AltaVista

În ziua aceea am făcut dragoste aşa cum face soarele cu mugurii

Corpul meu era o simfonie cum niciunul nu mai ascultase vreodată
Ca şi cum ar fi plouat mărut peste pământuri aride
Şi germinam înlăuntrul lui încet, încet la fel ca o mare iubire
Încâlcită în carne, în oase, ca o iubire care rămâne toată viaţa sub piele
În acel stadiu amorf şi necopt, într-o licărire perenă, mijind a nesfârşit

Ştiam din capul locului că toate astea dor aşa cum şi mamele ştiu
Că la naştere vor trece prin chin şi cu toate astea se lasă năpădite

Fericirea trecea prin faţa noastră zornăid ca un şarpe mieros
Nici nu muşca, nici nu pleca, doar pâlpâia, trosnea din chingi

Şi-atunci am fost golită de braţele lui ca o fântână de-o secetă cumplită

Apoi a venit întunericul, pentru că nu, la asta mă pricep cel mai bine
Azi nu-mi amintesc decât că: În ziua aceea mi-am dezbrăcat iubitul
De cămaşa neagră, era primăvara şi totul se curăţa de la sine
I-am scris cu pixul pe piept IC NI KA XC, un altfel de-a spune:
Sunt împrăştiată în tine precum cenuşa luată de vânt în cele patru zări

Liniştea rostogolea în noi o carte necruţătoare, deja îndoliată

Nu ştiu cum să spun:
Dacă m-auzi vreodată îmbobocind în tine să ştii că nu e vina mea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cursa

Poeţii în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd
Sunt acoperiţi de ei înşişi, de acest strat negru, de smoală
Cu care se lipesc de alţi oameni, şi tot aşa
La rândul lor oamenii îşi lipesc fisurile între ei
Cu aceeaşi tristeţe caldă, domoală
Pe care o vezi uneori deasupra caselor
Ca un şoim în căutare de pradă
Şi te întrebi, oare de ce în ziua mare
Se închid toate ferestrele, gândurile
Cad din cerul gurii forjat, înţepenit
De fiecare dată se întâmplă la fel
Deşi ştii lecţia foarte bine, tot cazi
Şi tot cazi în mintea ta ca-ntr-o ţesătură
Făcută din propriile vene
Care te-aruncă în sus, în jos ca pe un acrobat
La ultimul număr de circ

Şi cu toate astea nu ar trebui să vorbesc despre poeţi
Dar ei totuşi există, în carne şi oase, la fel ca efemeridele
Stau cu anii în mâl până într-o zi când nu mai pot vorbi
Maxilarul le e blocat de propria frumuseţe
Viaţa le oferă apoi doar câteva ore să iubească
Câteva ore şi atât, în rest poeţii sunt oameni în carne şi oase
Toată ziua nu fac decât să se ascundă de urâţenia lor
Sub pielea marilor oraşe

Şi eu am fost îndrăgostită de un poet...
După ce pleca obişnuiam să-i port cămaşa prin casă
Mergeam desculţă, poate ca vecinii să nu-mi audă paşii
Care trosneau a corp uscat, bolnav, şi nu-mi plăcea
Să creadă că deja-l locuiam de sus până jos
În cămaşa lui eram ca-ntr-un fel de penitenciar
Şi-abia acum îmi dau seama, el ştia de la bun început
Şi lăsa cursa asta deschisă la nasturi să intru de bună voie
Ca-ntr-un cuib alb, imaculat, fără greşeli
Toată ziua nu-mi era foame, nu-mi era sete, tot ce voiam
Era să-l văd pe fereastră venind cu pâinea sub braţ
Cămaşa-mi pătrunsese adânc până-n oase, ningea uşor
De câte ori îl îmbrăţişam ne făceam de omăt
Şi-acum iată-ne aici în toată splendoarea
Topiţi, împroşcaţi pe foi
Iar rândurile astea nu sunt decât
Nişte vreascuri, lemne, buşteni
Din care încerc să fac un stăvilar să-l pot opri
Să-l pot opri şi atât

