Satan

Călătorind pe malul talazelor latine
L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz
Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,
Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz.

Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,
Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce.
Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce
Târâtă de vârteje-picior peste picior.

Deşi nămiez, în umbra-i, culcată peste mare
Ca dâra unei neguri în care se răsfrâng,
Văzui cum firmamentul roieşte şi tresare
Din mii de candelabre aprinse din adânc.

Şi se-ntreba atuncea speranţa mea mirată:
Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaş.
Oprit pe ţărmii lumii, cu-o mână-atât de lată
încât putea să joace pe deget un oraş?

Eu ridicai lopata în semn de datorie
Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut.
Scoţând pentru cinstire albastra-mi pălărie
Ca-n faţa unui rege ce trebui-cunoscut.

El îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc
Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla –
Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc,
Răspunse Europei, orgolios, cu tifla.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog

Lângă ţărmul tristei mări
M-am oprit pe-o stâncă.
Apa tremură spre zări,
Verde şi adâncă.

Sufletu-mi, împovărat
De-o iubire moartă,
Se ridică ne-mpăcat
Şi cu el o poartă,

Cum îşi duce greu în zbor
Vulturul de mare,
Peste valuri călător,
Prada moartă-n gheare...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am plâns când l-am ascultat pe Radu Lupu la Paris. Ştiam cine este agenta lui şi am rugat-o, dacă se poate, să mă lase în culise. Aşa că m-am dus să-l salut. Acum: Ce poţi să-i spui unui asemenea om? Bravo? Felicitări? M-am dus spre el, l-am privit şi singurul lucru pe care i l-am spus a fost: Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. S-a uitat la mine şi mi-a zis: Eu mulţumesc. Atât.

Vassilis Varvaresos în TVR 1, Nocturne (24 aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoză

Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii...
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dânşii, şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visând, trăiam cu ei acuma, şi-atât de alb eram subt lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alinta şagalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc şi eu pământul.

Când făr' de veste-o mână pală, mişcându-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frângă, — ş-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.

Muream din nou, dar când trudită făcându-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor subt lună
În căutarea altei forme desăvârşite şi eterne.

poezie clasică de Dimitrie Anghel
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie căreia

Crăp uşa cu sfială,
Odaia ţi-este goală.
În perini se păstrează încă
O urmă-a capului adâncă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea,

Şi pe cearşaf o pată de cafea.
M-am întâlnit prin casă
Cu-o umbră vaporoasă.
De când pierişi, mi te-arătai întâi.

Măcar ca umbră, rogu-mă, rămâi.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie, căreia

Crăp uşa cu sfială,
Odaia ţi-este goală.
În perini se păstrează încă
O urmă-a capului adâncă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea,
Şi pe cearşaf o pată de cafea.
M-am întâlnit prin casă
Cu-o umbră vaporoasă.
De când pierişi, mi te-arătai întâi.

Măcar ca umbră, rogu-mă, rămâi.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

speranţă (vezi şi nădejde)

Speranţa este un vis cu ochii deschişi.

definiţie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge peste ţara mea de vis

Ninge peste ţara mea de vis,
Ninge peste Moldova.
Cu fulgi mari ca floarea albă de cais,
Ninge peste Teleneşti, Chişinău, Leova.

Ninge peste păduri de brazi
Peste munţii Carpaţi.
Ninge cu fulgi jucăuşi
Peste Bucureşti, Iaşi, Cluj.

Ninge peste marea cea mare,
Peste vechile hotare
Unde Ştefan şi Mihai duşmanul l-au învins.
Ninge peste ţara mea de vis.

Ninge şi tot ninge Şi aşa de bine îmi pare,
Că visez cu ochii deschişi,
Din nou, la România mare.

poezie de Vladimir Potlog (23 noiembrie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te nasc în mine rază de-nceput

Iarna-n frunză verde se dezgheaţă
Când ne-mbrăţişăm de dimineaţă,
Ne dăruim săruturi cu ardoare
La o ceaşcă de cafea cu aburul în soare.

