
să-i arunc un băţ departe să-l găsească-n vis lumesc

eu când zic că-n mine-i cântec şi-i cântare şi-i uitare
sunt atins de Infinitul dintr-o insulă din mare
cu cărare-n vârf de munte, cu cascadă şi izvor
unde plopul încă creşte şi se leagănă de dor

ai văzut ce oglindire stă în clipa ce-a căzut
dintr-un răsărit de lună în cetatea ce-a crescut
dintr-un ţărm bătut de vânturi şi crestat de surpături
şi un măcieş cu floarea din sămânţa de spărturi...

6.

Într-o coloană fără sfârşit
Tu ciopleai scara spre cer
O scară dublă precum Scara lui Leonardo
Pe care urcau şi coborau arcaşii lui Xerxes
Cum o făcuseră cândva, la Salamina

Ceasurile lui Baruch Elton intraseră-n oglinda din cancelarie
Hrănindu-se cu orele mele de meditaţie
Cronofage şi arcofage-n pendulul de la Zorile
Lăsat amanet de sculptorul Holuţă
Colecţionarului Ionel Mătăsăreanu...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcerea lumii

liniştea se ascundea într-un gând nespus
rătăcită în marasmul cotidian
avea multe faţete
mă retrăgeam în mine
să nu aud urletul hienelor în noapte
zac, uneori privesc vremea ce trece
ce vine
dacă mai vine
vorbesc dar nu aud
sunt atât de obosit
stau în aşteptarea ţipătului
geme pământul în răsuflări oprite
sub frunze moarte de vreme, prea devreme
mă zbat fără grabă în tăcerea crudă a lumii
azi nu mai pot
sau nu mai vreau
să cer, să iau
gunoaie de pe drum
un drum croit
din oase frânte şi mult fum
aş vrea să zbor, un zbor etern
la cer
spre norii albi, pufoşi şi puri
să mângâi sufletul unui pescăruş în zbor
dar nu ştiu cum
doar stau şi plâng
la margine de mare
ce să mai cer
ce să mai sper
e prea târziu acum
ne facem că facem, fără să facem
ne facem că vorbim
dar vorbim în tăceri studiate
nu ştim nimic, dar totul ştim
lucrăm, nu muncim
plecăm dar nu plecăm
şi stăm, ce bine stăm...
nu ştiu de dorm
de când, de ce şi până când
o clipă sau o veşnicie
privind in jur
privind la voi
târziu am inţeles
că lumea asta nu-i de mine
văzând că nu sunt de folos
mă întorc incet şi plec pe jos

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătorească

M-am tot gândit: "S-o spun sau să n-o spun?"
şi-apoi mi-am zis: "De-o fi să-mi dea crezare,
momentul ăsta cred că-i cel mai bun
de spus povestea mea de vânătoare".

Şi-am să v-o spun, că-ntâi april e-o zi
în care vânătorii şi pescarii
au concurenţă mare şi ar fi
chiar culmea să-i învingă "adversarii".

Povestea mea e simplă şi mă jur
pe toate raţele atunci vânate,
că tot ce-a fost (cu nimeni prinprejur)
nu-i doar un banc (din cele-adevărate).

Eram cu puşca, seara, la vânat,
când a venit direct spre mine-o raţă
pe care-am doborât-o de îndat'
ce am văzut-o, brusc, ieşind din ceaţă.

Dar – ce credeţi? – mai vine una... poc!...
şi încă una... poc!... şi cade-n apă...
se-ngroaşă gluma, trag, nu stau deloc,
de mă-ntrebam: "În sac, or să încapă?"

-Dar, bine-bine – mă veţi întreba –
îţi mai lăsau şi ele un răstimp
să schimbi cartuşe, arma a-ncărca?
-Păi ce, de asta mai aveam eu timp?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am lipit aşa, suflet lângă suflet, neputincios şi aproape brutal de sincer. Până-ntr-o vreme când m-a cuprins dorul de pribegie şi-am plecat fără să privesc înapoi.
Oamenii sunt anotimpuri. Lumini şi umbre, contrast evident, fericiri dobândite. Peste unii bate vântul schimbării, îi sluţeşte orgoliul, se vând pe nimic. Trebuie să fie tare frig, într-o inimă mică şi săracă dacă-i permiţi răului să cotrobăie prin toate virtuţile.
Să decidă iubirea! Arunc în oameni cu soare şi gând curat. S-o găsi în mulţimea aceasta măcar unul care să-şi lepede frigul din suflet. Atunci o să ştiu că n-a fost în zadar...

Andreea Palasescu (3 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar nici eu, de mă strig

O rugină de tei prin frânturi de amiezi
Vechi scrisori de amanţi peste timp încă ning
Din pănuşi de porumb mă privesc şi se sting
Ochii verzi de păpuşi, merii buni din livezi.

Trec poştaşi abătând foste vremuri prin gări
Un bătrân aţipit trece mâna prin nori
Plouă dor strecurat din arcuş de viori
Calcă talpa nisip pe adâncuri de mări.

Şi pe umbra ce sunt, un oraş osândit
La prăpădul tăcut al atâtor iubiri
Cresc pe străzile lui şi acum trandafiri
Şi pe umeri, înfrânt, un oftat de cuţit.

Vin în liniştea mea patru scânduri de pom
Despre viaţă citesc ochii mei într-un zar
Despre moarte învăţ dintr-un vechi calendar
Sunt o roată de tren într-o haină de om.

Unde-ai fost, unde eşti, timp al meu rătăcit?
Pleacă sălciile-n vânt, pleacă oamenii toţi
Un poştaş fără veşti mă tot caută în porţi
Dar nici eu, de mă strig, nu mai sunt de găsit...

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dojana (Doina)

Carpatu'şi înalţă semeţe bătrânele culmi spre albastru, scăldându-le în ploaia de raze de soare d'amiază de vară... E sfântă şi vastă tăcere, sus colo, departe de zgomotul vast şi profan al cetăţii. E limpede aer şi vântul adie alene şi doina doineşte... Mioarele pasc îndelete pe colina cea verde... E turma bogată a lui Oancea; în târguri din lume vestită'i e lâna, vestită'i e brânza, vestit caşcavalul... Mioarele pasc îndelete sub grij'a doi baci de credinţă, sub paza dulăilor aprigi, de sfâşie ursul... Alături la umbră de stâncă stau bacii. Sunt frate şi frate. Cel mare, cu pleoapele închise, îşi trage luleaua. Iar fratele tânăr, culcat stând pe spate, doineşte o doină din fluieru'i magic... Şi cântă şi cântă flăcăul, de dor şi de jale, un cântec pe care Carpatu'l cunoaşte d'atâtea ş'atâtea vieţi de oameni. Trecut-au destule şi alte-or mai trece: Carpatul şi doina de veci sunt prieteni, de veci or să fie... Şi cântă flăcăul de plânge şi frate, de plâng şi mioare, de plâng toţi dulăii, şiroaie de lacrimi, atât e de dulce! Dar iată-l deodată în sus se ridică, şi fluieru-şi trage din buze. Îl întoarce la ceafă şi'l vâră'n cămaşa soioasă de zer şi scorţoasă... Se scarpine bine; răsuflă. Şi iar îl ia-n buze şi iar se porneşte... Carpatu'şi înalţă semeţe bătrânele culmi spre albastru, scăldându-le în ploaia de raze de soare d'amiază de vară... E sfântă şi vastă tăcere, sus colo, departe de zgomotul vast şi profanal cetăţii. E limpede aer şi vântul adie alene şi doina doineşte. Ce vraje!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale din ziarul Universul Literar
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!