Navigatorul

Aceasta este o poveste adevărată – este povestea mea
Şi-a întâmplărilor mele, îmi povestesc călătoriile
Şi suferinţele din zilele de mari încercări,
Din momentele de răstrişte, necazurile pe care le-am îndurat,

Cum, la bordul corăbiilor, am trecut prin multe îngrijorări,
Zvârcolirea teribilă a talazurilor asemeni unor balauri uriaşi
Din carturile zbucimate de noapte, când nava
Se-apropia de colţii perfizi, şuierători, ai stâncilor submarine,

Iar eu, în vântul tăios, stăteam de veghe pe teugă.
Picioarele îmi erau înlemnite de frig,
Suspine fierbinţi îmi umpleau pieptul. Foamea
Îmi chinuia trupul frământat de vâltorile mării.

Omul de pe uscat, unde traiul este mult mai îngăduitor,
Nu-şi poate închipui-n ce chinuri amare-am înfruntat iarna
Pe marea rece cu sloiuri plutitoare, pe drumurile singurătăţii,
Înconjurat de ţurţuri, sub loviturile averselor de grindină,

Lipsit de familie şi de căldura ei binevoitoare.
N-auzeam nimic în afară de mugetele sălbatice-ale mării,
Ale valurilor reci ca gheaţa. Uneori cânta o lebădă...
Era una din plăcerile mele; prefer râsului oamenesc

Zarva păsărilor mării şi ciripitul scoicarului,
Ţipetele pescăruşului, în locul miedului.
Acolo furtunile-s mai puternice decât stâncile de granit,
Puntea navei acoperită de chiciură; niciun suflet de rudă

Nu-i lângă tine să-ţi aline sufletul greu încercat.
Într-adevăr, cum ar putea crede ceea ce spun
Cineva care se bucură de plăcerile unei vieţi liniştite,
Cel care trăieşte-n oraş, ferit de tornadele-ngrozitoare,

Desfătat de vinuri bune, cum eu, mai mereu trudit,
A trebuit să îndur atâtea privaţiuni pe apele sărate:
Umbrele nopţii tot mai întunecate, ninsorile dinspre nord,
Zăpada încătuşând lumea, muşcăturile grindinii.

Cele mai reci adevăruri. Într-adevăr, acum îmi fac griji,
Inima mea presimte că în curând va trebui să reiau lupta
Cu curenţii cei mari, cu berbecii albi ai valurilor sărate!
Şi asta fiindcă ceva suspină şi tânjeşte-n sufletul meu,

Chemându-mă dincolo de orizont, unde ştiu că-ntr-o zi voi jindui iar
Înfricoşat şi obosit după un adăpost, în ţinuturile unor străini –
Într-adevăr, nu există om cu spiritul atât de puternic,
Cu atâtea binecuvântate calităţi, atât de temerar în tinereţea lui,

Atât de impetuos în fapte, atât de drag stăpânului,
Care în viaţa lui de navigator să nu fi avut nicio temere,
Nicio îndoială despre soarta pe care i-o pregăteşte Domnul.
Căci sunetul harfei nu-i pentru el, nici cuminţenia verighetelor,

Nici plăcerea pe care-o propune femeia, nici gloria pământească –
Nici orice altceva în afară de berbecii valurilor sărate;
Arde-o flacără-n cel care-a fost măcar o dată legănat de valuri.
Dumbrăvile dau în floare, oraşele sunt tot mai somptuoase,

Ogoarele mai frumoase, lumea tot mai nouă:
Aceste lucruri dojenesc, calmează spiritul înflăcărat
Şi mintea aventuroasă, îl pun pe gânduri pe cel momit
De depărtările albastre, de valurile mareei călătoare.

Iată, cucul lansează cu tril tânguitor avertismente sumbre;
El, paznicul verii cântă, prevesteşte tristeţi dureroase.
Acest om nu ştie, războinicul norocos
În înfruntările omeneşti, ceea ce va trebui să îndure

Cel care porneşte pe drumurile largi ale exilului.
Dar acum spiritul mi se zbate-n piept,
Cutreieră nesfârşitele rute oceanice, se-avântă
Cu braţele deschise pe traseele balenelor,

Parcă dorind să cuprindă toate colţurile-acestei lumi –
Pentru a reveni apoi la mine înfrigurat şi flămând;
Zburătorul strigă, cheamă inima doritoare
Departe, deasupra valurilor. Într-adevăr,

