A fost anunţat

în timpul orei de biologie că fratele lui
murise în război ca toţi soldaţii
care se respectă şi mulţi colegi
au păţit la fel cu fraţii lor
nu-i mai scoteau de la ore
primea un bilet scris pe hârtia albastră
a instructorului de învăţământ politic
şi ţi se preciza că poţi părăsi clasa
dacă simţi nevoia. nici cel mai slab
coleg de înger n-ar fi recunoscut
în ruptul capului o astfel de slăbiciune
rămânea în clasă chiar dacă simţea
că e călcat de tren şi profesorul
îşi vedea de lecţie lui. iar colegii făceau
orice altceva
dar nu se uitau la tine. la început
nu avea lacrimi şi era în transă
rezista până noaptea. dar noaptea
plângea şi toţi din jurul lui plângeau
clase întregi de elevi plângeau în întuneric
după fraţii lor care erau morţi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre ploaie, nu încetase. Măruntă, deasă, încă mai ploua. Vremea se stricase şi nu părea a se îndrepta în curând. Cei şapte tineri, împreună cu profesorul Eugen Manea rămaseră doar în interiorul navei "Pacifis", pe puntea principală, deşi nu doar în acel loc. Lia deja se simţea ca o străină, nu ca între colegi, cu toate că Maria şi Lucian nu o tratau deloc astfel; poate nici Stela sau tânărul Mihai. În general însă, cam toţi evitau să discute cu ea, parcă până şi profesorul Manea... Toţi păreau mai distanţi. Cât despre el, cel pe care-l acuzase, chiar dacă-i zâmbea din când în când, iar când se uita spre ea, n-o privea deloc cu ură, ci cu admiraţie, de vorbit nu-i vorbise deloc până seara, nu-i adresase nici un cuvinţel. Trecuse de ora 18.30, iar ei încă erau în navă. Nu-i mai căutase între timp nici Horaţiu, nici alt membru al Comisiei Disciplinare. Pe la ora 19.00, trapa navei se deschise. Toţi îşi îndreptară curioşi privirile în direcţia trapei, pentru a vedea cine va sosi; era Traian Simionescu.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mormântul unui dur

Plângeau copiii şi nepoţii,
Vecinii lui plângeau cu toţii,
Chiar şi un subaltern plângea
(De o durere de măsea).

epigramă de Ion Cristea Geană din Cimitirul vesel (2000)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângeau viorile-n grădină

Plângeau viorile prin crânguri
Spunând doar lunii-n glas şoptit
Că timpul arde-n ample ruguri
Pătruns de dor la foc mocnit.

Prin faldurile de maramă
Simţeam suflarea lui arzând
Şi parcă fără nici o teamă
Păşeam prin el ca într-un gând.

Plângeau viorile-n grădină
Şi băncile încă plângeau
Se scuturau în rădăcină
Sau poate-n timpul ce erau.

Iar printre sute de suspine
Ce au rămas în urma mea
O clipă poate aş reţine
Să o zidesc lângă o stea.

Plângeau viorile prin gânduri
Precum la moartea unui veac
Iar slove se strângeau în rânduri
Să fie peste timpuri leac.

poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma Grivei îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, cu gura roşie ca sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada... După ce o aduse însă pe lume, împărăteasa muri. Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe...

Fraţii Grimm în Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari socotiră că nici celalalte domniţe nu erau chiar aşa de lepădat, şi trăiră cu toţii ani mulţi în belşug şi fericire.

finalul de la Regina albinelor de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În şedinţă, fratele de cruce simţea cum punea stăpânire pe el o vibraţie spirituală şi naţională puternică şi se aprindea în sufletul lui o formă nouă de trăire creştină şi patriotică care-i lărgea enorm perspectivele vieţii sale. Şedintele aveau loc, de obicei, sâmbăta după amiază, în casa unuia dintre fraţii de cruce sau, de câte ori se putea – era de preferat chiar – se desfăşurau în mijlocul naturii, la câmp sau într-o pădure. Ea era condusă de şeful unităţii. Dar acesta putea delega, rând pe rând, pe toţi fraţii de cruce, ca să o prepare şi conducă.

Nicolae Roşca în Ce este Frăţia de Cruce
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea din care vin

Noaptea se varsă peste viaţă
cu acelaşi întuneric pervers,
nu mai văd nicio scăpare
chiar dacă răstorn ceasul timpului.
Sufletul plânge cu lacrimi de înger
şi aripile s-au frânt,
lumea din care vin
nu are alte înţelesuri ascunse,

curge şi ea ca un râu ce se pierde în mare
şi marea la rândul ei are aceeaşi soartă.
Inima e cea care moare pe trepte,
dar este din alt aluat.
Dacă o să plec noaptea
o să-ţi spun cum să preţuieşti lumina.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, stând în culise, văd exact ce şi cum a făcut actorul pe scenă. Nu am mai văzut actori care să stea în arhechin sau care să vină la repetiţiile altor colegi. Trebuie să ştiu ce fac colegii mei pentru a vedea unde mă situez eu. Dacă nu eşti curios să vezi asta, poţi să crezi că eşti Dumnezeu. Însă dacă ieşi afară şi te compari cu alţii, vezi că, de fapt, sunt foarte mulţi Dumnezei în jurul tău.

