A fost iar cutremur în Vrancea

A fost iar cutremur în Vrancea, a cincea zi la rând,
unda de şoc s-a resimţit
şi la Bucureşti...
se pare că doua plăci tectonice s-au ciocnit
într-un disperat eseu pentru prioritate
sau, în orice caz, au trecut una peste cealaltă...
A existat, fără îndoială, destulă tensiune acumulată
în subteranul fragmentat de
fenomene climatice extreme!
Ploile abundente şi
fricţiunile zilnice nu prevesteau ceva pozitiv,
totuşi, nimic nu părea sa anunţe un seism
de o asemenea magnitudine!

Cutremurul a făcut să zdrăngăne ferestrele glasvandului
şi geamurile vechii biblioteci din sufragerie,
iar bibelourile de porţelan vetuste
şi sticluţele de tărie
cu nume exotice
au săltat indecente precipitându-se spre podeaua
gata să le primească ţăndările -
dar plicul în care se păstrau actele casei
şi chitanţele de la întreţinere pe cinci ani
era pus bine.
La marginea patului,
pe fundul unei cutii goale de bomboane
zăcea roz-pal certificatul de căsătorie împăturit în patru...

Din fericire,
Nu au existat pagube importante;
Copiii plecaseră demult de acasă.

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem înconjuraţi de atâtea femei uşoare încât ni se pare neimaginabil că, la un moment dat, a existat o Fecioară. Şi totuşi, a existat.

Teodor Burnar în revista "Mesagerul Sfântului Anton", martie-aprilie 2013
Adăugat de Teodor Burnar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poteca Verde

Poteca neumblată
vreodată
spălată doar de roua dimineţii
se ascunde într-un ochi de umbră
Verde
El a trecut demult.

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum aş putea să stau indiferent când văd cum plângi că nu ai casa visurilor tale, iar eu te văd că stai cu fundul pe un munte de cărămizi cu care poţi să construieşti un castel? Ai materia primă, ai şi uneltele, şi sigur ştii să pui câte o cărămidă, una peste alta, şi să le faci să stea bine lipite. Şi dacă nu ştii, înveţi repede. În primul rând nu te uiţi unde trebuie ca să vezi cărămizile. Dar de fapt, spun prostii. Sunt sigur că ştii foarte bine că stai cu fundul pe toate cărămizile de care ai nevoie. Pune mâna pe una şi aşeaz-o peste cealaltă! Piramidele s-au construit punând o piatră peste alta. La fel şi Roma. Nu a durat 3 zile, ci ani. Mi-ar părea rău să te văd trecând prin această viaţă dorind puţin. Mi-ar părea rău să văd cum stai în ploaie, vânt şi frig cu toate cărămizile astea lângă tine. Îţi ofer o metodă pe care am descoperit-o şi care este următorul nivel în dezvoltarea personală. Dincolo de motivaţie, încredere în sine, emoţii. Deci? Ce ai făcut azi care să conteze în strategia unei vieţi mai bune? Ai pus azi o cărămidă la noul tău stil de viaţă?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cutremurul din 31.08.1986. Temutul cutremur a venit totuşi în dimineaţa de 30 mai 1990, când însă tribunalul judeca la Casa Sindicatelor. Drept pentru care i-am zis

Cum văd, ai nesocotit,
Rugămintea-mi temătoare!
Noroc că te-ai păcălit
Fiind noi în deplasare!

epigramă de Gheorghe Culicovschi din Serbările Juriştilor, Sinaia (aprilie 2001)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rolul jucat de timp la începutul universului eu cred că este cheia finală spre a elimina nevoia de un Mare Arhitect (Dumnezeu), şi pentru a dezvălui modul în care universul s-a auto-creat... Timpul în sine trebuie să ajungă la o oprire [la singularitate]. Nu se poate ajunge la un timp înainte de Big Bang, pentru că nu a existat timp înainte de Big Bang. Am găsit în sfârşit ceva ce nu are o cauză, deoarece nu a existat timp în care să existe o cauză. Pentru mine acest lucru înseamnă că nu există nici o posibilitate de a avea un creator, deoarece nu este timp în care să fi existat un creator. Din moment ce timpul a început în momentul Big Bang-ului, a fost un eveniment care nu ar fi putut fi provocat sau creat de cineva sau ceva... Aşa că atunci când oamenii mă întreabă dacă un Dumnezeu a creat universul, eu le spun că întrebarea în sine nu are sens. Timpul nu a existat înainte de Big Bang, aşa că nu este timp în care Dumnezeu să poată să facă universul. Este ca şi cum ai cere indicaţii pentru a ajunge la marginea Pământului. Pământul este o sferă. Nu are o margine, aşa că a o căuta este un exerciţiu inutil.

