Domnitorul Vlad

* DOMNITORUL VLAD *

Vuiet mare se aude şi se-ntunecă pământul, tună, fulgeră şi ploaia în rafale-o duce vântul.
Iar în noapte se aude cum se-apropie un cal,
Pe cărarea unui munte, dintr-un sat transilvănean.
Un coif roşu pe cap poartă, pe frunte-i sclipeşte-o stea, într-o mână foc şi spadă, armăsarul necheza,
În priviri are fior, ochii verzi ca de mărgean, pe-al său chip se citea dor când se apropie de Bran.
Şi mergând la pas de cal, să nu fie observat, se-ntâlni cu o bătrână şi-o întrebă:
– Sunteţi din sat?
– Din sat, mamă, da' ce straie ai pe tine? Mândru eşti!
Semeni cu un fel de crai, apărut de prin poveşti!
– M-am întors din alte timpuri, după sutele de ani, după multe anotimpuri, m-am întors printre ţărani.
*
Auzind una ca asta, bătrânica, de drumeţ, se cutremură la gândul că străinul nu-i glumeţ.
*
– Vino, tinere, în casă... Îţi pun masa să mănânci.
Şi-l întreabă pe sub gene:
-- Unde vrei ca să te duci?
– Nu pot să răspund la asta!
– Atunci, ai vreo supărare?
- Am, măicuţă. Ţara asta nu este ceea ce pare....
Iar pădurile-s tăiate cu un nou tip de topoare.
– Aaa, ai vrut să zici de drujbe, alea taie azi copacii. Când creştinii merg la slujbe, în păduri se fură fagii.
– Cum? Deci, ţara noastră moare, nu mai e dram de credinţă? Nu e frică, sărbătoare, nici un pic de pocăinţă?
...............................................
Şi a stat cu bătrânica, două zile au vorbit...
..............................................
După care spuse:
- Mamă, uite de ce am venit:
Vreau să-mi iau de la fântâni cănile ce le-am lăsat!
*
Auzind una ca asta, baba s-a cutremurat.
* sculptură – Vasile Tudorache
– Doamne, nu cred ce-mi văd ochii! Tu eşti, Vlad? Eşti Domnitorul?
Nu mai este demult cinste, ne-au furat şi viitorul.
Iar căniţele de aur, la fântâni odinioară, nu mai sunt nici în tezaur, au ieşit demult din ţară.
Auzind-o şi pe asta, că nu e ruşine, frică, de pe scaun Domnitorul supărat trupu-şi ridică.
Şi nervos, mergând prin casă, cum îi era al lui fel...
O întreabă pe bătrână:
– Ce mai ştii de-al meu castel?
Spune, mamă, ce mai ştii de Castelul meu din Bran?
– Ce să ştiu, Mărite Doamne? L- au vândut acum un an.
Spun că sunt sătui de bir, ca să facă doar curat şi din Domnitor (vampir), josnic nume ei ţi-au dat.
– Cum? După ce am scăpat ţara de toţi care au furat şi în cinste-am dus domnia, ei vampir m-au botezat?
Eu am construit biserici, hainele-mi miros a mir, ascultam la slujbe predici... Aş putea să fiu vampir?
..................................................................................
Tulburat de supărare, de la tot ce-a auzit,
Iese trist din casa babei şi sfios i-a mulţumit:
– Aş vrea, mamă, să mai stau, dar ruşinea nu mă lasă.
Mulţumesc, bătrână dragă, că m-ai aşezat la masă!
O să plec în timpul meu, mă întorc în cimitir, spune, maică, mâine lumii, că Vlad nu este vampir!
.............................................................................
Murmurând blesteme-n şoaptă, îi sărută babei mâna, scufundându-se în noapte, după el veni furtuna.
Şi trosneau copacii-n codru, apele s-au tulburat, după cel ce-a stins hoţia, după Domnitorul Vlad.