Dulci sunt pentru mine aceste bucurii dăruite de Isus,
Pe care le prefer unei vieţi moarte petrecută pe uscat.
Eu nu cred că darurile acestei lumi sunt veşnice.
Întotdeauna, invariabil, unul din trei lucruri

Devine o certitudine în ora fatală:
Boala sau bătrâneţea, sau mânia sabiei
Vor stinge flacăra vieţii-n cei condamnaţi la moarte.
Oricum, în fiecare om există o binecuvântare-a luminii,

Iar lauda care ţi se va aduce la plecarea ta
În voiajul final va fi cel mai potrivit epitaf;
Pentru că omul trebuie să lucreze înainte de a muri,
Eroism în această lume împotriva vrăjmăşiei diavolilor,

Fapte îndrăzneţe împotriva monştrilor,
Încât fiii oamenilor să-l onoreze-n ceasul de pe urmă,
Iar faima lui postumă să călătorească alături de îngeri
Din veşnicie-n veşnicie, un triumf al vieţii eterne,

Bucuria de-a fi alături de ceilalţi oaspeţi ai Paradisului.
Duse-s zilele de glorie ale împărăţiilor de pe acest pământ;
Nu mai sunt împăraţi, nici Cezari,
Nici generoşi împărţitori de aur, aşa cum erau odinioară –

Cei cu adevărat măreţi înfăptuind lucruri valoroase,
Învăluiţi într-o magnificenţă divină.
Vechea gardă a dispărut, iar vechile bucurii au murit –
Acum cei lipsiţi de vlagă locuiesc pământul şi guvernează o lume

Care supravieţuieşte prin sudoare, gloria devenind de prisos.
Nobilitatea lumii a îmbătrânit şi s-a ofilit,
Asemeni oricărui individ din ziua de azi.
Bătrâneţea se aciuiază-n om, faţa acestuia devine pală,

Bărbile sure se lamentează; ele ştiu că vechii prieteni,
Fii de prinţi, sunt deja-n ţărână.
Sufletul dezbrăcat de carne nu mai ştie nimic,
Pentru el veninul sau dulceaţa-s totuna, nu mai simte durerea,

Nu poate mişca o mână, nici gândi cu propriul cap.
Cineva deschide palma şi-i cerne fratelui său aur pe mormânt,
Acoperind mortul cu odoare destinate Cerului –
Zadarnic – sufletul, încărcat de păcate,

Nu poate, oferind comori, îndepărta mânia Domnului,
Tot ce-ai ascuns când erai viu va fi scos la lumină.
Tuturor ne este teamă de Dumnezeu.
El învârte pământul; El i-a pus temeliile trainice,

El a dat viaţă lumii şi lumină cerurilor.
Cine nu se teme de Domnul este un om prost,
Vine moartea şi-l găseşte nepregătit.
Binecuvântat cel smerit, a lui este iertarea cerească.

Dumnezeu suflă spirit în cel care crede-n puterea Lui.
Omul trebuie să-şi înfrâneze patimile, nu să le ucidă,
Să fie credincios celorlalţi oameni şi cinstit în judecată.
Noi toţi trebuie să fim drepţi cu prietenii şi cu duşmanii,

Chiar cu răuvoitorul care te-ar vrea ars în iad
Sau care aprinde flăcările rugului funerar
Sub stăpânul lui. Destinul este cel care hotărăşte
Şi Dumnezeu este mai presus decât gândurile oricărui om.

Mai întâi să înţelegem unde este casa noastră
Şi-apoi să chibzuim cum am putea ajunge acasă –
Şi-apoi toţi ar trebui să ne străduim să înotăm până acolo
Pentru a atinge fericirea perpetuă,

O viaţă petrecută în iubire pentru Isus
Şi speranţa de-a fi primiţi în Paradis. Laudă lui Dumnezeu,
Tatăl Slavei, Cel care ne-a onorat,
Domnul Etern al tuturor timpurilor. Amin.