Zâmbetul tău coboară dintr-o poză,
Ai buzele petale dintr-o roză
Care a crescut uşor în mine
Cu rădăcini de dor şi de iubire!

Ne salutăm cu ochii larg deschişi,
De frumuseţea lor suntem cuprinşi,
Tu ştii că-i porţi, eu ştiu că-mi aparţin,
Dăruiţi îmi sunt de sfânt destin!

Frumoasa mea, frunză lipită-n geam,
Rămâi aşa, în suflet să te am,
În inimă să-ţi port poza ta vie,
Să-mi fii cânt ascuns în colivie.

Te-mbrăţişez, frumoasa mea de vis,
Te salut din lungul necuprins,
Zbor spre tine, ca să-ţi fiu aproape,
Peste munţii-nalţi, peste adânc de ape.

Te nasc în mine rază de-nceput,
Floare răsărită în inima-mi de lut
Amestecată-n sângele iubirii
Înflorind pe culmea fericirii!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orfeu. Euridice. Hermes

Era-n ciudata sufletelor mină.
Şi ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
ţâşnea în umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.

Stânci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâşii de pânză.

Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.

Întâi bărbatul zvelt în mantie albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;

şi pasul lui mânca în grabă drumul,
nemestecat, cu mari îmbucături;
şi mâinile îi atârnau, închise
şi grele, dintre faldurile hainei
şi nu mai cunoşteau uşoara liră
crescută-n mâna stângă ca un lujer
de trandafir pe-o creangă de măslin.
Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:
pe când privirea-n faţă ca un câne
fugea, se întorcea şi iar pleca,
oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,
– ca un miros auzul îi rămânea în urmă.
I se părea de multe ori c-ajunge
până la mersul celorlalţi doi, care
veneau urcând suişul după el.
Apoi ştia din nou că-i doar ecoul
paşilor lui şi fâlfâirea hainei.
El însă îşi spunea că vin şi ei;
spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.
Da, vin şi ei (numai să fie doi!),
dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi
îngăduit o dată măcar să-ntoarne capul
(şi dacă o privire în urmă n-ar strica
tot ce de-abia a fost înfăptuit),
el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin
atât de-ncet şi de tăcuţi în urmă:

Zeul călătoriei şi-al soliei,
cu pălăria peste ochii limpezi,
purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă
şi fâlfâind din gleznele cu aripi;
iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.
Ea care-atât de mult a fost iubită
încât de dragul ei a izvorât
mai multă tânguire dintr-o liră
decât vreodată dintr-o bocitoare;
atât de multă-ncât s-a zămislit
o-ntreagă lume-a tânguirii, unde
au fost create toate din nou: pădure, vale,
câmp, drum şi sat şi râu şi vietate;
şi peste-această lume de tânguiri, la fel
ca peste celălalt pământ, un soare
şi-un paşnic cer cu stele atârna,
un cer de tânguire cu stelele sluţite:
– şi totul pentru ea cea multiubită.

Acum mergea, de zeu călăuzită,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.
Şi era singură-n ea însăşi;
şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,
nu se gândea nici la bărbatul care
mergea în faţa ei şi nici la drumul
care urca spre viaţă şi lumină.
Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei
o împlinea ca un belşug.
Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric
era şi ea de vasta-i moarte plină,
atât de nouă-ncât nu pricepea.

O-nvăluia o feciorie nouă;
şi sexul ei era închis, asemeni
cu-o floare tânără când vine seara;
şi-atât era de dezobişnuită
de-mpreunare mâna ei, încât
până şi-atingerea atât de lină
a sprintenului zeu o supăra
ca o mişcare prea familiară.
Nu mai era acuma femeea-aceea blondă
care de-atâtea ori cântase-n versul
poetului, nu mai era mireasma
patului larg, nici avuţia
bărbatului nu mai era.
Se destrămase ca un păr bogat,
ca o căzută ploaie se surpase,
ca o merinde-n sute de fărâme!