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Cel Mare şi Vrâncioaia

Într-un loc frumos ca raiul, pe un deal bătut cu flori
o bătrână-şi ducea traiul, cu ai ei şapte feciori
un deal unic sub Carpaţi, ce-l bătea vântul şi ploaia
moştenit de şapte fraţi şi de mama lor, Vrâncioaia.
Cât era ziua de mare, ei munceau cu drag şi spor
privegheaţi de mândrul soare şi de ochii mamei lor,
tăiau lemne, coseau iarbă, păzeau oile cu miei
toţi frumoşi şi puşi pe treabă şi viteji ca nişte zmei.
Şi-ntr-o seară pe Dumbravă, că aşa se cheamă dealul
se auzea cum vine-n grabă un străin ce mâna calul.
Pe un armăsar de rasă un drumeţ la trap mergea
iar Vrâncioaia-n cale-i iese, cu glas stins îl întreba:
- Bună seara, măi, străine! Ce te aduce pe la noi?
Că aici nimeni nu vine, doar ciobanii de prin văi.
- Bună seara! Sărut mâna! Peste munţi am rătăcit
am văzut casa când luna de sub deal a răsărit.
Dumnezeu m-a îndrumat, se gândi în sinea lui
după ce-a descălecat de pe şaua roibului.
- Te rog să-nnoptezi aici, eşti flămând şi obosit,
îţi pun masa să mănânci şi un pat pentru dormit.
- Mulţumesc de bunătate! Bucuros că te-am găsit!
o să stau aici la noapte, am mers mult, sunt obosit.
După ce intră pe uşă încă odată-i dă bineţe
şi-o întreabă pe mătuşă:
- Singură la bătrâneţe?
- Nu sunt singură, să ştii! Sunt aici cu Dumnezeu!
şi cu ai mei şapte fii ce mi-s sprijin, dragul meu.
- Da' feciorii nu-s acasă? o întreabă iar străinul
- O să vină, sunt la coasă, de trei zile clădesc fânul,
sănătate să ne dea bunul nostru Dumnezeu,
căci în rest avem de toate, nu ne plângem că e greu...
şapte fii am legănat, i-am crescut cum am putut,
căci pe soţ mi l-a luat Dumnezeu, de la-nceput.
După ce s-a ospătat şi vreo oră au vorbit
calu-n grajd el şi-a băgat şi apoi a adormit.
Pe cărări cu iarbă deasă, la un ceas târziu în seară
fiii babei vin acasă, zarvă mare fac pe afară.
Vrâncioaia i-a înştiinţat, când în casă au sosit
că la ei a înnoptat un străin ce-a rătăcit.
- Doarme un străin la noi, dragii mei, a rătăcit
pe un cal roib urca din văi, era tare obosit.
au dat roată la o masă, Domnului au mulţumit,
bucuroşi că au în casă pe drumeţul obosit.
când fac patul să se culce şi pun hainele în cui
văd o sabie cu cruce la capul străinului...
fir de aur strălucea pe mantaua lui domnească
şi o biblie pe ea, pe un scaun, la fereastră.
- Este Ştefan, Domnitorul! zise unul dintre fraţi.
nimeni n-a mai pus piciorul plin de aur prin Carpaţi...
uite, are buzdugan, are-o biblie şi-o cruce;
este Voievodul Ştefan! Ce-a păţit? Unde se duce?
spune unul:
- Dimineaţă să-ntrebăm pe Domnitor,
să-i dea mama vreo povaţă, poate-i e de ajutor...
auzind tot ce-au vorbit, Ştefan Vodă se trezeşte,
salutând de bun găsit şi apoi le povesteşte:
- Fiii mei, eu sunt Ştefan, am venit peste Carpaţi,
m-a-ncolţit turcul duşman, ajutor vă cer să-mi daţi.
- Am pe lume şapte fii, de îţi sunt de ajutor,
ia-i cu tine-n bătălii, chiar de o să-mi fie dor.
Mulţumit de ajutorul pe care i-l dădu bătrâna,
spune Ştefan Domnitorul, arătând spre munţi cu mâna:
- Mergeţi, faceţi oaste mare, şapte munţi o să primiţi
unul pentru fiecare, veci de veci să-i stăpâniţi!
Mergeţi prin satele voastre, de prin munţi, dealuri şi văi,
vreau să facem mare oaste, să-i distrugem pe călăi!
Au umblat o săptămână, au strâns sute de voinici,
laţi în spate şi în mână aveau săbii mari şi furci,
cu un buzdugan în mână, Ştefan, cu fiii de mocani
intrând în tabăra străină, nimici pe-ai lui duşmani.
Apoi, feciorii babei, s-au întors acasă,
numele lor la şapte sate atunci au pus...
şi azi, pe deal, mai sunt vrânceni la coasă
şi încă stă semeaţă, casa babei, colo sus...

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte ani deja

Aş vrea să-ţi scriu o poezie, mamă
Dar simt că-mi sunt ideile de plumb,
În plus, când vreau să-ţi scriu ceva simt teamă
Că toate literele lumii nu-mi ajung.

