(...)s-a întîmplat un fel de miracol, datorită trăsăturilor mele fizice inconfundabile. M-a recunoscut cineva, care nu mă întîlnise niciodată, doar după coperta unei cărţi care apăruse acolo cu fotografia mea. Şi mi-a spus: "Eu pe dumneata te cunosc". Iar eu i-am răspuns: "Exclus, imposibil, nu aveţi cum!" Apoi m-a lămurit că din cartea aceea şi m-a sfătuit să trimit un poem la The New Yorker. Şi am trimis un poem pe care tocmai îl tradusese o prietenă de-a mea, americancă, şi, spre marea mea surpriză, a apărut. După aceea, după apariţia acestui poem, am fost chemată de o editură la fel de prestigioasă, care dorea să-mi publice un volum de versuri alese. Ah, am spus eu, bineînţeles! Bun, apucă-te de lucru cu traducători, unii iluştri, de acolo. Am avut această şansă, mi-a apărut cartea, apoi încă una, şi încă una, şi în Anglia vreo trei. La ora asta, însumez cam şapte cărţi apărute în America, ultima fiind scrisă de mine direct în englezeşte. Ce să-i faci, adaptarea era mediul normal! Dar mi-au trebuit aproape 15 ani ca să pot scrie în englezeşte.

Nina Cassian în revista 22, nr 721
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost extrem de afectat de cele întâmplate şi mi-a fost greu să scriu articolul respectiv. Totuşi, la cinci săptămâni după ce m-am întors din Nepal, am predat revistei Outside un material care a apărut în numărul din septembrie. După ce am terminat de scris, am încercat să nu mă mai gândesc la Everest şi să-mi văd de viaţa mea, dar mi-a fost imposibil. Când încercam să-mi dau seama ce se întâmplase acolo eram cuprins de sentimente neclare şi mă obsedau împrejurările în care muriseră coechipierii mei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sperietoarea

I-am spus odată unei sperietori, "Cred c-ai obosit
să tot stai singură pe câmpul ăsta pustiu." Şi ea mi-a răspuns,
"Bucuria de-a-i speria pe alţii este intensă şi durabilă,
de aceea nu obosesc niciodată."

După un minut de gândire, am spus, "E adevărat, ai dreptate;
am cunoscut şi eu o asemenea bucurie."
Iar ea, "Numai cei umpluţi cu paie ştiu asta."

Apoi am părăsit-o.
Nu mi-am da seama dacă m-a complimentat sau m-a luat în râs,
dar după un an sperietoarea devenise filozof.