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iris: Am aflat că aproape tot ce s-a scris vreodată despre iubire este adevărat. Shakespeare a spus "Călătoriile se sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor". Ce cugetare nemaipomenită. În ce mă priveşte, eu nu am avut niciodată parte nici măcar de ceva asemănător, dar sunt ferm convinsă că Shakespeare da. Cred că mă gândesc la iubire mai mult decât ar trebui să o facă oricine. Sunt mereu uimită de puterea sa pură de a schimba şi de a ne defini viaţa. Tot Shakespeare a fost cel care a spus "dragostea e oarbă." Asta ştiu cu siguranţă că este adevărat. Din motive greu de explicat, iubirea piere; pentru alţii iubirea pur şi simplu se pierde. Dar apoi sigur că iubirea poate fi regăsită, chiar şi pentru o singură noapte. Pe urmă intervine alt tip de iubire: cel crud. Cel care aproape că îşi ucide victimele. Se numeşte iubire neîmpărtăşită. Aici sunt o expertă. Cele mai multe poveşti de iubire sunt despre oamenii care se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi cum rămâne cu restul dintre noi? Cum rămâne cu poveştile noastre, ale celor care se îndrăgostesc doar ei? Noi suntem victimele acestor aventuri unilaterale. Noi suntem cei blestemaţi de cei pe care îi iubim. Noi suntem cei pe care nu-i iubeşte nimeni, răniţi ce umblă aievea. Handicapaţii fără avantajul de a avea un loc mare de parcare! Da, aveţi în faţă o asemenea persoană. Şi de bunăvoie l-am iubit pe acel bărbat timp de trei ani îngrozitori! Trei ani absolut înfiorători din viaţa mea! Cele mai urâte sărbători de Crăciun, zile de naştere, nopţi de Anul Nou ce au adus cu ele lacrimi şi valium. Aceşti ani în care am fost îndrăgostită au fost cei mai negri ani din viaţa mea. Toate astea pentru că am fost blestemată să iubesc un bărbat care nu poate şi nu-mi va putea împărtăşi vreodată iubirea. O, Doamne, doar când îl văd! Inima bate cu putere! Gâtul mi se usucă! Nu mai pot înghiţi! Toate simptomele obişnuite.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru ziua Schimbării la Faţă

Doamne!...
Lasă-mă să stau de vorbă cu Tine,
Nu fi Tată vitreg cu copilul Tău,
Care n-a făcut în viaţă decât bine
Şi n-a fost plătit în schimb decât cu rău...

Lasă-mă să-Ţi spun că nu se poate
Să rămâi mereu aşa cum eşti,
Când puterea Ta se-ntinde peste toate
Şi când toate sunt aşa precum voieşti...

Lasă-mă să-Ţi spun c-alcătuirea
Celor ce le crezi fără prihană
A-nceput să răzvrătească omenirea,
Dornică de-o viaţă mai umană...

Fă să fie-aşa precum se spune
C-ai fi vrut să fii cu lumea toată -
Rău cu cele rele,
Bun cu cele bune -
Fii măcar acum ce n-ai fost niciodată...

Fă să fie bine pentru bine
Şi, la fel, frumos pentru frumos
Şi să fim şi noi la fel cu Tine -
Cel de Sus la fel cu cei de jos.