Nu pot deloc să mi te pun în rime
Şi nici să îţi vorbesc ca şi cum nu ai fi,
Abia de scriu o slovă şi mi-e dor de tine
Şi mă opresc, oftez... Fac asta zi de zi.

Tu nu eşti om de pus în poezie
Şi nici o mamă lesne de descris rimat,
Când m-ai născut, asta mi-ai dat tu mie:
Iubire de nescris în suflet de băiat.

Probabil te întrebi ce fac la astă masă
De nici nu scriu şi nici nu simt că-s viu,
Păi uite, îmi imaginez că eşti şi tu acasă,
Mă mângâi şi îmi spui să dorm, că e târziu.

Şi te ascult, te-mbrăţişez de noapte bună,
Mă uit în urma ta cum mi te duci domol,
Nu vreau ca fără tine soarele s-apună
Şi nici de dimineaţă fără tine să mă scol.

De ce să-ţi scriu, atunci? Oricum nu pot,
Aşa că stau emoţionat şi te cobor din vis,
Mă uit la un tablou cu tine, sprijinit în cot,
Întind o mână şi îţi mângâi părul nins,
M-apropii, mă fac mic, intru-n tablou de tot,
Iar tu-mi şopteşti zâmbind, aproape stins:
"Să nu fi trist, sub crucea mea nu-i niciun mort".

poezie de Sorin Stoica
Adăugat de Sorin Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să te aud chiar acum spunând cu o certitudine de netăgăduit că tu eşti Viaţă Eternă, căci adevărat, adevărat îţi spun, cea pe care o afirmi prin prostituţia cunoaşterii de după moarte, sunt doar cuvinte deşarte... Sună foarte mântuitor, nu? În timpul vieţii merg ca orbul după "Dumnezeul meu gândul" care mă duce din păcat/suferinţă în păcat şi după moarte în sfârşit, am scăpat să mai fiu un creştin/cretin şi sunt mântuit prin viaţa eternă. Iaca ciuciu! Nu există nici un Dumnezeu după moarte dacă nu îl regăseşti Recunoscându-te chiar Acum, chiar Aici, pricepi Asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde eşti, Doamne?

În aste zile de restrişte,
Ajunsa ţara noastră dragă
Să fie a vulturilor pradă.
Sunt tot mai răi tot mai flămânzi,
Tot mai avizi după putere,
Nimic şi nimeni nu-i opreşte
În lupta lor după mărire.

Făcut-au ţara un tribunal
Unde poporu-i acuzat
Fără să aibă avocat;
Ei judecă ei dau sentinţe.

Se bat pe legi şi ordonanţe,
Pe constituţie, parlament
Şi nu contează dacă noi,
Îi vrem sau nu...
Ei ne fac legea.

Şi este ţara noastră toată
Un mare câmp de bătălie,
În care noi suntem doar ţinte
Iar ei ochesc fără clipire.

Suntem răniţi, unii-s ucişi
Şi ne mirăm de-a noastră soartă;
Unde eşti Doamne de nu-i vezi
Să le arăţi că în curând,
I-aşteaptă Dreapta Judecată?

Şi nu mai au nevoie acolo,
Nici de putere nici mărire;
La cât de mari se simt aici
Pe atât de mici vor fi la Tine!

poezie de Angelina Nădejde (11 iulie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ce-aş putea...?

Nu plânge, mamă, şi nici nu mă chema,
Îmi faci mult rău chemându-mă acasă,
Tu ştii la fel de bine că în ţara mea,
Dacă nu fur, nu pot să-mi construiesc o casă.
Ştiu că ţi-e greu că sunt acum printre străini
Şi că ai vrea să fiu în sat alăturea de tine,
Că bătătura astăzi ţi-e plină de ciulini
Şi cât mai suferi, dar gândeşte-te la mine.
Cu ce-aş putea să te ajut stând lângă tine,
Poate-aş cosi în curte şi ţi-aş sparge lemne?
Dar oare-n ţara asta pentru mine
E de ajuns ca să cosesc şi să crap lemne?
Mă doare sufletul că-ţi sunt atât de departe,
Că nu mai pot să te ridic când cazi,
Dar, mamă dragă, să nu uiţi că sărăcia ne desparte
Şi că mi-e dor în fiecare zi de ochii-ţi calzi.
Şi aş veni târându-mă-n genunchi acasă,
Să-ţi fiu aproape, să te mângâi pe faţă,
Dar ştiu că n-ai avea ce să îmi pui pe masă
Şi m-aş trezi plângând în fiecare dimineaţă.
Cum să mă-mpart în două, scumpă mamă,
Să fiu şi-aici, să fiu şi lângă voi?
Ce să-i răspundă copilul mamei care-l cheamă
Şi îşi doreşte fiul, rătăcit prin lume, înapoi?
Nu plânge, mamă, eu te rog, rezistă,
Nu mă chemă să văd că mori săracă,
M-ai învăţat că DUMNEZEU există,
Şi roagă-te la EL, pe fiul rătăcit să ţi-l întoarcă!

