Cireşul

E pomul cel mai vechi de-aici, crescut
Din sâmburul ce, poate (cine ştie?),
Vreun trecător l-a lepădat în lut,
Ori l-a adus în plisc vreo ciocârlie.

Pe coaja aspră are negre răni,
Cai albi, germani, l-au ros cândva, de foame
Şi totuşi el mai dăruie pomeni
În orice an, de sclipitoare poame.

Crengi răsucite-şi clatină la vânt,
Înalt, cu coaja arsă, bătrânească,
Mai poate el s-adune din pământ
Puterea care-l face să rodească.

La poala lui e-un cimitir german.
Copii voioşi, cu cuşme şi sumane,
Se joacă de-a căluţul năzdrăvan,
Zburdând printre mormintele germane.

Se miră: ieri era cireşul gol,
Sclipind ca tuciul în apus de soare,
Şi-ast-noapte-a căpătat un rotocol
Tremurător, de argintie floare.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Oprita din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanA.Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

E sabie primejdioasă ştiinţa şi care-l poate împiedica, ba chiar răni pe stăpânul ei, dacă o foloseşte vreo mână slabă şi care nu ştie s-o mânuiască.

aforism celebru de Michel de Montaigne
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se joacă teatru la Palat

Se joacă teatru la Palat
În lungul scenei şi în lat,
Aşa cum se joacă în ţară
Când totu-i gata ca să moară.

Actorii sunt aşa ca noi
Pătrunşi de răni şi de nevoi,
Doar tehnocraţii bat din palme
Când cei ce joacă mor de foame.

În ţară se-ntâmplă la fel,
Marionetă-i cea şi cel
Suferă cu răni în trup
Din care hulpavi carnea rup.

Cad lacrimi, în final, de foc –
Un murmur fără de noroc
Prin care strada-n lung şi-n lat
A vrut schimbare la Palat.

Teatrul continuă, se ştie,
Un singur om face regie,
Alţii din palme bat frenetic
Şi tehnocratic, şi anemic!

Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt singur

Dintr-un mugur
mi-a crescut pe suflet o floare
unde sunt şi în ce stare?
mi-a crescut... suntem

inima-mi bate
in gânduri se spun cuvinte
pe buze un tremur le zbate
e-un tremur de şoapte,
în ochi sclipirea-i fierbinte
e-un suflet scâncind în noapte

e-un suflet ce se clatină în noapte
scâncind sub grea povară, în vremuri de ocară

dar nu e singur,
de izvorul vieţii îl (mai) leagă
o floare ce-i crescu, dintr-un mugur,
în inimioară şi se uită la ea şi-n astă seară
căci îi vorbeşte-n fiecare seară...

ca să nu fie singur...
căci pentru a-l întoarce
din hăţuri ce singur
nu le poate descoase
voinţa Fiinţei îl scoate
Ca un izvor ce-ţi spune şoapte,
în taină, ani de-a rândul,
cântându-i şi vorbindu-i
la ruga şi prin grija maicii,
prin trupu-nsufleţit al unei Marte,
Al unei Flori...

şi astfel jilavul, firavul petic de humă
din mucegaiuri se trezi... şi ce zări... Viaţă

poezie de Lucian Puiu Bobu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochiul din deşert

Se scurgea nisipul clipelor în valuri
Şi pluteau prin timpul mării din eter
Fără de odihnă-n ape fără maluri,
Fără grija vieţii dincolo de cer.

Şi-mi pluteau albastre clipele trecute,
Şi-mi cântau ferice-n fiece apus,
Fără vreo tristeţe, făr-a fi pierdute,
Doar cu dor de zorii care le-au adus.

Fiecare clipă îmi era din aur
Şi-mi erai în toate micul filigran,
Încrustat cu grijă de un tainic faur,
Care îmblânzeşte clipele din an.

Peste marea calmă, vânturi nemiloase
Au adus furtuna, negre vijelii
Ce-au făcut ca-n locul apelor retrase
Să rămână lumea clipelor nevii.

Aspră şi uscată, cimitir de-apus,
Lume în ruină, peisaj inert,
Fără vreo speranţă şi nimic de spus,
Cu durere-n suflet şi, în ochi, deşert.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul fără nume

Cel mai trist copac din lume
E copacul fără nume!
N-are frunze, n-are-o floare,
N-are păsări cântătoare.
Poame are, da-s uscate
Poame triste, blestemate
De vreo creangă atârnate.
Nici măcar scorbură n-are
Ca să apere de soare
Veveriţele hoinare!
E doar pomul ăla, care
Nici măcar umbră nu are
Şi-i bătrân şi nu mai moare!

poezie de Mihail Mataringa (1 iunie 2004)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rouă

E adunare
La clasa mare,
Culeg o floare
Mai cu vigoare.

