Te-ai gândit cât de ieftină ar fi viaţa noastră şi cât de lipsită de sens, dacă am şti că nu murim niciodată? Când eram tânăr, mă simţeam ca un personaj care a intrat prin înşelătorie într-o piesă din a cărei distribuţie nu făcea parte. Mă mişcam pe o scenă ciudată fără să am idee despre rolul meu, şi totul în jur mi se părea confuz, absurd şi relativ.

Erico Massimo în Incident la Antares
Adăugat de iulia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murim de neciteaţa noastră viaţă

Murim de-atâţia ani şi-atâtea veacuri,
Murim degeaba, noapte ca şi zi,
Murim invidiindu-i pe cei vii,
Murim de răzbunarea unor fleacuri.

Murim de ştreanguri şi murim de tunuri,
Murim absurd de miere şi venin,
Murim de cei ce-au fost, de cei ce vin,
Murim de lipsuri şi murim de bunuri.

Nu ne putem ascunde nicăierea,
În gaură de şarpe sau în cer,
În faţa morţii, picotind stingher,
Cădem şi ne acoperă tăcerea.

Murim de moartea noastră neciteaţă,
Murim de neciteaţa noastră viaţă.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Ninsoare de adio (2005)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul era simplu pentru mine: dacă te târăşti, vei fi strivit; nu mănânci, vei muri, dar nu în mâinile mele (mâinile-mi erau pretutindeni de când o întâlnisem pe Alice H.; mă simţeam neajutorat de răspunzător de când mi se întâmplase să mă aflu în Academia Brera sau la petrecerea profesorului H. la care nu participasem niciodată; la drept vorbind, lucrurile acestea n-au survenit nicidecum din întâmplare; am încercat să-i spun asta, însă de bună seamă că m-a înţeles greşit; va fi crezut că-i explicam cum un bărbat şi o femeie îşi sunt predestinaţi unul altuia şi era destul ca s-o înspăimânte; în realitate, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie, cel puţin nu ca la femeia mea şi nici nu sunt sigur că era femeie, deşi nu părea să fi fost altceva; mai mult, îmi dădeam seama că n-o interesam în niciun fel; dacă se afla acolo, era fiindcă se gândea că aveam eu nevoie de ea într-un fel; nu sunt sigur dacă nu cumva aveam nevoie ca ea să aibă nevoie de mine; în orice caz, de fiecare dată când o părăseam, eram plin de bucurie, invers de cum se întâmpla de fiecare dată când o vedeam pe T.; de fapt, T. mă făcea să mă simt stânjenit; le făcea tuturor viaţa grea, inclusiv ei înseşi).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea unui soldat

Viaţa se contractă şi moartea e aproape,
Ca într-o scenă de toamnă.
Soldatul cade.

El nu devine pentru trei zile un personaj,
Nu-şi impune desprinderea,
Nu pretinde niciun fel de pompă.

Moartea e absolută şi lipsită de grandoare,
Ca într-o scenă de toamnă –
Când se opreşte vântul,

Când se opreşte vântul şi, acoperind cerul,
Norii îşi continuă, cu toate acestea, plutirea
Într-o direcţie sau alta.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine n-a vărsat niciodată lacrimi amare, fie pe faţă, fie în ascuns, fiindcă o poveste minunată se sfârşea şi urma despărţirea de personajele alături de care luaseşi parte la atâtea aventuri, fiinţe iubite şi admirate ce îţi stârniseră îngrijorări şi speranţe, şi fără a căror prezenţă viaţa părea dintr-odată goală şi lipsită de sens?

Michael Ende în Povestea fără sfârşit
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea este întotdeauna despre căutarea adevărului, indiferent de ce putea aduce cu sine. Chiar când nimic nu era ceea ce părea a fi, când totul era ascuns, exista un centru de care nici eu nu puteam fugi: cea care, cu adevărat, eram, ceea ce simţeam, ceea ce eram în sinea mea.

Alice Hoffman în Regina de gheaţă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu am văzut prima piesă la 6 ani. La ţară, pe vremea aceea, existau nişte învăţători foarte luminaţi, foarte iubitori de ţară. Învăţătorul şi preotul erau oamenii care diriguiau viaţa noastră sufletească şi culturală. Aceşti învăţători reuşeau să facă spectacole de teatru. Ei învăţau câte o piesă şi o făceau. Aşa am văzut eu, la 6 ani, prima piesă, într-o clasă cu o scenă improvizată cu cortină din două cearceafuri şi această piesă a fost, nici nu se putea altfel, din Caragiale, "Cunu Leonida faţă cu reacţiunea". Acolo pe masă era o lampă aprinsă la un moment dat când să înceapă spectacolul. În momentul când s-a aprins această lampă de gaz din decor şi s-a proiectat o lumină galbenă pe acele pânze, pe acele cearceafuri, eu am avut un şoc fantastic, a fost clipa în care s-a făcut legătura mea cu teatrul. Aceea luminiţă galbenă m-a urmărit toată viaţa. Asta a fost un soi de declanşare, aşa ciudată, nu pot s-o explic...