* Acest poem celebru, NAVIGATORUL, apreciat enorm de Ezra Pound, este mai mult o elegie, de vreme ce este rostit de un navigator care-şi priveşte retrospectiv viaţa şi se pregăteşte de moarte. El evidenţiază singurătatea vieţii pe mare, frigul, pericolele şi greutăţile care trebuie înfruntate, fascinaţia pentru farmecul şi imaginarul pe care marea le crează-n mintea noastră vis-à-vis de partea ei întunecată, primejdioasă şi impredictibilă.

poezie de Autor necunoscut, Anglia, sec. al IX-lea, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Trebuie să mergi la biserică pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu? A. M: Când şi unde te-ai desprins de Dumnezeu, de trebuie să mergi într-o "biserică" ca să te reîntorci la EL? Cel mai mare păcat al tuturor timpurilor este religia, ea scindează Absolutul, Numenul în fenomen adică, credincios şi Dumnezeu. Cel mai mare păcat al tuturor timpurilor este religia pentru că îţi vinde separarea la preţ de mântuire, ce boală o fi asta? Toate religiile nu sunt nimic altceva decât cultura separării şi prilej de războaie. Dar de ce, nu să fii mântuit, ci să te topeşti în inima lui Dumnezeu Aici, dar de ce nu Acum şi nu într-o "biserică" sau în halucinanta "viaţă de apoi"? Oare Dumnezeu e atât de redus încât să stea într-o biserică sau el este pretutindeni? Cum ar putea fi Dumnezeu intermediat de fiinţe care nu se cunosc nici măcar pe ele şi care vând separare la preţ de viitoare (eventual la Sfântul Aşteaptă!) mântuire, unitate?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-s împotriva ta, Isuse

Nu-s împotriva ta, Isuse, nici nu te caut. Cred
În tine cum cred şi-n ceilalţi zei, mai bătrâni ca tine.
Nu te consider nici mai presus, nici mai prejos
Decât ei, doar că mai nou venit.

Sunt împotriva, da, şi paşnic îi detest, celor care
Te ridică deasupra altor zei, egalii tăi.
Te caut acolo unde te afli, nu mai presus
De ei, nici mai prejos, aşa cum eşti.

Un zeu de care era nevoie, pentru că n-a mai fost
Niciunul asemeni ţie: încă unul în Panteon, atât,
Nu mai pur: asta pentru că întregul
Nu era complet, mai lipseai tu.

Luaţi aminte, voi cei care-l veneraţi exclusiv pe Isus:
Viaţa este diversă, zilele sunt diferite unele de altele
Şi noi numai în diversitate vom putea trăi
Cu adevărat împreună şi singuri.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-am spus creaturii doritoare din mine

I-am spus creaturii doritoare din mine:
Ce este acest râu pe care vrei să-l traversezi?
Nu sunt în calea lui călători – şi nu există cale.
Vezi pe cineva mişcându-se în jur sau căutând adăpost?

Nu există râu – şi nici barcă – şi nici barcagiu.
La fel, nu există nici parâmă de remorcare şi nici edecar.
Nu există pământ, nici cer, nici timp, nici vad!

Nu există alt trup – şi nici minte!
Crezi că se află un loc unde sufletul va fi mai puţin însetat?
În această absenţă mare nu vei găsi nimic.

Deci, fii puternic, intră în propriul trup;
acolo vei găsi teren solid pentru picioarele tale.
Gândeşte-te la asta cu toată atenţia!
Nu pleca în alte locuri.

Kabir spune: Trebuie doar să renunţi la toate gândurile
care privesc lucrurile imaginare
şi să stai ferm în ceea ce eşti.

poezie de Kabir, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne angajăm să fim loiali mediului şi tuturor oamenilor acestei lumi. O lume unită, care să lucreze pentru binele comun a tuturor fiinţele umane, cu nici o persoană care să fie subordonată alteia. Fără nici un fel de stratificare socială fie că este vorba de elitism tehnic, sau orice alt fel de elitism, aceste concepte vor fi eradicate de pe faţa Pământului... Statul nu face nimic într-o economie bazată pe resurse... pentru că nu există nici un stat! Sistemul pentru care pledăm nu este perfect, dar este mult mai bun decât ce avem acum...

citat din Jacque Fresco
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunteţi doar oameni