Două ciori îşi făcuseră cuib sub pălăria ei.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Haide, Luci! Glumeam doar, ar fi trebuit să-ţi dai seama.
Lucian: Aha, glumeai, deci... Atunci, comandantul cel căpos te întreabă ce s-a întâmplat cu micuţa ta prietenă? Te-ai săturat deja de Ema?
Maria: Nu încă. Făceam doar o mică pauză, după care am să mă întorc de îndată la ea.
Lucian: Înţeleg. Şi până acum, ce-ai constatat referitor la ea?
Maria: Nimic deosebit, în afară de faptul că e o leneşă fără pereche. Nu s-a mişcat deloc de acolo, stă, aşteptând ceva, dar nu pricep ce. Să se petreacă vreo minune şi să aterizeze vreo insectă în pânza ei firavă?! Nu-şi dă seama că asta nu se va întâmpla în curând?
Lucian: Probabil că nu-şi dă seama. La urma-urmei, Ema e doar un păianjen. E normal să-şi aştepte prada.
Maria: Aşa e; doar un păianjen. Un păianjen care visează o pradă bogată... Ascultă, Ema o fi ea un păianjen, dar noi suntem oameni; şi între timp mie mi s-a făcut foame. Mai mult de asta am venit pe puntea principală. Eu nu pot aştepta, ca Ema, să pice ceva din senin. Ce zici, căposule, ne poţi servi cu ceva?
Lucian: Asta era... Sigur, se rezolvă imediat! Dar după cum ştiţi, nu vă voi putea servi cu ceva preparat de mine; Nis mi-a interzis acest lucru la jocul de cărţi. Deci, va trebui să vă mulţumiţi cu ce a pregătit Robby sau Felix.
Maria: Evident. Acum orice e bun. Mai ales atâta timp cât nu e necesar să le prepar eu.
Lucian: Vezi, într-un fel şi tu semeni cu micuţa ta prietenă pe care tocmai ai părăsit-o. Eşti la fel de leneşă ca şi Ema.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Şi deci, de atunci, din seara aceea, ai plecat de acasă, la Institut şi ai rămas acolo un timp.
Lucian: Da, am rămas acolo; dom' director m-a găzduit, până în seara oficializării misiunii, când s-a aflat că aş fi comandantul. Bine, dom' director mă avertizase deja, cu o seară înainte, ca să nu fiu luat prin surprindere în momentul oficializării misiunii, dar m-a asigurat că dânsul n-a intervenit în favoarea mea, cu nimic! Doar din cauza asta am acceptat să fiu comandantul, tocmai pentru că nu era un aranjament făcut de dânsul; doar se interesase la Comisia pentru Zboruri spaţiale despre mine, apoi mi-a comunicat această decizie a dumnealor, atâta tot! Dar încă nici acum nu sunt sigur de chestia asta...
Lia: Ah, Luci, te rog! Nu redeschide acel subiect! Ştiu, la fel ca şi tine, vezi, am greşit şi eu, reproşându-ţi acest lucru, fără a mă fi gândit dinainte la implicaţiile cuvintelor mele, dar nu credeam că te vor deranja atât de mult.
Lucian: Lia, nu m-ai înţeles încă?! Nu-i vorba de ceea ce ai spus tu! Aşa credeam eu, încă de la bun început şi chiar i-am reproşat asta lui dom' director, direct, în faţă, încă de atunci, în seara aceea, cu o zi înainte de oficializarea misiunii, când dânsul mi-a spus că de reverul acestei haine albastre pe care o purtam se vor prinde şase bulinuţe aurii... Mi-am dat imediat seama că era vorba despre însemnele comandantului misiunii. Şi încă am îndoieli în privinţa neamestecului lui dom' director în toată chestia asta.
Lia: Ah, Luci, n-ar trebui!
Lucian: Ar trebui sau nu, nu mi-e deloc clar! La fel şi-n cazul vorbelor pe care i le-am adresat mamei; ar trebui sau nu să par indiferent, dar nu pot. Şi totul e atât de greu... Şi-n plus, mi-ai mai zis, de curând, că nu l-aş iubi pe tatăl meu, blondul ăla enervant... Dar nu-i adevărat! Cum să-l urăsc?! Off...
Lia: Luci, te rog, calmează-te!
Lucian: Sunt calm, Lia! Foarte calm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a lipsit

Mi-a lipsit al mamei drag alint,
Încă de când am venit pe lume,
Mi-a lipsit şi dulcele cuvânt,
Care doar mama ţi-l va spune.

Mama mi-a fost stea călăuzitoare,
Chiar de acolo din locul SFÂNT,
Le-a sfătuit pe ursitoare,
Să mă apere pe acest pământ.

După mama n-am plâns niciodată,
Căci sufletul ei a fost cu mine,
În noaptea cea întunecată,
Dar şi în zilele foarte senine.

Despre ea voi scrie, nu voi fi tăcut,
Gândindu-mă la chipul ei blând,
Peste orice greutăţi am trecut,
Cu ICOANA mamei în gând.

poezie de Mihai Leonte (21 mai 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată eram la oră şi a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Şi cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez. Mama mi-a spus că actoria este pentru oamenii bogaţi şi că ar trebui să-mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, dar n-am uitat ce mi-a spus profesoara, că am jucat natural. Nu ştiu care este diferenţa dintre a fi natural şi a fi real.

citat din Al Pacino
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama mea mi-a spus că nu am deschis ochii timp de opt zile după ce m-am născut, dar după aceea, primul lucru pe care l-am văzut a fost un inel de logodnă. Am fost captivată.

citat din Elizabeth Taylor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu ochi albaştri

azi am să scriu un poem
cu ochii albaştri ca şi ai mamei,
cu gene lungi şi buze cântătoare
m-a învaţat unul să scriu
cică poezie şi de atunci nu mă opresc
de unde dracu iei cuvintele îmi intreb
prietenul, prietenul meu Costel
cum care Costel? Costel ăla care scrie
poezie în toate limbile şi dacă i se termină ia cu împrumut
şi nu se opreşte
că a făcut datorii mi-a spus mamaia lui
că şi-a cumpărat casă şi maşină şi nevastă şi copii
de-aia Costel scrie poezie
şi m-a învăţat şi pe mine să scriu
ce dracu doar nu-s eu mai proastă
poate găsesc şi eu măcar un editor să mă citească
şi să mă publice pe un sait
agonia parcă îi zice.
azi am scris un poem
cu ochii albaştri şi mă simt împlinită
ce dracu era şi timpul să ajung şi eu odată poet...
la aprozarul din colţ se vând cuvinte pentru versuri proaspete