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă

Foaie verde, flori de mirt, mamă,
La Covid m-am convertit, mamă,
Că vor mamă să mă ducă,
În Italia la muncă, mamă.

Doamne, cât îmi e de greu, mamă,
Plânge portofelul meu, mamă,
Nu mai am nici mărunţiş,
Mi-e gândul la măritiş, mamă.

Lasă mamă că nu mori, mamă,
Iei Covid de sărbători, mamă,
Şi le dai pe card la toţi,
Fată dragă, cât mai poţi, mamă.

Bani în cont ai cu lopata, mamă,
Fiindcă eşti fata lui tata, mamă.
Şi-apoi tot te-ai mărita
Cu Covid, de ziua ta, mamă.

Naşa Carantina ştie, mamă,
De folos ce-are să-ţi fie, mamă.
Stai aici şi nu pleca,
Acolo n-ai ce căta, fato!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, raza mea de soare

Mamă,

Ies afară şi mie frig.
Intru-n casă şi mi-e frică.
Din puteri mamă te strig,
dar speranţa îmi e mică.

Întoarce-te la mine mamă,
la pieptul tău să mă-ncălzeşti.
Fără tine-mi este teamă
când doar din cer mă priveşti.

Pe băncuţa de la poartă
zi de zi, mamă te-aştept.
Spre tine gândul mă poartă,
inima mă doare-n piept.

Sufletul... ce să mai spun;
a plecat din pieptul meu.
Pribegeşte pe alt drum,
să urce la Dumnezeu.

Noaptea privesc mândra lună
şi îmi pare zâmbitoare.
Mie parcă ar vrea să-mi spună
cât eşti de strălucitoare.

Mamă – raza mea de soare!
Mamă – icoană mare şi sfântă,
îngerii să te-nconjoare,
că mi-ai fost o mamă scumpă.

poezie de Dumitru Delcă (8 martie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru cea mai bună mamă (mama mea)

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Mai mult nu te-aş putea iubi.
E ceru-ntreg, pământul tot,
Al Domnului şi-al tău, socot...
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Pe toate ţi le-aş dărui.

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Copac prin tine-nmuguresc.
Sunt ploi de flori, măicuţa mea,
Eu sunt doar pulbere de stea.
Sărut pasului tău lucirea,
Căci tu eşti mamă, fericirea.
Eşti visul, leagănul în care,
Găsi-voi veşnic alinare.

Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Eşti ceru-n care mă privesc
Boboc de crin şi lan de grâne...
Iubirea ta îmi va rămâne,
Templu gătit spre închinare,
Alai de nuntă, sărbătoare...
La tine plec genunchiul, dar,
Iubire fără de hotar.

Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Noapte să fiu, tu ai veni
Lună să-mi fii la căpătâi.
Etern în suflet să-mi rămâi!
Tu eşti apus si răsărit,
În tine munţi s-au zămislit
Şi-n mângâieri de ape arzi
Pe sub sprâncenele de brazi.

Mai mult nu te-aş putea iubi!
Oh, mamă, tu mereu vei fii
Fântână, val, lumină, har,
Pace şi vis, cântec, amnar,
Clopot şi flacără şi dor,
Trecut, prezent şi viitor...
Şi alpha şi omega lumii...
Vad pete pravila furtunii...

E ceru-ntreg, pământul tot,
Al tău măicuţă... De-am să pot,
Poeme-n piatră voi săpa
Să fii în amintirea mea!
Şi-aş pune sufletul hotar,
Mamă, fiică să-ţi fiu iar,
Aş ţese-n chihlimbar poteci,
Cu mine-n gânduri să-ţi petreci...

Al Domnului şi-al tău, socot,
Voi fi şi eu când am să pot.
Când pregătită a pleca
Cu dragoste îţi voi urma...
Dar azi zidită-n tine, sunt
Copac cu flori, copac crescând,
Copac rodind ce-a strâns cu sârg
Atatea fructe dând în pârg.

Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Eu ţie ţi le-aş dărui.
Şi râuri cu alai de peşti,
Feţi şi prinţese din poveşti...
Ţi-aş da al păsărilor tril,
Flori şi al vieţii elixir,
Comori - ciorchini în suflet prinse,
Dar toate, toate sunt doar vise.