rugăciune de Ion Minulescu din Gândirea, VII, nr. 9 (septembrie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asfaltul îmi tot ceartă tălpile

ba că-s verzi
ba că păşesc ca pe o mare neagră
ba că şoptesc aiurea de prin valsul florilor
ba una ba alta
parcă din ciudă că tălpile mele
încă mai poartă pe ele pământul întors peste grâu
iar răspunsul paşilor mei neînvăţaţi cu tropotul tramvaielor
e precum liniştea aceea deplină dintre două eternităţi
cât o pâine
deşi ştiu că e doar supărat că iarba trece greu prin el
poate râvneşte la un trifoi înflorit
pe când copiii nu mai ştiu să deseneze decât pop corn
........................
noaptea trecută i-am dăruit din lacrimile mele
mi-am pus apoi tălpile la uscat şi visele
nu vă mai miraţi aşa
visele încă au rămas să împace asfaltul cu cerul
i-am promis că voi merge în palme şi în genunchi
cât să nu-l mai doară câmpia din tălpile mele
nici dealurile nici munţii nici deşertul
.........................
odată cu răsăritul
aşa ca să nu mai am comentarii
am devenit imponderabil
şi zbor peste tine asfaltule
uite
nu mai fi supărat
de aici de sus te vezi ca un câmp înflorit primăvara

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet, încet te uit... dar nu, nu pot

Rareori ne gândim la ceea ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipseşte,
spunând:
Acesta este modul,
în care eu trăiesc în present...

Acesta este modul,
în care definesc eu, cine sunt cu adevărat,
un prost, dar un prost îndăgostit.
Acesta este modul,
în care definesc eu iubirea,
ca pe ceva de sine înţeles... dar fără tine...

Nu te mai visez iubita mea,
încet, încet te uit... dar nu, nu pot.
Nu te mai chem, te-am alung din mintea mea,
şi nici nu te mai pot iubi... sau nu.
Încerc doar să par indiferent,
la fel cum ai fost şi tu...

Eu acum,
nici nu mai doresc să te iubesc.
Încerc, îmi este greu fără tine,
dar asta este... o suferinţă, care mă seacă,
... un foc întunecat al răului total...

Nu a fost vina ta
că tu nu m-ai mai iubit,
dar a fost vina ta pentru minciunile,
care cu o candoare prefăcută,
mi le aruncai... crezâdu-mă prost.
Cum de altfel şi eram... orbit în iubire...

Acum eu vreau
să mă înţelegi... şi să accepţi,
nu sunt nici rău, nici indiferent,
dar acum m-am împăcat cu mine însămi,
ştiind că am reuşit să trec
peste focul întunecat,
al unei iubiri neîmpărtăşite...

Nici nu exult la gândul,
că acum ai început să mă iubeşti.
Dar numai eu ştiu,
cât de greu mi-a fost să te uit,
să mă regăsesc... singur făr de tine...

Îţi urez şi ţie baftă la uitat... sau nu,
undeva, cândva ne vor întâlni,
şi vom încerca,
să trece nepăsători unul pe lângă celălalt...

Nu, nu putem,
focul iubirii nu ne lasă,
cădem unul în braţe la altul...
sudaţi în nemurirea dragostei
... dintre noi...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Şi-n ziua aceea când ne plimbam tăcuţi prin casă
Deşi mergeam pe parchet, simţeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul speriată
Cu impresia că mii de ochi ascunşi ne privesc prin pereţi

Îmi place să cred şi acum că te plimbai prin mine
Că-n gândurile tale eram o alee lungă şi subţire
Un drum săpat în neant care garanta drepul la iubire

Eu asta făceam, păşeam încet, încet prin viaţa ta
Aşa cum păşesc soldaţii prin zonele minate
Era linişte şi senin, doar corbii se-auzeau
Şi-un mare gol mă striga să mă plutească în inima lui

Ne-am împreunat palmele şi ne-a ieşit un bol de cristal
Am intrat nestingheriţi în parcul de distracţii ivit

Era cald şi plină vară, când orice era posibil, mai ales să fii copil

Râdeam şi-am zis să mai încercăm o dată, ne-am încrucişat
Din nou palmele şi de data asta ne-a ieşit un foc de lemne
Din care săreau scântei şi-am început să spunem basme

Îmi place să cred şi acum că această boltă cerească
O pregătisei de mult timp numai pentru mine