Bătută de vânt,
Văzută de soare,
Ce ştie s-adune
Rouă din bolta frunţii.

Visul, speranţa,
Îi sunt părinţii
Floarea se-nclină surâzătoare
Ca unei raze blânde de soare.

poezie de Constantin Iordache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roua

E adunare
La clasa mare,
Culg o floare
Mai cu vigoare.

Bătută de vânt,
Văzută de soare,
Ce ştie s-adune
Roua sub bolta frunţii.

Visul, speranţa,
Îi sunt părinţii,
Floarea se înclină surâzătoare
Ca unei raze blânde de soare.

poezie de Constantin Iordache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urgenţă

aud un ecou
vorbim ca-ntre adulţi răspunde-mi Iisuse
e doar un creat sau e deja pui
se mişcă de parcă-ar tremura
poate are nevoie de ajutor
îl văd sub straturi albe ghemuit şi aud venind din ou
ca un suspin un sunet vag
Doamne te rog
ai grijă Tu
de fiinţa încă nenăscută
nu poate sparge coaja cu ciocul ei de lapte
bine păzită ajut-o să vină la lumină
în lumea nouă-nouţă ce o va ţine în alertă
va trebui să alerge neîntrerupt
de va ajunge afară nu va şti să comunice
de va întreba nu i se va da niciun răspuns
de-i va fi frig
poate se va lăsa uşor mângâiată şi am să o încălzesc cu palmele
de-i va fi foame am s-o hrănesc
dar după aceea
cum să-i spun că e făcută să se-ncălzească şi să se hrănească
singură
într-o lume
despre care nici eu nu ştiu nimic
de emoţie văd cum se ridică valuri de cretă
în cazne crapă coaja oului
realitatea pare să înţeleagă
aceste clipe aliniate la start ce nu mai pot fi calme

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de muşcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să ştie lumea cât de mândru eşti
Că ai ajuns şi tu ca să iubeşti.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Şi nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubeşti
Şi nici un film pe care-l tot priveşti,
Şi nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveţi să îl trăieşti discret
Când este pasiune şi ocară,
Ce-ţi face viaţa aspră şi amară,
O iei aşa cum e şi cum ţi-apare,
Ca floarea care creşte prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi aşa, am tot fura cu toţii
Şi-am pune-n poarta vieţii noastre hoţii.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ţii la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viaţa ta coşmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic şi-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce creşte din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipeşte-n vânt...
Dar asta o-înţelegi foarte târziu
Când viaţa ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de şanse şi de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nţelepciune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El a plecat din munţi ca un izvor,
Vuind impetuos, sclipind la soare,
De sus se-ntoarce, preschimbat în nor,
Cu ploaie caldă, binefăcătoare...

catren de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieri am scris ce este bun, poate astăzi, astăzi scriem ce-i bun, poate mâine, mâine pentru poimâine, iar în final, cândva, tot ce-am scris va fi banal, vechi şi depăşit! Şi totuşi fără vechiturile astea, nu putem exista.

Viorel Muha (februarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

comparaţie

Un pui în coajă – au spus unii -
Iată ce-i viaţa ce trece
În lumea strâmtă şi îngustă
Viaţa nu-i decât o muscă.
La spital – rază de soare – doctorul zâmbeşte trist:
Nu mai ai decât o lună...!
Se agaţă-n disperare de o mână de halat, pacientul.
Iară doctorul răspunde:
"Iarna muştele îngheaţă!"
Asta-i tot ce ai de zis?
Uşa se închinde-n urmă, paşi se-aud pe holul sec
Asta-i viaţa din păcate
Ni se stinge ca un bec.
Floarea ce o pui în vază simte glas de ghilotină
Însă viaţa ce o are, n-a murit
e-acolo-n tină.
Şi la fel cum puiul coaja o înlătură cu ciocul
Tot aşa raza de soare bate-ncet în glia seacă
Şi prin uşa ce-o deschide...
Cine ştie ce urmează,
Apă,
Floare,
Coajă seacă?
Sau întâia parte poate, o etapă...

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţătura

Învăţătura e avere
Ce pururea o duci în gând
Şi, fără raza ei, puterea
E doar un colb purtat de vânt.