citat clasic din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, îşi împărţeau bătăile.
Una se satură şi decide să urce sus, în cap.
Îşi construieşte un întreg oraş, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis să plece, măcinată fiind de singurătate, începe să îşi dea întâlnire cu prieteni invizibili; să îşi aducă singură ofrande; să cânte despre fericire, pentru a şi-o aminti.
În fiecare dimineaţă, de cum se deschid pleoapele, îşi repetă că "ştie ce face", minţindu-se fără să vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe acelaşi cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârşit.
Prima ar vrea să vorbească, dar nu ştie limba.
A doua ar vrea să tacă, dar nu cunoaşte liniştea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se opreşte-n loc.
Şi pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

De la această întâmplare, mult timp a trecut...
Şi adevărul e, că nimeni nu ştie să descrie exact ce s-a întâmplat, deşi mulţi au încercat.

Unii spun că cele doua inimi s-au privit, până când cea de sus a adormit.
Şi aşa de la înălţime a căzut, că s-a ciocnit de cea de jos... şi din doua inimi, Una s-a făcut.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Masa Tăcerii

Brâncuşiană

Apostolii lumii şi-au luat rând pe rând
Cuminecătura şi-au dispărut –
În urmă rămase doar masa tăcerii
Întorcând din somn neştiut
Douăsprezece scaune
Ca douăsprezece pocale
Pline de slavă şi lut.

Lumea a trecut iară şi iară
Vorbele au zburat în şir de cocoare
Liniştea a lăsat grea casa de piatră
Sub catapeteasma de stele fuioare
Torcând cernită piatra tăcerii
Din tot ce-a rămas nespus, neînceput
În albe, adormite pahare.

Şi cei ce au trecut şi cei urmează să vină
Se aşază-mpreună în chip nevăzut
La masă să schimbe vreo două tăceri
Şi să ciocnească neabătut
Pentru cei ce au fost, pentru cei ce vor fi
Şi pentru cei ce pe cale mai sunt
Prin grele clepsidre timpul iar s-a cernut-

Tăcerea ne prinse pe toţi în ciubere goale.

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisipurile de la Dee

"Hei, hei, Mary, du-te şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee";
Vântul de vest era cumplit şi marea furioasă,
Iar ea singură la drum porni.

Mareea de vest şi-a-întins peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Până departe, unde ochiul nu putea privi.
Rulouri de ceaţă s-au rotit şi au ascuns pământul:
Iar ea acas' nicicând mai reveni.

"Oh! buruieni sau peşti, sau păr plutind se vede?
O şuviţă de păr auriu pe marea verde,
Părul unei fecioare-înecate-n unda verde
Deasupra valurilor argintii?
N-a existat vreodat' somon blond, mă crede,
N-aş paria pe-aşa ceva la Dee."

Ei au au adus-o dincoace de valuri pe frumoasă,
Ferită de morişca spumei, rece şi sticloasă,
A crudei spume, mereu nesăţioasă,
Şi i-au săpat mormânt lângă valurile vineţii:
Dar pescarii şi-azi o mai aud mânând vitele spre casă
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia e pe marginea patului

Inima mi s-a făcut praf
tot zbătându-se în clepsidra nopţii
visând că o altă femeie
mi-a îmbrăcat rochia,
iar tu îi căutai formele prin ea
fără să simţi că acel trup era străin
şi mâinile ei te prindeau ca într-o capcană
din care nu te zbăteai să scapi,
ci dimpotrivă sperai să te afunzi
ca într-un somn de iarnă lungă.

Numai dorinţa din mine
a deschis o uşă
prin care m-am strecurat,
agăţându-te cu unghiile de coapse,
mi-ai zis, iubito, nici moartea nu poate
să îmi ia mirosul tău inconfundabil
forma sânilor tăi, ca nişte aripi de înger,
îmi pare una dintre cărări ce duc spre rai,
iar rochia ta, la marginea patului,
îmi face cu ochiul...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acţiunea combinată a exploziilor de orice natură poate produce mişcări tectonice în orice parte a globului, şi un cutremur dezastruos în Italia poate fi rezultatul unei explozii în Franţa. Faptul că omul poate produce astfel de convulsii ale pământului nu poate fi pus la îndoială. Depinde dacă o face cu un scop bun sau rău.

citat clasic din Nikola Tesla
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii, împinşi de SS, letoni şi ucraineni, intrau pe uşa deschisă a "băii". Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua "sălilor de baie" era din metal. Din tavan atârnau duşuri. Când sala era plină, SS-iştii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volţi prin podeaua de metal. În acelaşi timp, curgea apă din duşuri. Un ţipăt scurt şi execuţia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uşă, intra "comandoul morţii" şi scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500.