i-ai zis că te-ai îndrăgostit?
spune-i-o mai mult pentru ea.
ea îţi spune că vede mai bine lucrurile prin tine,
că are nevoie de cineva prin care să trăiască,
prin care să vadă lumea dansând.
este frumoasă că aşa consideri tu.
fiecare femeie e frumoasă în felul ei.
ca şi florile. toate sunt frumoase.
îţi plac florile? nu chiar. adică îmi plac,
dar pot să stau şi fără ele.
ea vede partea ei fără lumină
şi partea ta prin tine luminată
nici tu habar nu ai ce vrea Dumnezeu de la tine,
te cheamă fierbinte, te vrea, cu orice preţ,
te vrea şi ea, dar eşti liber să alegi de bunăvoie.
ea te vrea pentru veşnicie.
tu te tot opui, tot protestezi, te împotriveşti
vrei să vă iubiţi ca doi amanţi,
să vă cântaţi unul altuia cântece de amor,
dar eu ţi-aş cânta altceva,
ceva ce nici măcar nu are sunete,
dar este un foc arzător, care mistuie
este sunetul în sine. este cuvântul. este viaţa.
este lumina. este calea.
cred că trebuie să vezi cine te chemă.
dragostea ei te cheamă.
vrea să fii părtaşă ei.
dacă tu o iubeşti ca pe un om,
ea te iubeşte ca pe un Dumnezeu.
şi vede în tine ceea ce în veşnicie nu mai piere.
ar trebui să vă iubiţi ca îngerii.
dar sunteţi doar oameni.
şi vă căraţi nefiinţa în cârcă.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe de altă parte, niciun grad posibil de sfinţenie sau de eroism care a fost atins vreodată de vreunul dintre cei mai mari sfinţi nu este dincolo de ce a hotărât El să producă în final în fiecare dintre noi. Lucrarea nu va fi încheiată în viaţa aceasta: dar El vrea să ne ducă la un stadiu cât mai avansat înainte de moarte. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să fim surprinşi dacă avem greutăţi. Când un om se întoarce la Cristos şi pare că îi merge destul de bine (în sensul că unele obiceiuri rele sunt corectate acum), el are deseori sentimentul că ar fi normal ca lucrurile să meargă acum fără probleme. Când vin necazuri – boli, probleme financiare, noi ispite – el este dezamăgit. El are sentimentul că aceste lucruri poate că ar fi fost necesare să-l trezească şi să-l facă să se pocăiască în zilele lui rele de demult; dar de ce acum? Deoarece Dumnezeu îl îmboldeşte acum spre un nivel mai înalt: îl pune în situaţii în care va trebui să fie mult mai curajos sau mai răbdător sau mai iubitor decât a visat vreodată că poate fi. Nouă ni se pare că nu este necesar: dar lucrurile se petrec aşa pentru că noi încă nu avem nici cea mai vagă idee despre lucrul extraordinar pe care vrea El să-l facă din noi.

C.S. Lewis în Creştinismul redus la esenţe
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin femeia pe care o iubesc

prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit
cu încă o viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat tocmai mie?
e simplu
pentru că nu am renunţat să cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor
pe care încercam să le pun
în ordinea nefirească a răzbunării prin indiferenţă sau ură
prin femeia pe care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia cu metaforele
nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem al acestei lumi
există un început la care puteţi fi părtaşi
prin renunţarea la voi în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald
bobului de grâu

poezie de Ionuţ Caragea (19 septembrie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3)