citat din emisiunea Profesioniştii... cu Eugenia Vodă de Radu Beligan
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olga Tudorache este ea însăşi un personaj. Am avut acces la relaţia dintre ea şi Rodica Negrea, care i-a ţinut piept pe scenă - pentru că ele două aveau rolurile principale. Şi pentru Rodica Negrea a fost o experienţă uluitoare să fie cu Olga pe acelaşi ritm şi cu aceeaşi putere. Energia Olgăi mătura tot, dar nu era una devastatoare, ci făcea să înflorească totul în jur. Totul devenea expresiv, benefic şi adevărat. Am mai lucrat cu ea la o piesă de teatru pentru TV, «Trenul de lapte nu mai opreşte aici ».

citat din Cătălina Buzoianu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eroi au fost

eroi au fost odată
într-o dată ce nu a fost niciodată
sau dacă au fost
au fost în altă dată
când dacii liberi mureau râzând
cu sufletul curat şi faţa către cer
noi, ne târâm,
în morcila cotidiană
zi de zi
în fiecare zi
nu uităm nici o zi
nu urcăm, coborâm în tăcere
desigur ordonaţi
suflete chinuite, suflete frânte
totul e straniu
doar o cioară obosită mai cântă
viaţa asta, o piesă proastă
cu sinistre personaje pe scenă
noi, suflete în lanţuri
nu vorbim
nu vedem
doar murim în fiecare zi
puţin câte puţin
lăsând să curgă pe pământ
nimicul din noi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am puşca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o şi am dus-o la tâmplă. Şi-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... şi dacă mă înşel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu ştie asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Şi-mi aduc aminte foarte clar că ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemişcat, cu arma la tâmplă, întrebându-mă dacă să trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma să alunece de pe tâmpla mea şi să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la uşă şi... mă rog, scena a fost de iad. M-am dus la uşă, nu ştiam ce să spun, eram jenat şi confuz şi în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Şi mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, să simt aerul curat şi să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte că m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai ştiam ce e cu mine, totul părea atât de violent şi ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simţeam capul greu, trebuia să mă aşez jos, aşa că m-am dus la un cinematograf. Nu ştiam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de linişte ca să-mi adun gândurile, să găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă raţională. M-am dus sus, la balcon, şi m-am aşezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Şi cum mă uitam la actori, prins în acţiune, mă întrebam cum să te gândeşti să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aştia din film, sunt atât de amuzanţi... ce importanţă mai are că adevărul e întotdeauna dureros? Şi ce dacă Dumnezeu nu există şi trăim o singură dată şi asta e tot? Şi totuşi, de ce să nu vrei să trăieşti? Doar nu e toată viaţa asta un obstacol. Şi mă gândesc că ar trebui să încetez să îmi mai distrug viaţa căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată şi să mă bucur de atâta cât e. Şi poate, cine ştie, mai e ceva şi după. Şansele sunt mici, dar... e tot ce ştim.

replică din filmul artistic Hannah şi surorile ei, scenariu de Woody Allen (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

În puţină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare uşurinţă de a citi şi de a mă înţelege, dar şi o cunoaştere a pasiunilor, unică la vârsta mea. N-aveam nicio idee despre lucruri, când toate simţămintele îmi erau deja cunoscute. Nu făptuisem nimic, dar simţeam totul. Aceste emoţii încâlcite, pe care le încercam una după alta, nu tulburau cu nimic raţiunea pe care n-o aveam încă; dar ele mi-au format una de alt soi şi mi-au dat despre viaţa omenească nişte noţiuni bizare, smulse din cărţi, şi de care experienţa şi cugetarea n-au putut să mă lecuiască niciodată.

Jean-Jacques Rousseau în Confesiuni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piesa

călător prin singurătate
ochii curg pe geana uscată de lacrimi
uneori merg prin venele sufletului
pulsează sângele în staţii terminus
azi am fost condamnat
de nimeni ştiut, de nimeni cunoscut
pământul a cerut pământ
laurii căzuseră pe oasele calcinate
eram nebunul din cetate şi a contat
acum totul e banal şi trist
ca o piesă de teatru
fără actori sau spectatori
doar regizorul rătăcit pe ultimul rând
dar viaţa, unde a rămas...
uneori mergeam printre ani
un actor rătăcit într-o piesă neterminată
trecuse vremea,
crucile au ţipat într-o noapte şi am fugit
pe mâini se aşternuse huma
alteori vroiam să mă întorc
eram gândul în noapte
cocoşat ca un semn de întrebare aşezat aiurea
orbit de lumină, m-am afundat într-o călimară şi scriu...
când nu plâng