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, copilărie

Adio, copilărie!
Azi am împlinit 76 de ani.
Nici nu ştiu cum au trecut,
Nici nu ştiu când am crescut.
Mai întâi mi-au crescut ochii,
Apoi pantalonii,
Mi-a crescut curiozitatea,
Şi apoi dorinţa,
După aceea,
Mi-a mijit mustaţa,
Şi, o vreme, mi-a crescut
Ştiinţa de carte.
Apoi mi-a crescut familia,
Experienţa,
Salariul tarifar
Şi concediul de odihnă,
Pe urmă mi-a crescut,
Pofta de avere,
Intoleranţa,
Şi tensiunea arterială,
A apărut apoi teama,
De a trece strada,
Şi au crescut petele albe,
Din întunericul nopţilor.
Şi astfel,
Fără să prind de veste,
Azi am împlinit 76 de ani.
Adio, copilărie!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata care cânta

Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost aşezată pe un scaun, legată şi executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec ştiam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tuşit, a râs,
A tuşit, a râs, e adevărat? Da, aşa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung şi mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata şi mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Ştii, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriţi, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o şcoală nouă,
unde nu ştii pe nimeni. Cineva număra, un, doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, şase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu ştiu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shiraz

oamenii obişnuiau să intre în viaţa mea şi să-mi spună
că le plac cine ştie ce cărţi clasice sau că
nu-şi mai amintesc titlurile sau, în loc de cărţi, îmi spuneau
că le plac filme precum star wars sau naşul sau altele
plictisitoare

probabil că din acest motiv toţi au rămas blocaţi într-un trecut forever
poate că acesta e motivul pentru care toate contururile lor se estompează odată cu atâţia
şi atâţia ani

apoi ai venit tu şi mi-ai povestit despre cartea aceea din toate timpurile apoi eu am mers pe străzi şi-am mers gândindu-mă în ce fel
conturul tău e plin de aceste cuvinte, gândindu-mă
cum ar putea fi un om, un bărbat a cărui carte preferată e aceea care începe cu
oglinzile sunt umplute cu oameni

atunci ţi-am spus, imaginează-ţi toate acele oglindiri ale tuturor acelor oameni
privindu-te, iar tu
privind la alţii străini
tu cel rămas în interiorul atâtor şi atâtor oglinzi
din cine ştie ce locuri uitate
apoi imaginează-ţi o carte întreagă despre acei oameni

o carte despre noi

de ceva vreme îmi plăcea cuvântul muntazir
în urdu înseamnă cel care aşteaptă

apoi ai venit tu şi a început să îmi placă numele tău
apoi am aflat că numele tău
înseamnă cel care aduce lumina

iar acesta e primul poem pentru tine

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

William Fluke

Soţia şi-a pierdut sănătatea,
A început să slăbească până a ajuns la patruzeci de kilograme.
Apoi, a apărut acea femeie, cu chipul după care bărbaţii
Şi-o imaginează pe Cleopatra.
Şi noi – noi cei căsătoriţi
Ne-am încălcat cu toţii jurămintele, iar eu printre ei.
Anii au trecut şi toţi, unul câte unul,
Au fost revendicaţi de moarte în varii forme hidoase.
Iar eu, închipuindu-mi că sunt protejat
De o grijă specială a lui Dumnezeu,
Am început să scriu, să scriu, să scriu, tomuri peste tomuri,
Despre a doua venire a lui Christos.
Apoi, Christos a venit la mine şi mi-a spus
"Mergi în biserică şi în faţa congregaţiei
Mărturiseşte-ţi păcatul".
Dar, cum mă ridicasem şi începusem să vorbesc,
Mi-am văzut fetiţa care stătea în faţa scaunelor –
Fetiţa mea care se născuse oarbă!
După aceea s-a lăsat întunericul.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem despre mine şi despre tine

Noi doi,
Nod de dorinţe strânse-într-un loc:
Această iubire – ca un foc –
În care noi coacem un bulgăre de lut
Care te întruchipează pe tine
Şi care mă întruchipează pe mine.

Pentru ca apoi noi
Să luăm cele două figurine
Şi să le spargem în mii de bucăţele
Din care, înmuiate-n apă,
Să ne întruchipăm iarăşi,
Pe mine pe tine.
Eu sunt în lutul tău,
Tu eşti în lutul meu.
În viaţă am împărţit o singură pătură,
În moarte vom împărţi rugul aceluiaşi sicriu.