Ce dragoste ne-a arătat
Ce dragoste Tatăl ne-a dat
Copii Lui să ne numim
Şi suntem după câte ştim.
Lumea nu ne ştie cum nu L-a ştiut
Cum şi pe Isus nu L-a cunoscut
Preaiubiţi suntem copii
Al Celui din veşnicii.
Ce vom fi nu ni s-a dat
Încă nu s-a arătat
Dar când se va arăta
Toate atuncea vom vedea.
Vom fi ca El, vom fi aşa
Cum este noi Îl vom vedea
Nădejdea asta dacă o ai
Te pregăteşti şi nu mai stai.
Cel care păcatul face
În fărădelege zace
Isus, El s-a arătat
Pentru ca să fii salvat.
În El nu este păcat
Jertfă ştiţi că El s-a dat
Cine-n Domnul se opreşte
El nu mai păcătuieşte.
Păcătosul nu L-a ştiut
Nici văzut, nici cunoscut
Copilaşi, nu vă-nşelaţi
Mintea voi vă luminaţi.
Cine stă-n neprihănire
Nu trăieşte după fire
Ci ca Isus ce-a venit
Adecă neprihănit.
Cel care păcătuieşte
Pentru diavolul munceşte
Este pentru el venit
Şi îl are la sfârşit.
Hristos, care ni s-a dat
Cel care s-a arătat
A venit ca să-l oprească
Lucrarea să-I nimicească.
Cel din Dumnezeu născut
Omul care a crezut
Sămânţă din Domnul are
Nu mai poate face greşale.
Şi-i a Lui şi pe pământ
Fără de păcat şi sfânt
Deci vedeţi deosebirea
Unii seamănă cu firea.
Ai diavolului se numesc
Căci pentru el, ei muncesc
Alţii au altă trăire
Nu în pofte şi în fire.
Vi s-a arătat mai sus
Ei trăiesc pentru Isus
Sunt ai Domnului copii
Trăiesc pentru veşnicii.
Cine pe pământ trăieşte
Şi pe frate nu iubeşte
Nu este neprihănit
Ce atâta de vorbit.
Vestea de la început
Ea făcut-a cunoscut
Fraţilor, să vă iubiţi
Pentru Domnul să trăiţi.
Nu fi Cain la gândire
Fă la fapte cântărire
A lui Cain sunt pieire
La Abel – neprihănire.
Şi mai spun nu te mira
Dacă lumea nu te vrea
Şi că lumea te urăşte
Ci pe Domnul îl slăveşte.
Noi fraţi trebuie ştiut
Că din moarte am trecut
Da, din moarte la viaţă
Am primit o nouă faţă.
Cine fratele-şi urăşte
Din moarte nu se trezeşte
Este rău, pierdut şi laş
Biblia-i spune ucigaş.
Noi ce dragoste avem
Şi în Domnul noi suntem
Care ştim că S-a jertfit
Fiinţa ce şi-a pocăit.
Trebuie a-L imita
Pentru fraţi viaţa a-şi da
Fraţi, să nu iubiţi cu limbă
Şi cu vorbe ce se schimbă.
Ci cu fapta, adevărat
Cu sufletul transformat
Astfel ştim la ce suntem
Şi că adevăr avem.
Inima ne-om linişti
Înaintea Lui de-om fi
Inima ne osândeşte
În ea Domnul de nu este.
Dacă inima nu-nşală
Ai la Domnul îndrăzneală
Ceri s-atunci vei căpăta
Dacă frate faci aşa.
Dacă porunca-I păzim
Atunci ai Domnului fim
Şi porunca aşa spune
Să credem în Sfântu-I nume.
S-aşa cum ne-a poruncit
Frate să facem iubit
Cine porunca păzeşte
Crede-n Isus nu greşeşte.
Isus ştim că-n noi a stat
Prin Duhul ce ni s-a dat

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic, absolut nimic nu este întâmplător ... pentru niciunul dintre noi ...

Nimic, absolut nimic nu este întâmplător
pentru niciunul dintre noi,
nimic din ceea ce trăim,
din ceea ce simţim, din ceea ce făptuim.
Totul parcurge paginile unui scenariul
prestabilit de propiul nostru suflet,
de cât de bine ne experimentăm rolurile,
de cât de bine ne adaptăm planului,
depinde împlinirea... sau nu
... a destinului însuşi...
Nici măcar,
cea mai nesemnificativă fracţiune de secundă
din timpul nostru,
nici măcar,
cel mai şovăitor şi infim pas
făcut în spaţiul propriu,
nici măcar,
o singură fiinţă întâlnită de-a lungul vieţii,
nu sunt întâmplătoare.
Ele fac parte dintr-un plan interior,
sunt particulele info-energetice,
grupate în gânduri, unde şi câmpuri formă,
care alcătuiesc viaţa fiecăruia dintre noi,
iar viaţa este prea scurtă
pentru a o petrece cu oameni,
... care nu merită...
Dacă cineva te vrea în viaţa lui,
îţi va face loc în ea,
tu nu trebuie să te baţi pentru un loc acolo.
Nu încerca
să te bagi cu forţa în sufletul cuiva,
care trece cu vederea valoarea pe care o ai.
Aminteşte-ţi mereu că prietenii adevăraţi,
nu-ţi sunt cei care sunt lângă tine
când eşti fericit,
ci cei care îţi sunt aproape,
când ţi-e cel mai greu.

poezie de Alexandru Ioan Popa din Filosofia iubirii pure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ateu este o persoană care este sigură că Dumnezeu nu există, o persoană care are o dovadă convingătoare împotriva existenţei lui Dumnezeu. Eu nu cunosc nici o astfel de dovadă convingătoare. Pentru că Dumnezeu poate fi transferat spre vremuri şi locuri îndepărtate şi spre cauze fundamentale, noi ar trebui să ştim mult mai multe despre univers decât ştim acum pentru a fi siguri că un astfel de Dumnezeu nu există. A fi siguri de existenţa lui Dumnezeu şi a fi siguri de inexistenţa lui Dumnezeu acestea mi se par a fi extreme încrezătoare într-un subiect atât de plin de îndoială şi incertitudine încât să inspire foarte puţină încredere, într-adevăr.

citat clasic din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Dostoievski în scrisoare către o decembristă
Adăugat de Ion Stefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum poate cineva...?