Era chiar de pe-acuma rădăcină.
Şi când deodată zeul o opri
şi cu durere mare-n glasul lui
Îi spuse: «A-ntors capul», nu-nţelese
nimic şi întrebă în şoaptă: «Cine?»

Şi-acum, departe-n faţa luminoasei
ieşiri, sta cineva al cărui chip
nu se putea cunoaşte. Sta privind
cum pe-o potecă albă printre pajişti
zeul soliei, cu priviri mâhnite,

se înturna urmând pe-aceea care
chiar şi pornise înapoi la drum,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

O adiere rece-n noaptea de toamnă –
Am ieşit afară
Şi-am văzut luna, rumenă ca faţa unui fermier,
Sprijinindu-se de gard.
Nu m-am oprit, am dat doar tăcut din cap,
Iar în jurul ei erau stele gânditoare,
Cu feţe albe ca ale copiilor crescuţi în oraş.

*** Locotenentul T. E. Hulme a fost ucis de o bombă pe 28 septembrie 1917.

poezie de T.E. Hulme, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-ne Doamne!

lemn dur de piatră
poartă corp
în cruce zdrucinat
care tresare şi doare

spre lut frământat
capul plecat se-ndoaie
iar fruntea se-nclină
spre pământ şi ţărână

în roşu de sânge
ochi privesc în jos
iar carnea se zbate
în cuie bătută

păcatul nostru
El duce pe cruce
iar ce nu a fost ieri
vrea să fie mâine
pentru noi în răstignire
ca să poată duce

spre lumină se-n dreaptă
şi-n rugă El se-n-chină
Tatălui cu suflet
pentru noi cu iubire
şi-n iertăciune

pentru mari păcate
El spre cer se-ndreptă
şi-n fiecare noapte
va cere
Tatălui cu milă
să ne ierte

poezie de Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul şi pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viaţa lui, va putea închide ochii în faţa urâţeniei lumii. Totul poate fi îndurat - dizgraţia, umilinţa, sărăcia, războiul, crima; în speranţa că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viaţa suportabilă.

citat din Henry Miller
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Doamne, pasăre ce sunt,
umbră deasă pe pământ,
cuibul lasă-mă să-l fac
între stelele din lac
să vâr ciocul sub aripă
somnul când vine în pripă,
să plâng, Doamne, să tot plâng
gâtul lebedei prea lung,
firul trestiei subţire,
peştele mut de uimire,
taina lacului adânc,
pântecul fără de prunc.

Doamne, inima-mi plăpândă
unda s-o lege de undă,
malul să-l lege de mal,
albă luna - ca un cal
setea să îşi potolească,
umbra-mi să se risipească
ba-n abis, ba spre înalt
spărgând noaptea de bazalt
şi-nflorind nuferii-n tină...

Izbăveşte-mă de vină!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gară fantastică

La marginea uitării începe să apară
o umbră nevăzută venită din trecut
cu dorurile toate lăsate într-o gară
în seara fără miză de care m-am temut.
Te aşteptam acolo pe-o bancă părăsită
adusă într-o noapte, pe un peron rebel,
cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită
ce-şi căuta în gară iubitul infidel.

Imi amintesc ursita, ea semăna cu tine,
deşi părea mai tristă, privită din profil,
când cobora grăbită în gara fără şine
având pe chipul tandru un zâmbet inutil.
Ducea în spate banca croită din iluzii
în nopţile cu lună, pe malul unui râu,
de tristele himere născute din confuzii
ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai şi tu acolo cu hainele-aruncate
pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,
te ridicai din apă mai plină de păcate,
sedusă de un faun sub unda unui val.
Plângeai, ieşind din apă, rănită de păcatul
rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,
iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,
pe crucea suferinţei în taină răstignit.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gară fantastică

La marginea uitării începe să apară
o umbră nevăzută venită din trecut
cu dorurile toate lăsate într-o gară
în seara fără miză de care m-am temut.
Te aşteptam acolo pe-o bancă părăsită
adusă într-o noapte, pe un peron rebel,
cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită
ce-şi căuta în gară iubitul infidel.