citat clasic din Marin Moraru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi avea

pe obrajii pudraţi discret
cât să păstreze un secret
ştiut numai de ei doi
zâmbea şi plângea
poate de fericire
poate de supărare
nici ea nu ar reuşi să explice
care era rostul lacrimilor

simţea un pârâu rece
care-şi făcea loc pe sub sutien
pielea se înfiora la atingere
se întreba de unde izvorăsc
lacrimile ei pornite spre glezne

adună câteva lacrimi în palmă
le duse la buze să le sărute
erau dulci şi parfumate

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sa mergi cu fruntea sus

Să mergi mereu cu fruntea sus, femeie
Să nu-ţi pleci capu-n faţa nimănui
Chiar dacă suferi viaţa nu se încheie
Eşti unică ca tine alta nu-i!

Şi sufletul să nu ţi-l laşi călcat
De nimeni niciodată, în picioare
Respectă-te mai mult căci e păcat
Să ai un suflet sfărâmat, care te doare!

Învaţă-te să ai grijă de tine
Iubeşte-te aşa... aşa cum eşti
Tu eşti frumoasă ştii asta prea bine
Şi altceva nicicând să nu gândeşti!

Femeie, fii mereu pretenţioasă
Să nu te mulţumeşti doar cu puţin
Fă nazuri dacă vrei, fii mofturoasă
Cu sentimentele care îţi aparţin!

Şi dacă vor dori să te doboare
Să nu îţi pleci privirea-n faţa lor
Păstrează-ţi frumuseţea şi a ta candoare
Chiar dacă simţi durerea rănilor!

Să nu te rogi de ei să te iubească
Nu te-njosi şi nu te întrista
Şi nu-i ruga să nu te părăsească
Să plece... chiar de suferi, tu vei rezista!

Mergi mai departe... iartă, uită
Şi viaţa-n continuare să-ţi trăieşti
Lângă cei care tu te simţi iubită
Şi-ţi dau iubirea, fără să cerşeşti!

Trăieşte-ţi viaţa, dar cu demnitate
Mereu, mereu să ai respect de sine
Învaţă să spui "NU" cu fermitate
Când simţi că vor să profite de tine!

Vor profita şi-ţi vor lua bunătatea
De vor vedea că mereu sovăieşti
Din suflet îţi vor lua naivitatea
Şi niciodată n-ai să mai zâmbeşti!

Femeie meriţi mai mult de la viaţă
Nu te agăţa de cei ce te rănesc
Tu meriţi zâmbet, nu lacrimi pe faţă
Şi oameni care sincer te iubesc!|"

Georgiana Niţă

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecând către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii săi, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-a adus un ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa. Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tânărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îl plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetului Adrian Păunescu - in memoriam

În noaptea primăverii chitarele cântau,
Le cerea cuvântul pentru cuvânt.
Necuvintele se dizolvau încet şi dispăreau,
Se dezrădăcinau şi deveneau pământ.

În noaptea verii chitarele strigau,
Din ele izvora iubire pentru iubire.
Durerile se dizolvau încet şi dispăreau,
Se dezrădăcinau, devenind amintire.

În noaptea toamnei chitarele plângeau,
Flacără din flacără în sine iluminând.
Se dizolvau cenzurile, se vizualizau
Cuvântul din cuvânt şi găndul din gănd.

În noaptea iernii corzile vibrau
Poezia în cântec, cântecu-n poezie.
Se dizolvau în noi şi generau
Fiori în suflet pentru veşnicie.

În noaptea vieţii adevărurile plângeau,
Cu degete-n "V" Adrian Păunescu le recita,
Se dizolvau vechi mentalităţi şi dispăreau,
Pentru o lume nouă ce-ar putea exista.

În noaptea morţii amintirile strigau,
Cu degete-n "V" Adrian însa tăcea,
Se dizolva ura toată, oamenii plângeau,
Ştiind că un neam fără suflet n-ar exista.

În noaptea eternităţii oamenii visau,
Cu degete-n "V" Păunescu definitiv pleca.
Se dizolvau evidenţe, oamenii gândeau,
Ştiind că un neam fără poezie n-ar exista.

poezie de Marieta Măglaş
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei.