Acest gând îi este atribuit lui Voltaire:

Dacă Dumnezeu nu exista, omenirea L-ar fi inventat.
Eu găsesc mai mult adevăr în revers:
Dacă există într-adevăr Dumnezeu, atunci noi ar trebui să-L uităm,
să creştem oameni care vor face bine de dragul bunătăţii,
nu de teamă că vor fi pedepsiţi pentru faptele lor rele.

Cum poate cineva da, cu inima curată, de pomană
unui om sărman când el crede, şi are un interes să creadă,
că acolo sus, în cer, există un Dumnezeu care ţine scorul,
care priveşte în jos şi-l aprobă dând din cap?

poezie clasică de Henrik Pontoppidan din Per cel norocos, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate căile omului îi sunt poruncite, în afară de una, cea a desăvârşirii, a sporirii forţei spirituale, a eliberării de trup şi a apropierii de Dumnezeu. Aceasta e singura faptă înţeleaptă din viaţă şi se săvârşeşte numai în momentulul prezentului. Trecutul nu există, el este, ca şi toate raporturile cu lumea, doar material pentru desăvârşire. Nu stabili însă viitorul ca scop al activităţii tale ( este cel mai important lucru pe care l-am înţeles până acum ). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăieşte cu înţelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieţii mele care mie proprie. Ce va ieşi din asta nu mi-e dat să ştiu. Nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru lume ( iar oamenii îşi închipuie că pot să ştie asta şi sunt călăuziţi de asta; aici se află principala cauză a vieţii rele a oamenilor ), nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru sufletul meu. Aşa că nu trebuie să devenim mai buni sau să trăim o viaţă mai bună aşteptându-ne la răsplată. Şi cât de bine e. Simţi adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primeşti nimic în schimb.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afectează cu adevărat Viaţa felul în care mintea mea vede viaţa şi felul în care mintea mea prescrie reţeta despre viaţă? Şi viaţa, domn'le, nu, nu vrea să meargă după ea, pur şi simplu, viaţa asta e o răzvrătită, nu vrea să se ducă după minte! Dar dacă este exact invers şi mintea ar trebui să curgă odată cu fluxul Vieţii şi nu viaţa să trudească la minte? Ar putea mintea ta să precizeze care este locul potrivit al Aceluia care este Incomensurabil prin El Însuşi? Unde anume va găsi El un loc potrivit? Care este locul potrivit al Infinitului? Dacă El este Totul din Întreg, are El o micuţă parte care să spună: "Ăsta e locul meu potrivit!?" Este doar realizarea faptului că lucrurile curg în Existenţă într-un mod desăvârşit! Eşti chiar în locul care trebuie, în minutul care trebuie, în spaţiul care trebuie, nu e nimic altceva de adăugat acestui moment. Toate lucrurile pe care noi le reuşim sunt efemere. Ce anume este Absolut în tot ceea ce este efemer?

Atmaji Maharaj în EL te aşteaptă AICI din Veşnicia Veşniciei!
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când spun "munţi" e prea lipsit de conţinut cuvântul "a plăcea". Dar acesta este începutul. Apoi " a plăcea" devine "a iubi" şi, parcă, nici acest verb nu e cel mai potrivit. Cert este că ei îţi învăluie la început sufletul, apoi pătrund în el şi începi să le simţi lipsa, îţi doreşti din nou, întâlnirea cu ei, vor deveni o chemare veşnică. Dacă există o îndoială, ea porneşte de la faptul că nu ne convine ideea de a fi înrobiţi de lucruri, numai că ei, munţii, nu sunt lucruri, ci un întreg univers a cărei frumuseţe omul o cucereşte cu efort şi, uneori, cu mai mult decât atât: ei sunt şi ştiinţă fiindcă avem nevoie de ea pentru a-i cunoaşte, pentru a-i înţelege, pentru a pătrunde în tainele lor. Între oamenii care îi colindă trebuie să existe relaţii de prietenie, de ajutorare, chiar de sacrificiu fiindcă, uneori eşti silit să-ţi rişti cel puţin sănătatea pentru a-ţi salva coechipierul. Acestea şi altele sunt munţii. Şi totuşi, în primul rând, ei sunt iubire."

Aurel Neron în Muntele şi iubirea, Capitolul al II-lea
Adăugat de Neron Aurel
Comentează! | Votează! | Copiază!