NB. Guan Daoseng este creditată drept cea mai bună pictoriţă din China, picturile ei având ca motiv bambuşii fiind celebre, picturi în cadrul cărora insera versuri – în acea vreme, în China, poezia, pictura şi caligrafia erau cumva inseparabile.
Este vorba de o poezie scrisă de doamna Guan Daosheng, soţia apreciatului pictor şi caligraf Zhao Menghu ( dinastiaYuan, 1271-1368).

Conform legendei, Zhao Menghu avea de gând să-şi ia o a doua soţie (concubină), lucru obişnuit în acea perioadă şi
în acel spaţiu printre oamenii bogaţi şi influenţi, Zhao Menghu fiind şi un înalt funcţionar guvernamental.
Aflându-i intenţia, Guan Daosheng a compus acest poem, poem care, fiind descoperit de Menghu, l-a făcut pe acesta să-şi reconsidere intenţia. După ce Guan a trecut la cele veşnice, Menghu nu s-a mai recăsătorit şi a cerut ca după ce va muri să fie îngropat în acelaşi mormânt cu Guan;ceea ce s-a şi întâmplat.

poezie de Guan Daosheng, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boala râsului

S-a născut dintr-un hohot de râs.

Când părinţii au trebuit să îi arate lumea
El a început să râdă în faţa fiecărui lucru,
Până la soare.
Şi a fiecărui cuvânt,
Până la infinit.

La şapte ani încă nu se oprise din râs
Şi doctorii l-au trimis la şcoală.
Profesorii i-au arătat cartea de fizică
Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă.
La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.
La geografie, la tălpi.

Atunci doctorii i-au recomandat trei femei
Demne de acest nume,
De care să se-ndrăgostească,
Dragostea intrând în profilaxia liniştii.
Cum să vă spun?
Pe prima a iubit-o-n hohote,
Pe a doua a zâmbit-o,
Cu a treia s-a-necat de râs.

Atunci doctorii i-au prescris moartea,
S-o ia o dată în viaţă
Şi după aceea câte o linguriţă
Din trei în trei veşnicii.

Dar şi în mormânt
El tot mai continuă, şi azi, să râdă.

Până acum a fost mutat în vreo
Şapte cimitire
La cererile repetate
Ale răposaţilor.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raport

Istoria stupidităţii mele ar umple paginile multor cărţi.

Câteva dintre ele s-ar împotrivi conştiinţei,
Ca zborul unei molii care, chiar dacă ar fi ştiut,
Ar fi avut oricum tendinţa de a se apropia de flacăra lumânării.

Altele s-ar ocupa de metode pentru calmarea anxietăţii,
Şoapta aceea abia auzită care, deşi-i un avertisment, e ignorată.

M-aş ocupa separat de satisfacţie şi de mândrie,
De perioada când eram unul din adepţii lor, ai celor
Care se făleau victorioşi, nesuspectând nimic.

Dar toate ar avea doar un subiect, dorinţa,
Dacă ar fi fost numai a mea – dar nu, nici vorbă; din păcate,
Am fost condus de aspiraţia de a fi asemeni celorlalţi.
Mi-a fost teamă de ceea ce era sălbatic şi indecent în mine.

Istoria stupidităţii mele nu va fi scrisă.
Datorită unui lucru, e prea târziu. Iar adevărul cere muncă multă.

poezie de Czeslaw Milosz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cliff Klingenhagen

Într-o zi Cliff Klingenhagen m-a invitat la cină,
Iar după aperitiv, supă şi friptură,
Şi-alte bunătăţi care se topeau în gură,
Clifff a luat două pahare şi, cu masculină
Eleganţă, a turnat în unul vin, iar în celălalt pelin.
Apoi, l-a ridicat pe cel cu conţinut amar
Şi a sorbit, tuşind uşor, toată otrava din pahar,
Spunând c-al meu e celălalt, cel plin cu vin.

Iar când l-am întrebat ce fel de parteneriat propune,
El a făcut din ochi – de-ai fi crezut că tocmai ar zâmbi –
Şi mi-a spus că era vorba doar de felul al lui de-a fi.
Mie, deşi-l cunoşteam, mi-au trebuit zile bune
Să mă-întreb dac-am fost vreodată până azi, încă din leagăn,
Sau voi fi cândva la fel de fericit cum este Cliff Klingenhagen.