Şi orice am fi făcut noi doi era ca şi cum deschideam
Întâmplător Biblia şi indiferent ce pasaj citeam ne însenina

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am întâlnit prima dată

erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită

cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască

am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracţiile şi se îndreaptă spre adăpost

să-şi bandajeze corpurile-n giulgiuri

şi veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate şi fără cruci

gata pentru viaţa de apoi

într-o viitură comună

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu ţigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiş, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu ştii de ea

ţi se vede în ochi de câte ori mă priveşti

un parazit de care nu ai habar

care-ţi mănâncă pe-ascuns din măruntaie

la fel acest loc defrişat

se întinde şi mai mult când mă întâlneşte

un fel de răsărit al copilului din tine

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine şi nu ştiu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara aceea

veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un val care udă ţărmul pentru prima dată
nu ştiai ce se va întâmpla, dacă va mai rămâne ceva din tine
sau vei fi cu totul absorbit în pielea mea

dar încercai şi veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un sinucigaş căruia îi e teamă de fereastră
pipăiai rama, grilajul, geamurile
şi-atunci m-ai privit în ochi şi mi-ai spus:
parcă te-aş cunoaşte
eu am râs pentru că pregătisem cuşca asta de ani de zile
o mirosisei de la mare distanţă şi te apropiai, te apropiai

făcusei deja câţiva paşi dar nu-ţi dădusei seama
că trupul meu era o spărtură în moarte

erai hotărât să mergi prin beznă până la capăt
cine ştie acolo poate ar fi fost o lume perenă
în care orele, zilele erau numărate în nopţi de iubire
care curgeau neîncetat ca nişte bătăi muzicale
ticăite de un fruct oprit

în seara aceea veneai tot mai aproape, tot mai aproape
erai genul care te hrăneai doar cu muguri, lăstari
iar mie pe sub bluză deja îmi mijeau

apoi s-au stins becurile şi am plecat
dar te-ascult şi acum cum îţi loveşti cuvintele de mine
ca de un ţărm insular care oricând se poate scufunda

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai fost

nu-ţi spun
că-n vis scriu cu tine cuvinte

pentru prima oară
pe pagina unui gând, am scris
începutul
pe altă pagină am scris
sărutul
iar apoi, toate gândurile au devenit pagini

numai cu tine

nu-ţi spun
că-n dimineţi, pun fiecare pagină de vis
pe perna cealaltă
încă urma somnului tău a rămas
sunt fericit
respir visele tale, când ai fost

nu-ţi spun
că-n serile când soarele încet moare
eu devin întuneric

de-atunci
nu mai sunt decât un vis
într-o carte cu pagini gânduri

nu-mi mai dau autografe
nu mai exist
decât ca o carte, într-un vis!