Pe toate ţi le-aş dărui,
Căci mama pentru-ai săi copii
E neaua, pulberea de stea,
Mireasă, dans de catifea,
Fluture-n zborul către soare,
Pace, lumină şi culoare,
Mama e plaja unui trup
Şi timpu-i sapă-n val, adânc.

Pe toate ţi le-aş dărui!
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii.
Al Domnului şi-al tău, socot,
E ceru-ntreg, pământul tot.
Mai mult nu te-aş putea iubi
Măicuţă, oricât mi-aş dori.
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Eternul Nisargadatta Maharaj. Unii din vizitatorii care veneau la Sri Nisragadatta Maharaj în Satsang auzeau uneori cam aceiaşi "placă". EL urmărea să explice cum a apărut "Eu sunt". Unul din vizitatorii care mai auzise de câteva ori asta îi spune: "Am mai auzit asta de câteva ori!" Maharaj a replicat instantaneu: "Şi ce; te-ai vindecat?" Până ce nu te vindeci de cea mai universală dintre bolile acestei lumi numită "Iluzia!" nu auzi decât povestea din mintea ta, în nici un caz tu nu auzi un discurs în conştiinţă de unde vorbesc EU. Imaginează-ţi că eşti scafandru şi eşti cufundat în albastru atât de viu al oceanului şi de niciunde se aude simfonia oceanului. Eşti topit, eşti furat de frumuseţe pentru veşnicie! Oricum eşti furat de frumuseţe pentru veşnicie. Doar că încă nu ştii asta! Tot pe Maharaj cei care îi spuneau că au mai auzit asta el spunea: "Într-un spital oamenii sunt trataţi cu acelaşi medicament şi ei se fac bine. Deci ce e în neregulă cu asta de tu rămâi bolnav?"

citat din Nisargadatta Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste în versuri

Mi-a trimis mama scrisoare pe la miezul nopţii-n vis... îmi cerea un cal de mare să se mute-n paradis...
-Dar, nu eşti în rai, Anică, că păcate n-ai avut? Nici măcar n-ai plâns vreodată, cât de mult te-ar fi durut...
-Ba am plâns pe-ascuns, măi, mamă şi-am şi suduit, să ştii... de unde să ştiţi voi asta, eraţi doar nişte copii...
Şi mai am păcate multe, mi le ştiu eu, nu se spun.. doar la vreme de spovadă, de prin minte mi le-adun...
-Nu cred, mamă,-n astă lume, toţi păcătuim cumva... dintre toţi, mai vinovată nu eşti tocmai dumneata...
-Atunci, de ce m-a luat moartea, când doream să stau cu voi? De-aş avea bilet de voie să vă văd şi plec 'napoi!
-Ştii că asta nu se poate, însă vom veni curând, să ne-aştepţi la miez de noapte, nu-mpreună, ci pe rând...
-Pe acasă ce mai este, toate sunt la locul lor? Că mi-e tare dor de casă şi de voi îmi este dor...
Flori mai sunt pe la morminte, sau uscatu-s-au de vânt? Pe cine întreb mă minte, sau nu spune un cuvânt...
Sunt pe lista de-aşteptare, să mă ierte Dumnezeu, să-mi dea drumu-n Raiul Mare, că-n cel mic e mult mai greu... Şi trimte-mi înc-o carte, ''Dincolo de cer'' e gata, poate ai mai scris poeme... dă-mi şi una pentru tata!
-Toate-s bune şi frumoase, mamă, cum ni le-ai lăsat, doar de dorul dumitale-n chinuri mai mereu mă zbat...
Am mai scris, scriu ca nebuna, dorul să mi-l ostoiesc, când privesc în noapte luna şi în ea nu te găsesc...
Cum să-ţi spun că nu e bine şi că iadul e aici? Mi-e necaz şi mi-e ruşine că te mint... suntem furnici...
Nu avem nicio putere, n-avem pâine şi bolnavi ne târâm printre ruine cu paşi zdrobiţi ca de sclavi...
A venit vremea aceea când spuneai că ne-om ruga să ieşiţi voi din morminte şi noi viii vom striga
Să intrăm în locul vostru, schimb să facem de iatac... cum să-ţi spun eu toate astea? Mai bine mă-nchin şi tac...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-aş întoarce-acasă...

M‐aş întoarce-acasă,
dar nu mai am de ce,
Drapelul ăstei ţări
astăzi e petice,
Românii-s boi la jug
pentru un colţ de pâine,
Ce-şi iau "pe datorie"
speranţa unui.... "mâine".