Imi amintesc ursita, ea semăna cu tine,
deşi părea mai tristă, privită din profil,
când cobora grăbită în gara fără şine
având pe chipul tandru un zâmbet inutil.
Ducea în spate banca croită din iluzii
în nopţile cu lună, pe malul unui râu,
de tristele himere născute din confuzii
ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai şi tu acolo cu hainele-aruncate
pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,
te ridicai din apă mai plină de păcate,
sedusă de un faun sub unda unui val.
Plângeai, ieşind din apă, rănită de păcatul
rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,
iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,
pe crucea suferinţei în taină răstignit.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea vârstei

Amintirea vârstei fără prihană
Ca un cocor fâlfâie peste suflet;
Aud clopote, chiote, dojană,
Iarba cum creşte şi melcii la umblet.

Copil fug, alunec peste băltoace,
Munţilor le fac căciulă de azur.
Port în palmă pietre, lemne de toace
Şi cioburi de sticlă gunoaelor fur.

Vârsta trecută, mamă eşti uitată,
Acum am crescut, urmărul e mare:
Furtuni de neguri, apă tulburată,
Cruce pe gânduri peste amplă zare,

Duc prin viaţă trecutul, colbul aprins,
Pasăre cu lat de picior, aplecat,
Efigie de stele pe cerul întins
Sau lac din care nuferii albi au secat.

poezie clasică de Ion Pena din revista "Drum", anul III, nr. 46 (decembrie 1939)
Adăugat de Marin Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visez ca un copil

Să dormi ca un copilaş înfrigurat după ce a colindat iubirea
Cu capul în palmele mele, vei putea?
Să te dezmierd cu mângâieri peste ochii limpezi cu care mă priveşti?
Să te cuprind cu braţele peste inima ce bate tare, parcă ar dori să zboare?
În ochii tăi mă văd copilul de-altădată cu flori în mână,
Cu zâmbetul larg, primitor,
Cu braţele întinse te aştept, cu visele în palme
Mă desprind de cei din jurul meu,
Şi răsăritului îi spun, că am visat la nesfârşit
Să zbor spre necunoscut, în drum spre DUMNEZEU.
Spre taine ce pot deschide orizontul închis,
Spre misterele dezlegate de spicul de grâu,
Spre limitele conştiinţei albastre, spre visul imaginaţiei de copil,
Spre tainele noastre,
Spre cerul de dragoste plin.

poezie de Ileana Nana Filip din Un ocean de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumuri

Cetate de veac, prăsilă de painjeni verzi
subt muşchi şi scocuri. -
Pe turn între semnele ceasului, gânditor
timpul stă. O vrabie umblă pe-arătător.

Subt bolţi de nicăiri nici un ecou.
Părul tău joacă în vântul
pe care 1-am întâlnit ieri în alt oraş
şi care ne-a ajuns din nou.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsărit

Am văzut un răsărit care m-a făcut
să mă opresc pentru o clipă
l-am privit
aşa cum priveşti pentru prima dată
viaţa.
Un soare iradia roşiatic norii plumburii
împrăştiaţi haotic
razele vineţii ale dimineţii
se reflectau în apele gri cu relfexe aurii
ale unui port norvegian
în care dormeau liniştite
la marginea unui ponton
câteva ambarcaţiuni albe
ce-şi întindeau umbrele
peste casele înfipte pe malul apei.
Imaginea asta s-a lipit de retina mea
s-a întipărit în creierul meu
a început să mă obsedeze
aşa că l-am pictat
ca să scap
de acel răsărit
pentru care m-am oprit
şi nu am respirat
pentru o clipă.

poezie de Viorica Hagianu din Plasa de păianjen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!