poezie de Viorel Muha (mai 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Plec, Dawson. Dar înainte de a pleca aş vrea...
Dawson: Dar, Jen...
Jen: Nu, nu, ascultă-mă, te rog. Bine? Asta pare să fie ziua adevărului şi este rândul meu acum. Mi-am pierdut virginitatea la 12 ani cu un tip mai mare decât mine care m-a îmbătat. Nu-mi amintesc numele lui. Dar după ce m-am speriat pentru prima dată de o posibilă sarcină, am început să iau anticoncepţionale şi foloseam prezervativ de cele mai multe ori sau uneori, nu ştiu, nu mi-e clar. Beam foarte mult şi leşinam şi tot aşa. Mi-am început viaţa sexuală prea devreme şi nu doresc asta nimănui. Adică sexul la o vârstă atât de fragedă este întotdeauna o idee proastă. În cele din urmă am fost prinsă făcând sex în patul părinţilor mei. Fetiţa lui tata făcând sex în faţa lui. Încă nu mă poate privi în ochi, dar m-a trimis la 200 mile depărtare tocmai ca să nu fie nevoit s-o facă. Dar nu mai sunt fata aia. Nu am fost niciodată, dar nu sunt nici imaginea de alba-ca-zăpada pe care mi-ai creat-o tu. Sunt undeva la mijloc şi încerc să mă descopăr.
Dawson: Jen, nu e vorba de tine. Sunt doar inhibiţiile mele prosteşti. Părinţii mei au o viaţă sexuală nebunească, iar eu, eu am folosit-o pentru a măsura fericirea lor.
Jen: Sexul nu aduce fericirea.
Dawson: Ştiu. Acum ştiu asta.
Jen: Îmi pare rău că te-am minţit, dar nu mă pot scuza pentru trecutul meu. Adică am învăţat ceva din el, sunt o persoană mai bună, m-a adus unde sunt acum. Şi asta e şansa mea să o iau de la capăt. Este şansa mea şi ar fi drăguţ dacă m-ai susţine.
Dawson: Cu o condiţie!
Jen: Care?
Dawson: Să mă ierţi, Jen, deoarece comportamentul meu nu poate fi răscumpărat şi nu merit pe cineva atât de pasional şi deschis şi sincer şi frumos ca tine.(Se îmbrăţişează.) Încă o dată?
Jen: Aham.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

A! Da!... E ziua ta...

ce să mai scriu,
un vers, un text sau altceva...
a! da!.. e ziua ta...
şi nici nu ştii că ţi-am făcut o poezie,
e cum e ea şi este pe hârtie,
zâmbesc ştrengar că nimeni nu o ştie,
citesc mai rar, să văd de-i amăruie

în ea ţi-am scris ce dor îmi e de tine,
ce dor nebun s-a cuibărit în mine,
dar nu vei şti, pe foaie o să doarmă,
mângâi încet hârtia într-o toană
şi corectez greşelile puţine,
mai schimb ceva...
să dea bine în rime

în ea-s urări, urări pe-o coală roză,
în ea ţi-am spus iubire într-o doză
şi ce păcat că nu am nici o poză,
cu ochii tăi, cu gura-ţi de mimoză,
cu părul tău lăsat, căzut pe spate
şi ondulat...
şi parfumat cu toate...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camuflare

Am pus porecle haioasă pentru steaua polară
şi pentru inima mea sângerândă, de aceea tu
nu mă vei vedea niciodată tăcut sau trist
să ştii cât dor nebun mi-e de tine.

Port o mustaţă câinoasă precum un căpitan de dorobanţi
prefăcându-mă adesea arţăgos, uitându-mă la tine ca la ceasul rău
aşa că ţie-ţi va frica să ieşi de sub cuvântul meu.
Dacă vei şti că eu sunt bun dar mustaţa mea-i rea,
tu nu vei realiza cât sunt de slab cu tine.

Deşi eşti viciul meu fatal şi sunt cu tine
precum un dependent de heroină în faţa dozei lui zilnice
eu voi purta o barbă dură precum vârful Nehoiu.
Deşi poţi bănui că voi fi foarte binevoitor cu tine
nici nu-ţi va trece-în cap să-mi ceri favoruri.

Clipim amândoi ridicoli făcând feţe demodate şi ne machiem
ca nişte actori din cinematograful mut de-acum o sută de ani,
de-aceea tu nu îţi vei da seama nici peste altă sută
de ochii mei fixându-te pe-ascuns când improvizăm rolurile
să-înţelegi cât sunt îndrăgostit de tine.

Amarului sânge al meu i-am pus pământul ca pe-o carte,
iar literele i s-au scris încet, dureros şi tainic.
De aceea, tu nu vei auzi inima mea bătând ascuns pentru tine
ci vei vedea mereu un bărbat citind însingurat dintr-o carte.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu

Eu nu ştiu cum să mă numesc,
Nici nu ştiu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viaţa ce o trăiesc.

Eu nu ştiu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreţine.