Simon Wiesenthal în articolul "Fabrica de Săpun Belzec" (1946)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apariţia romanului fără substanţă a dat romanului o lovitură de moarte. Gata cu afabulaţia, cu personajele, cu intrigile, cu cauzalitatea. Obiectul odată excomunicat, evenimentul abolit, tot ce rămâne este un eu ce-şi supravieţuieşte, ce-şi aminteşte că a existat, un eu fără viitor, care, cramponându-se de Indefinit, îl întoarce pe toate părţile, pe toate feţele, îl converteşte în tensiune, iar această tensiune duce tot la ea însăşi: extaz la hotarele Literelor, murmur incapabil să explodeze-n ţipăt, litanie şi monolog al Vidului, apel schizofrenic ce refuză ecoul, metamorfoză într-un extrem care ne scapă, căruia nu-i urmează nici lirismul invectivei şi nici al rugăciunii.

Emil Cioran în Ispita de a exista, Dincolo de roman
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare trupul nostru nu oboseşte niciodată să tot dorească aceleaşi lucruri? Pentru că totdeauna suspină după acelaşi ospăţ, în timp ce spiritul nostru cere necontenit ceva nou. N-au existat decât două tipuri de umanitate pe care să le fi înţeles bine cu adevărat, şi anume: misticul şi destrăbălatul, pentru că amândoi zboară spre extreme şi caută, şi unul şi altul, absolutul.

citat din Julian Hartridge Green
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare trupul nostru nu oboseşte niciodată să tot dorească aceleaşi lucruri? Pentru că totdeauna suspină după acelaşi ospăţ, în timp ce spiritul nostru cere necontenit ceva nou. N-au existat decât două tipuri de umanitate pe care să le fi înţeles bine cu adevărat, şi anume: misticul şi destrăbălatul, pentru că amândoi zboară spre extreme şi caută, şi unul şi altul, absolutul.

citat din Julian Hartridge Green
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conspiraţie în cer

Astfel că până la urmă acolo era nimicul.
El a fost pus înăuntrul nimicului.
Nimic nu i-a mai fost adăugat
Iar pentru a dovedi că n-a existat
Nimicul fost zdrobit de nimic

Ciopârţit cu un nimic
Amestecat într-un nimic
Întors cu înăuntrul în afară
Şi împrăştiat deasupra nimicului –
Astfel încât toată lumea a văzut că n-a fost nimic
Şi că nu mai era nimic de făcut

Aşa că toate a fost lăsate baltă. Aplauze prelungi în cer.
A lovit pământul şi s-a spart deschizându-se –
Acolo zace Cioara, cataleptică.

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam: Fetei cu părul de foc

Fată dragă, fată dragă,
Ai uimit o ţară-ntreagă
Cu al tău gest necugetat,
Ai făcut mare păcat.
Ce-o fi fost în sufleţelul tău
Ştie numai Bunul Dumnezeu
De ţi-a fost bine sau rău.
Ai lăsat în urmă un sufleţel
Nu ţi-a fost milă de el?!
Doi părinţi fără putere
Şi pe noi muţi de durere.
Dumnezeu să te primească,
Îngerii să te-ocrotească,
Şi să-ţi cânte la ureche
Cântece fără pereche,
Aşa cu şi tu ai cântat
Şi dureri ne-ai alinat,
Cât pe lume-ai existat.

poezie de Mariana Simionescu (15 iulie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

La marginea unei păduri
Zăcea o pasăre-ngheţată,
Zburase peste arături
Şi peste codru viaţa toată.

Agonisise pentru pui
Seminţe, pentru cuib surcele,
Fusese doar a nimănui
Şi străbătuse ierni mai grele.

Dar în această iarnă crudă,
Bătrâna, brusc, din zbor căzuse,
Fără s-o vadă sau audă
Unul din puii ce-i crescuse.

Când am găsit-o, i-am spus mamă
Şi-n lacrimi am compus îndată
Poemul ce, de bună seamă,
Nu va fi publicat vreodată,

Dar ţie, cititor iubit,
Nevrând să răscolesc trecutul
Care mă chinuie cumplit,
Îţi voi lăsa doar începutul,

Rugându-te să nu mă-njuri
Că n-am spus poezia toată.
La marginea unei păduri
Zăcea o mamă îngheţată...

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (4 ianuarie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La marginea vieţii

În timp fără de sfârşit
la marginea vieţii, vise nu sunt,
ci mai degrabă o acceptare-n tăcere
a trecerii în lumea ce nu mai apune.

Lumina cea vestitoare de mugure
ca şi seminţele îngropate nu mor,
ploile între tunete trezesc pământul din somn
şi caută-n câmpii mirosul de pâine.

Iar toţi cei ce caută-n memorie
răscumpărarea sufletului ce învinge
păcatul cu iertare,
îşi pleacă genunchi şi văd mai departe
de orizontul spre care merg.

Tu să nu-mi spui că-ţi pare rău
pentru ce nu ţi s-a întâmplat
când căutai peste tot rodul naşterii,
tot ce-i trecut nu se mai întoarce.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!