Zâmbesc amar, sărmanii
şi Doamne, câte-i rod,
De la pantofi, la burtă,
la gândul cel nărod,
Căci au copii la masă,
dar masa-i mai mult goală,
O mână de cartofi
le clocoteşte-n oală.

M-aş întoarce-acasă,
dar nimeni nu m-aşteaptă,
Părinţii mi-s pământ,
iar lacătu'-i pe poartă,
Nimic n-a mai rămas,
nici un butaş de vie,
Nimic să-mi amintească
de-a mea copilărie...

Vorbesc vecini prin gard
c-au năvălit cumetri,
Acele neamuri-proaste ce
stau la câţiva metri,
Dar nu îţi spun o vorbă
cât timp eşti în putere,
Te "venerează" după,
simţind miros de-avere.

••••••••••

M-aş întoarce-acasă,
dar casă nu mai am,
Nici mamă, şi nici tată,
nici ţara ce-o ştiam...

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peggy: Kelly, a sosit timpul să avem o mică discuţie. Există ceva care bărbaţii vor vrea să faci după ce te căsătoreşti; se numeşte "treabă".
Kelly: Sunt speriată; stânge-mă în braţe, mamă.
Peggy: Totuşi, după ce treci de asta, nu va mai trebui să o faci vreodată, pentru că apoi va sosi vremea când soţul tău va veni acasă duhnind a bere şi dorind iubăreală; te vei lua după fundul lui gras până în dormitor, pentru că vei şti că oricât de dezgustătoare ar fi următoarele 5 minute, tot e mai bine decât să faci treabă.
Kelly: Mulţumesc, mamă, eşti aşa de înţeleaptă!
Peggy: Bineînţeles, nu poţi sta pe canapea 20 de ore pe zi fără să înveţi câte ceva.

replici din filmul serial Familia Bundy
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşul şi copilul

-Bună dimineaţa, nene! Să ai o zi frumoasă!
-Mulţumesc copile, de n-o fi vreo vântoasă
Că de-o bucat de vreme, şi clima s-a schimbat
Prea des acum pământu-i inundat.
După cum se pare, vin zilele ploioase
Şi eu cu reumatismul, o simt până la oase
Tu-mi pari astăzi cam trist, ceva s-a-ntâmplat.....
-Ce înţelept eşti, nene, ce spui e-adevărat!
Ieri am terminat şcoala şi-un pic îs supărat
Eu n-am avut părinţii, când premiul mi l-au dat.
Am fost doar cu bunica, ce-mi poartă acum de grijă
Ea merge-ncet de-o vreme, are noroc de cârjă
-Vai, mama ta-i plecată şi-ţi este de ea dor....
-Nene, eu cred că e normal, sunt un copil minor...
Tot ceea ce-mi doresc e să revină-n ţară
Şi-o să-i propun eu asta când va veni în vară
Va sta atunci cu mine, o săptămână poate
Urmând să plece iar la muncă-n străinătate
-Te simţi, cumva copile, de mamă neglijat?
-Nu pot să spun eu asta, ar fi mare păcat
Îmi trimite haine, dulciuri, multe jucării
Cred că am mai multe decât au ceilalţi copii
Mi-a luat şi-o bicicletă, anul trecut în vară
Iar acum vreo lună mi-a luat chitară
Dar simt că uneori tânjesc după alint
Aş vrea la ea în braţe, nu voi ca să te mint
De melancolie şi ochii îmi dau în lacrimi
De ce-mi dă mie Domnul toate aceste patimi?
-Te compătimesc copile, dar am şi o dilemă
N-ai spus nimic de tată, sau este vreo problemă?
-De al meu tată nu prea mai ştiu nimic
Ne-a izgonit de-acasă, când eu eram prea mic
De mă gândesc la dânsul, mi-amintesc cu groază
Cum o bătea pe mama şi eu fugeam de-acasă.
-Copile bun, sincer îţi spun că mă uimeşti,
Cât de frumos şi de matur gândeşti,
Aş vrea să te ajut mai mult, dar nu prea pot
Aşa bătrân cum sunt, cresc şi un nepot
Tu reţine-un lucru, eşti un norocos
Vei fi bărbat ca mâine, nu fi plângăcios
De-o ai pe bunica, e un lucru mare,
Şi ai şi-o mămică foarte iubitoare
Ce spui tu atuncea, de nepotul meu:
Părinţii i-au murit, îl ajut doar eu
Şi nimeni nu-i aduce dulciuri, jucării
Aşa cum primeşti tu şi ceilalţi copii
Eu nu mai pot munci că-s bolnav acum
Iar pensia e mică, nu mă descurc nicicum
-Nene, să ştii că ai dreptate, chiar că-s norocos
De mă plâng în jur, par cam plicticos