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Garsoniera din pădurea de mărar

voi scrie despre tipa aia care a vrut
să se facă regizor de film
după ce s-a îndrăgostit de un tip
ce făcea filme
trage o sticlă de pepsi dacă te-ai hodorogit
era nonconformistă, crescută de bunici
părinţii au plecat la madrid
a fost şi ea şi nu a făcut mare brânză
scriu încă
era hotărâtă să facă regie de film
dar se simţea atrasă şi de scenă
a văzut scaunele de ionescu
făcută într-un stil mişto & s-au întâlnit în culise
nu-şi mai amintea cum o văzuse
îi răscolea amintirea
& scrie la o bere fără alcool & scrie cu stiloul
& avea în jur de douăzeci de ani
şi se strâmba caraghios
a văzut şi
astă-seară se improvizează, de pirandello
ca în cartea cu regizorul ăla întors
din franţa după 89
nu-şi amintea numele
era haios & la a doua întâlnire
a dus-o în garsoniera lui
confort doi moştenită de la o mătuşă
& poem de trecut apa
poem de trecut moldova
poem
scris cu markerul pe apă, pe nisip
un amigo para mi
un novio para ti
joder
& tipa era frumoasă în felul ei
mergea la toate filmele
dar întâlnirea cu el a bulversat-o
& acolo, în garsonieră
a început să gătească îndrumată de el
borşuri cu mărar
mâncăruri cu mărar
totul avea mărar
el crescuse cu mărar
a învăţat-o să mănânce mărar
a minţit-o că mărarul îi dezvoltă sânii
mărarul creştea în garsonieră
în pat, sub pat, pe pernă
pe coridor
afară
ea dorea să se facă regizor şi
să facă filme cu păduri de mărar
oameni de mărar

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sms eşuat

Eu nu îţi trimit sms,
Aş scrie scrisori, dar nu ţi le-aş trimite,
Le-aş pune în sertarele pe care nu le am,
şi nu le voi mai scoate niciodată de acolo.
m-aş trasforma în scrisoare
şi m-aş ascunde printre cărţi groase şi prăfuite
ştiind că acolo nu mă vei găsi niciodată.

Dar sunt un e-mail ajuns în Spam,
pe care îl citeşti doar atunci
când nu m-ai primeşti declaraţii de vise în Inbox.

Apăs sute de like-uri
pe imaginea ta care mi sa oprit de atâta timp pe lentile,
păcat ca nu pot să dau un replay amintirii.

Numai tastele mele au rămas întregi
pentru că îţi iubesc tăcerea,
îmi place să ştiu că eşti
dincolo de monitorul meu,
în aşteptarea unei discuţii banale
plină de semne zâmbitoare sau triste.

Ştiu că nu îmi poţi da delete...
Ştiu că ţi-e dor de ceea ce voi fi
după ce mă vei vedea...

Eu nu îţi trimit sms,
Pentru că tu ştii...

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (21 iunie 2011)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul vieţii

Iubirea imensă şi fără măsură ce se revarsă în mine,
Atunci când iubesc, îmi iluminează fiecare părticică a fiinţei mele
şi îmi inundă pentru totdeauna universul lăuntric
cu o mulţime de mesaje tainice ce provin de la Dumnezeu.
Tocmai de aceea, în această viaţă
nu mai sunt niciodată sigur, ci îmbrăţişat de Dumnezeu Tatăl.

Energia cea tainică a iubirii, ce provine de la Dumnezeu Tatăl,
Se revarsă în valuri prin mine atunci când iubesc şi
astfel devine cu putinţă să îmbrăţişez şi să ofer iubire
fiecărei fiinţe umane ce există pe acest Pământ
şi totodată merită să-mi primească iubirea.
Tocmai de aceea, în această viaţă
nu mă mai simt niciodată însingurat sau singuratic.

Dat fiind faptul că am savurat şi savurez fără încetare
Nectarul cel divin al vieţii,
Tocmai de aceea, în această viaţă
nu mă mai simt niciodată însingurat sau singuratic.

Dat fiind faptul că m-am adăpat şi mă adap fără încetare
de la fântâna cea magică a vieţii,
Tocmai de aceea, în această viaţă
Nu mă mai simt niciodată un veşnic însetat.

Dat fiind faptul că energia mirifică a timpului
mi-a şoptit într-un mod tainic la ureche
cântecul manifestării atemporale,
care mă face să basculez în eternitate,
Tocmai de aceea, în această viaţă
nu mai simt niciodată starea de oboseală sau de vlăguire.

Dat fiind faptul că viaţa trăită intens şi plenar
mi-a dezvăluit în mod gradat misterul fascinant al morţii,
Tocmai de aceea, în această viaţă
nu mai sunt deloc înfricoşat.

poezie din Aforisme şi cugetări despre viaţă
Adăugat de Morticia
Comentează! | Votează! | Copiază!