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate părea o idee ciudată, şi sunt de acord că este, dar în ştiinţă nu contează cât de ciudată pare o idee atâta timp cât ea funcţionează - adică atâta timp cât ideea poate fi exprimată într-o formă precisă, iar consecinţele ei se dovedesc a fi în acord cu observaţiile.

citat din Fred Hoyle
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jesse: Ştii care-i cel mai rău lucru într-o despărţire? E atunci când îţi aminteşti cât de puţin te-ai gândit la oamenii de care te-ai despărţit şi realizezi că tot atât de puţin s-au gândit şi ei la tine. Ai vrea să crezi că sunteţi amândoi parte din toată această durere, dar ei spun doar "Ce bine c-ai plecat".

replică din filmul artistic Înainte de apus
Adăugat de Cotoarbă Gina Liliana, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ally McBeal: Oricât de bine aş şti că o parte din mine a fost întotdeauna de părere că viaţa nu are niciun sens real până ce o împarţi cu cineva. Poate că de asta îmi este teamă: ca viaţa mea să aibă în sfârşit sens sau să devină brusc lipsită de sens.

replici din filmul serial Ally McBeal
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape de tine e îngerul tău

El vorbeşte prin vise cu tine
ş-atunci când te simţi
confuz, pierdut, obosit,
el ştie totul despre tine.
Timpul nu sterge nimic
din amintiri, supărări şi durere,
dar îngerul le mută-n altă parte,
că el ştie totul despre tine
şi-ţi oferă sprijinul,
ca să-ţi facă viaţa mai bună,
ca să găseşti putere şi curaj,
şi ca să ai o inimă puternică
să poţi uita trecutul.

poezie de Eugenia Calancea (16 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată viaţa să căutaţi linia de demarcaţie care separă răul de bine în arta noastră. Câţi oameni sunt printre noi care îşi pun viaţa în slujba răului fără să-şi dea seama că nu sunt capabili să aibă o influenţă corectă prin jocul lor asupra spectatorilor? Nu tot ce străluceşte pe scenă e de aur. Promiscuitatea şi lipsa de principii în arta noastră au făcut teatrul să decadă, atât la noi cât şi in străinătate. Aceleaşi motive împiedică teatrul să ocupe poziţia înaltă şi rolul semnificativ la care are dreptul în viaţa comunităţii.

Constantin Stanislavski în Munca actorului cu sine însuşi, vol. 2
Adăugat de Maria Constantinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când într-o carte sau într-o piesă, un personaj a avut ca punct de plecare imaginaţia pură, puteţi fi siguri ca este vorba de o creaţie fără valoare.

citat din Jules de Goncourt
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i viaţa noastră?

Ce-i viaţa noastră? Un joc continuu al unor sentimente.
Desfătarea noastră? Muzica divizării – pe clase, sortimente:
Pântecele mamelor sunt nişte case pe care le dor pereţii,
Acolo noi ne-înveşmântăm pentru scurta comedie-a vieţii.

Pământul e scena, iar Cerul spectatorul care de sus
Vede cum jucăm, cine-şi cunoaşte rolul şi cine are lapsus.
Mormintele care ne apără de soarele fierbinte, metal topit,
Sunt asemeni cortinelor care cad când piesa ia sfârşit.

Odată făcut rolul, urmează odihna mare, de pe urmă,
Şi-atunci murim definitiv, pe bune, nu în glumă.

poezie de Walter Raleigh, 1552-1618, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se pierde, pentru că nicio formă nu există cu adevărat (absolut). Fiecare creaţie este un avatar pentru Oceanul Esenţei, prin care Viaţa se manifestă sub diverse forme. Când forma se raportează la formă, apare egoul - sinele fals - care ţine forma departe de ceea ce nu este formă, pentru că forma este o expresie a Lipsei de Formă. Liniştea din care provine sunetul, este lipsită de formă, lipsită de orice crede omul despre Ea, pentru că o idee care pleacă în direcţia Liniştii joacă rolul unui ghid către Linişte, însă o idee nu poate cuprinde niciodată Liniştea, pentru că Liniştea nu este gând, o idee, un concept. Liniştea nu este o formă, ci sursa fiecărei forme, întrucât fiecare formă este un sunet, iar sunetul provine din Linişte. Nimic nu desparte sunetul de Linişte, în afară de identificarea sunetului cu sunetul, aşa cum nimic nu desparte valul de Ocean, în afară de identificarea valului cu valul. Prin conştientizarea Liniştii ce precede sunetul, sinele fals al sunetului este slăbit, iar dacă sunetul se eliberează de sinele fals, se eliberează de ceea ce îl desparte de Ceea Ce Este El Cu Adevărat. Acolo unde nu este identificarea cu "eu", nu este iluzie, iar acolo unde iluzia nu penetrează, suferinţa nu îşi poate susţine existenţa, pentru că suferinţa însăşi este o reflexie a iluziei.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!