poezie de Ionel Popa (1 iulie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Chiar cred că seara asta a fost destul de reuşită.
Joey: Da. Destul de reuşită. Perfectă. A fost... a fost o seară perfectă. Pace? Nu pot face asta.
Pacey: Ce anume?
Joey: Chiar şi atunci când totul este perfect, am impresia că nu e bine să am o relaţie cu tine şi îmi pare rău. Seara asta a fost drăguţă şi distractivă, iar tu ai devenit acest bărbat extraordinar, dar nu... Îmi pare rău. Dar nu simt nimic. Şi nu-ţi pot face asta ţie.
Pacey: Bine. Joey. Stai puţin.
Joey: Nu, Pace. E adevărat şi îmi pare rău.
Pacey: Şi ce?! Te temi. Nu-i aşa? Te temi. Şi eu la fel, crede-mă. Şi eu mă tem pentru că nu ştiu încotro ne îndreptăm. Adică eu cred că ar putea duce oriunde. Ar putea fi şansa noastră.
Joey: Nu o să fie.
Pacey: De unde ştii tu asta? Serios acum. Săptămâna trecută erai cu totul de acord şi acum îmi spui că relaţia dintre noi nu ar putea fi niciodată una reuşită. Nu ai de unde să ştii asta, Joey.
Joey: Şi îmi pare rău. Ştiu că e îngrozitor ce îţi spun eu acum.
Pacey: Dar cum? Cum poţi tu să ştii? Şi când ai luat decizia asta? În seara asta? Am crezut că seara asta a fost reuşită.
Joey: A fost. A fost perfectă.
Pacey: Şi atunci? Şi nu-mi spune că nu eşti speriată pentru că ştiu că eşti. Te ştiu de prea mult timp şi te-am văzut dând la o parte foarte multe lucruri bune ca să te las să faci asta şi cu mine acum. Ai fost mereu cel mai frumos lucru din universul meu. Şi sentimentele mele pentru tine mi-au demonstrat că pot fi o pesoană mai bună. Şi acele sentimente erau mai puternice şi mai înţelepte şi mai stăruitoare şi mai curajoase decât orice altceva legat de mine.
Joey: Pacey, opreşte-te.
Pacey: Jo...
Joey: Pacey!
Pacey: Când mă temeam de orice, nu mi-a fost teamă să te iubesc şi te-aş putea iubi din nou. Îţi spun since, asta ar putea...
Joey: Pacey, nu. Opreşte-te! S-a întors Eddie. Îmi pare rău. S-a întors aseară. A venit la bar şi...
Pacey: Ah. Bine.
Joey: Îmi pare rău...(Pacey pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu glasul stins, măicuţă (aproape parodie după poezia "O,mamă" de Mihai Eminescu)

Cu glasul stins, măicuţă, din mult trecute vremi,
De sub pământul rece, să trec vama mă chemi.
Către tine întind mâna, dar nu voi ca să ajung,
Fiindcă viaţa e doar una, după ea nu vreau să plâng.
Mai lasă-mă, bună mamă, în viaţa care o am,
Şi-ţi promit, de bună seamă, c-am să vin peste un an.
Vom fi iarăşi împreună, tu la piept să mă-încălzeşti.
Voi lăsa şi eu în urmă, multele plăceri lumeşti.
Cerul ne va fi lăcaşul, în care vom veşnici,
Pământul va fi oraşul, după care vom tânji.
Un timp, stele luminoase. După ce vom străluci,
Precum Hristos înviase, viaţă iar vom dobândi.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parodie după "Doamne, dacă-mi eşti prieten" de Spiridon Popescu

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Fă să creştem în sondaje,
C-am în lucru-o vilă nouă
Cu garaj şi trei etaje.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Fă să nu îmi ia averea,
C-am furat cu postomolul
Şi-a picat şi graţierea!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum ne-au învăţat toţi popii,
Fă să scape toţi ai noştri;
N-o lungesc, sunt interlopii!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Te implor, să-mi crape ţeasta,
Lasă-mi, cât mă simt în stare,
Şi amanta şi nevasta!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Fă-mă senator pe viaţă!
Pot să dorm multe mandate,
Mint de apele îngheaţă.