începutul de la Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu-şi dăduseră seama cum trecuseră orele, unele după altele, tot petrecând, împreună, toţi; se simţeau atât de bine, încât habar n-aveau că transformaseră noaptea în zi; o noapte albă... De altel, ce noapte, în timpul călătoriei cu nava "Pacifis", cât şi cu "Vulturul", care-i urma... Acestea erau doar nişte repere, lipsite de orice importanţă în spaţiul cosmic, însă pe care ei le respectau, cu stricteţe, pentru a nu-şi deregla ceasul biologic... Însă cu ocazia aniversării comandantului lor, îşi permiteau să-l deregleze, doar nu conta; recuperau ei după aceea orele de nesomn... Acum, important era ca toţi să se simtă cât mai bine, în special aniversatul lor. Şi acesta se simţea bine, cum altfel?! Era acelaşi Lucian Enka, aşa cum afirma întotdeauna, nu se schimbase deloc. Şi era bine că nu se schimbase! Tot aşa să rămână şi de acum încolo, îi urară colegii.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci, într-adevăr, aşa după cum îi indicaseră şi acele ceasului său, nu mai erau decât 35 de minute până în momentul în care elevii săi trebuiau să părăsească Terra, iar el, Eugen Manea, se vedea nevoit să plece de la bordul "Pacifis"-ului, altfel risca să zboare împreună cu elevii săi spre Proxima, ceea ce n-ar fi fost un lucru chiar atât de grav, căci domnul Manea n-ar fi avut ce să regrete. Totuşi, programul era dinainte stabilit cu minuţiozitate şi trebuia respectat, aşa că profesorul trebuia să se despartă de cei pe care simţea că nu-i poate lăsa singuri. Însă Eugen Manea le comunică şi celorlalţi acest fapt...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când auziră părinţii lui Ţugulea că a fost ucis într-o bătaie cu nişte zmei, după cum îi spuseră fraţii, plângeau şi lemnele şi pietrele de mila lor. Nu puteau ei face să li se usuce lacrămile de la ochi, ferească Dumnezeu. Şi se tânguiau şi se boceau, de nu se mai puteau astâmpăra. Fata plângea şi ea, biet, înfundat, căci nu cuteza să dea grai din gura ei.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţii nu se înlocuiesc

Fraţii, nu-s de înlocuit, nu se vând şi nu se schimbă,
Să priveşti la ei în suflet, precum te vezi în oglindă
Când arunci cu vorbe-n frate, tot pe tine te loveşti
Uită, iartă şi ia seama, cât sunt vii, să ţi-i iubeşti.

Nicăieri în lumea asta, n-ai să afli împăcăciune,
Ochii lui şi ochii tăi, au acelaşi dor a-şi spune
Să laşi orice supărare, lângă voi să nu răsară
Căci pe mama, chiar de tace, pân'la moarte o s-o doară.

Pe pământ şi pe avere, să nu faceţi judecată,
Că nu poţi răscumpăra, omenia, niciodată
Să nu pui hotar iubirii, când ţi-o cere fratele,
Mama a împărţit la toţi, grija ei şi laptele.

Dacă azi te-ai mâniat, cerul mâine se mânie
Şi nu-ţi iartă fapta rea, să-i faci lui, ce-ţi place ţie,
Totdeauna lasă loc, fratelui la tine-n curte
Clipele ce pierzi cu ură, pe vecie sunt pierdute.

Şi-ai mai vrea când fraţii pleacă, să-i revezi o zi măcar,
Dar căinţa prea târzie, ai să vezi! Că-i în zadar!
Şi nu-i suflet să priceapă, cum e-al fratelui, de sânge
Nu-l răni nici din greşeală, că-i păcat, de-o clipă plânge.

Fraţii, nu-s de înlocuit, sunt aceleaşi trup de mamă,
Sunt nădejdea şi sunt milă, lacrimă de sub năframă
Mâna fratelui e sfântă, e-a mamei mângâiere,
Să-i dai fratelui iubirea, chiar şi-atunci când nu ţi-o cere.

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul adevărului

era undeva între cer şi pământ
acolo se topeşte soarele
în mâinile îngerilor
femeile poartă rochii albastre
din zâmbetul lor se nasc stelele
la ele ne uităm noaptea
între cer şi pământ se cuibăreşte
fericirea noastră când iubim
acolo zburăm când reuşim
să evadăm din lumea asta
te întrebi unde eşti dacă nu-i cerul?
poţi să înoţi şi să zbori
să mergi încet
sau
sau
să fugi fără să simţi nimic
locul ăsta nu e raiul
nici iadul nu poate fi
aici se pliază spaţiul
şi dacă păşeşti dincolo de linie
eşti un copil sau
un adolescent îndrăgostit
de femeia cu rochie albastră
sau
sau roz
eşti vrăjit de această vrăjitoare
care te poate distruge
te întrebi ce-i locul ăsta
unde te simţi cu adevărat fericit
unde levitezi în jurul trupului
şi pluteşti deasupra ta?

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mititelule

unde eşti? mititelule
ai plecat spre o lume
mai bună mai omenoasă?
nu plâng din cauza asta
de ce să plâng
dacă tu ai s-o duci mai bine
fără foame fără frig
fără să fii bolnav
fără să cerşeşti o mângâiere
o firimitură de mâncare
o gură de apă clocită
un trai mai bun
plâng puţin recunosc plâng
sunt lacrimi de durere
nici nu mai ştiu ce mă doare
nu-i nimic de data asta
o să-mi treacă cu timpul
fraţii tăi încă trăiesc
mai plâng în seara asta
şi de mâine o să mă gândesc la altceva

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!