Învăţătura e-o comoară
Ce nimeni nu ţi-o poate lua,
Îşi va spori podoaba rară
Cu cât împarţi mai mult din ea.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Richard Wagner, dacă îl evaluăm din unghiul importanţei sale pentru Germania şi pentru cultura germană, rămâne un mare semn de întrebare, o nenorocire germană poate, un destin în orice caz: dar ce contează? Nu este Wagner mult mai mult decât un eveniment german? Mi se pare chiar că aparţine mai puţin decât oricui Germaniei; acolo nimic nu a fost pregătit pentru el, întreg tipul lui este, pur şi simplu, ca un străin printre germani, straniu, neînţeles, de neînţeles. Oamenii se feresc să recunoască acest lucru: prea sunt blajini, capete pătrate, prea germani.

Friedrich Nietzsche în Aforisme. Scrisori (1992)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghicitoare

Pentru cel ce mă cunoaşte
Am o ghicitoare ;
Pentru cel ce nu mă ştie,
E o încercare:

Nu o am, dar e cu mine
Şi e sclipitoare ;
Nu e soare, nu-i nici lună,
Mai strălucitoare!

Nu e pasăre dar glasu-i
De privighetoare ;
Nici la operă nu cântă,
Mai încântătoare!

Nu e înger dar trăieşte
Aproape de soare ;
Pe Pământ îşi face veacul
Mai nemuritoare!

Nu e animal, ba poate
Fi mângâietoare ;
La nevoie te ajută,
Mai că nu te doare!

Nu e floare dar te-mbie
Cu mirosu-i dulce ;
Ce gândeşte şi-ţi vorbeşte
Pace îţi aduce!

Chiar şi când n-o ai cu tine
O simţi, gânditoare ;
Niciodată nu greşeşte,
E fermecătoare!

Ai ghicit, ştii tu ce este,
Ce mintea îmi umple?
Pentru un minut alături
Aş da pietre scumpe!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce frumoasă e pacea!

Ce frumoasă e pacea!
Între noi şi vechi hotare,
Ce frumoasă-i lumea vie,
Răsfăţată de bucurii în floare,
Din vârfuri de munte,
Până jos, în vale.

Ce frumoasă e pacea!
Dacă omul bun îi sfinţeşte culmea, fără încetare,
Ce frumos e gândul omenesc!
Fără de urâciuni,
Fără întinare.

Ce frumos e înaltul, coborât în mare!
Ce frumos e omul bun, cu faţa la altare!
Ce minune mare, când soarele în pacea lui răsare,
Peste raiul verde, plin cu mărgăritare,
Sub concerte vii, de ciripitoare.

Ce frumoasă e pacea!
Cu copii voioşi alergând în soare,
Prin grădini în floare,
Lângă mame înţelepte,
Sfinţite cu răbdare.

Ce frumos e visul omenesc!
Purtător de bine, între munţi şi mare,
Ce frumos e omul, când are bun renume,
Printre ai lui semeni, pace şi încântare,
Sub mănunchi de curcubee şi vise divine.
Ce frumoasă e pacea, în apus de soare!

poezie de Valeria Mahok (22 februarie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul, sub nori de fum

Copacul singur stă în zare
Pe culmea unde luna urcă
Şi razele fierbinţi de soare
Presimt că viaţa se usucă.

Din oasele prinse cu sânge
Desprinse-s frunzele pe rând,
Coaja striată jalnic plânge
Când vârful cade la pământ.

Îşi face crucea din vârtejuri,
Din trăsnetele fără drum,
Zarea-l ascunde printre franjuri,
Adoarme dus, sub nori de fum!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate nu ştiţi că diseară...

poate nu ştiţi că diseară
vor veni la cină oamenii de ceară
cu trăsuri de apă şi arlechini de lemn
coborând în suflete solemn
să te întrebe ce mai faci
dacă ai învăţat să taci
să vadă ce mai zici
despre cele mari, despre cel mici
despre bani, despre guverne
lumea doarme aşa cum îşi aşterne;
să nu le zici nimic, nu le sta împotrivă
că dacă răzbate cine ştie ce derivă
vântul dinspre fisc, mai bine du-ţi mâna la plisc,
să nu se lase cu colivă!

n-o mai căuta pe doamna ta de pică
a plecat care va să zică
era pe stradă, făcea autostopul
să-şi cunoască şi ea horoscopul
că te-a scos din cărţi dar n-a vrut să-ţi spună
că nu te (mai) aşteaptă nici o veste bună!
iart-o că şi ea a vrut să-ţi facă felul
dacă n-o-ntâlnea pe doamna cu căţelul;
haina este coaja, principal e miezul
ce-ai să faci dacă lipseşte titirezul?
o să dai din mâini fără nici un spor
lozul tău a fost necâştigător!
toate astea par poate superstiţii
dar nu ştii cine sunt ăia fericiţii
care toată viaţa au tras şi trag, şi trag
şi mai şi rag...

poezie de Ion Untaru din manuscris (2015)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!