Fă să treacă moţiunea,
Chiar de-ajungem toţi isterici!
Doamne, dacă faci şi asta,
O să-ţi salt nişte... biserici

poezie de Mihaela Banu din Te rătăcesc în gânduri, ca să te regăsesc (2020)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheterabis

Gheterabis e limba mâinilor mele prin cuvântul de după şi de mai dinainte
ca să nu te mai înţeleg,
ca pe-o mură.

Ţi-am păstrat căciula albă de oaie
dosită
într-un
cuib
de flori
de
primăvară
ştiam
că te
întorci
repede,
dacul meu molcom, prostuţ, ca o pasăre mare!

Nu-mi mai adu, acasă, mătănii.
Ia-mă mai bine în braţe şi să fugim de aici
unde e frig
şi sunt multe fântâni.
Să căutăm un sat foarte mic, unde sunt multe fântâni.
În olcuţa de lut să mă pui să îţi fac mămăligă,
să îţi aduc apă,
cu vadra,
şi să mă înveţi să îţi mai scriu din nou,
cu mălai, pe zăpadă,
în limba
neştiută
a zorilor
degetele mele ştiu
să stea în zăpadă
şi să lase repede semne ca după trecerea
anilor cu lupi
şi
a bolilor de tânjire
nu îmi plac turturelele îmi par nişte paseri prostuţe
dar o să le dau mult mălai
dacă le iubeşti tu...
poate şi tu eşti o turturea, una mică, dar bătrână...
(îmi spui)
ca apa de dedesubt dintr-o fântână foarte curată...
(îmi spui)
e prea mult mâl pe la case...
să ne facem din mâlul de după ploi şi din fântâni
un fel de căsuţă...
a fugi într-o fântână, e trist.
dar şi prin cer, stelele uneori se-ntristează, aşa ca şi tine, femeie!
da!
chiar şi stelele!
să le facem case de mâl şi fântâni, atunci,
şi să ni le facem fiice,
o să îmi iau atunci năframa, să mă acopere, ca pe o femeie bătrână,
şi o daltă, ca să descoperim o fântână foarte veche, dar tulbure
în pământul mâlos,
ca o oglindă murdară, care aşteaptă anotimpul de după,
ia să mă ascund un pic în pasărea aceea,
ca să nu te mai văz!

Gheterabis. Sum. Ego.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În pământ mi-aş face casă...

Bătrâneţile m-apasă,
Ca un bolovan pe piept,
În pământ mi-aş face casă,
Dar nu-i vrerea Celui Drept.

Viaţa asta mi-e urâtă,
Nu mai am pe nimenea,
Singură şi amărâtă,
Cine apa să mi-o dea?

Feciorul şi-a luat nevastă,
S-a luat după fusta ei,
Ambii mă numesc năpastă,
Eu le zic tot "puii mei..."

Când i-aveam pe lângă mine,
Îi hrăneam din mâna mea,
După ce n-am mai fost bine,
Unul, altul mă lovea...

Ba cu fapta, ba cu vorba,
Ba cu privirile-sloi,
"Hai, babo, mănâncă ciorba,
Sau joci teatru cu noi?

Doamne, ce urât miroase!
Duhneşti, mamaie, duhneşti,
Ţi-a întrat moartea în oase,
Cu-un picior în groapă eşti!"

Ei râdeau de-al meu necaz,
Eu plângeam de supărare,
Iar cuta de pe obraz,
Parcă se-adâncea mai tare.

" - Puiul mamii, drag copil,
Suferinţa mea de mamă...
-Taci! Că te duc la azil...
Nu mai face-atâta dramă!

Vrei să mă cert cu nevasta?
- Cine ţi-a dat viaţă? Ea?
- Hai că este bună asta...
N-am timp de durerea ta!"

Dup-o săptămâna, două,
Vin la mine, amândoi...
" - Ţi-am găsit o casă nouă,
Cât mai departe de noi!

- Unde mă duceţi? Am casă,
Şi aici eu vreau să mor...
- Haide, nu fi mofturoasă,
Cu tine nu e uşor!

Peste tot, (nu simţi?) miroase,
A bătrân stătut, bolnav...
- Doamne Iisuse - Hristoase,
Ce ţi-am făcut aşa grav?

Fiule, vreau să-ţi vorbesc,
De ce mă alungi întruna?
Neveste se mai găsesc,
Însă "mama" e doar una... "

Într-o cameră de-azil,
Bătrâneţile m-apasă,
Crunt e dorul de copil,
În pământ mi-aş face casă...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!