Eu nu ştiu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu ştiu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniştea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu ştiu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a ştiut.

Eu nu ştiu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârşit.
Nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu ştiu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Dacă accept ceea ce spui tu, precum că sunt nenăscut şi aceasta este unica Realitate fără formă, deci liberă de o astfel de limitare. Apoi tu spui că Dumnezeu nu a creat "Lumea" pentru că Realul nu poate da naştere irealului, falsului. Căci creaţia ca şi "Biblia" sunt doar gânduri care ne separă de Dumnezeu. Dacă accept toate astea atunci cum apare întreaga lume, cum apare mintea, dacă vei spune că ea "creează lumea definind-o", cum rămâne cu Iisus care are o formă, el cum a apărut? A. M: Dragul meu, dă-mi voie să-ţi alung toate frământările tale, pentru că e foarte, foarte simplu. Toate acestea, toate formele, întreaga "creaţie" implicit Iisus apar prin visare. Iudeii au visat la un Mesia şi aşa a apărut visul numit Iisus pe care apoi tot ei l-au negat. Iar dacă un creştin îl visează pe "Iisus" că îi spune nu ştiu ce baliverne creştine fii sigur că el va crede asta. Tot ceea ce egoul numeşte "eu, lumea şi "Dumnezeu" e doar visare în vânt, nimic altceva. Toată lumea visează în noapte şi creează o lume de care nimeni nu se îndoieşte şi nimeni nu regretă Disoluţia, colapsul ei la trezirea din zi. Exact aşa pare că apare lumea care de fapt e doar simplu onirism. NIMIC NU A FOST NĂSCUT VREODATĂ ŞI NIMENI NU POATE MURI!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar pe tine te-ai uitat

Eu te ştiu... poate mai bine decât vrei să îmi arăţi,
Nu eşti tot ceea ce pare, nu eşti tot ceea ce poţi,
Şi nu caut explicaţii, definiţii n-am să-ţi dau,
Cum să definesc frumosul lângă care vreau să stau?

Eşti doar tu, aceea care, zămisleşte tot ce-i pur
Fără tine frumuseţea n-ar mai exista în jur,
Nu ne-am naşte niciodată, făcătoare de minuni
Care ne veghează paşii, ca să devenim mai buni

Aş putea să-ţi spun iubire, aş putea să-ţi spun destin,
Eşti în toate şi eşti totul, eşti şi dragoste şi chin,
Lacrimile tale udă tot ce creşte-n jurul tău,
Eşti lumina infinită care vindecă ce-i rău

Noi suntem doar prunci pe care tu îi creşti şi îi păzeşti
De păcatele umane, de durerile lumeşti,
Fără tine nu-i trecutul, viitorul nu ar fi,
Suntem toţi bucăţi din tine, suntem toţi fiice şi fii

Eu te ştiu, te simt şi-n suflet te voi ţine talisman,
Să nu pot uita vreodată să iubesc frumos, uman,
Însă am o rugăminte, o şoptesc cu un oftat,
Ai grijă, te rog, de tine... mi se pare c-ai uitat...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miranda Priestley: Credeai că nu ştiu. Ştiu ce se întâmplă de ceva vreme. Doar că mi-a luat puţin timp să gasesc o alternativă potrivită pentru Jacqueline. Şi slujba aceea la James Holt este atât de incredibil de bine plătită încât desigur că a acceptat. Aşa că i-am spus lui Irv că Jacqueline nu este disponibilă. Adevărul e că nimeni nu poate face ceea ce fac eu. Nici măcar ea. Celelate candidate ar fi considerat slujba imposibilă şi revista ar fi avut de suferit. Mai ales din cauza listei. Lista de creatori de modă, fotografi, redactori, scriitori, modele, toţi descoperiţi şi educaţi de mine, care mi-au promis că or să mă urmeze când şi dacă aleg să plec de la Runway. Aşa că s-a răzgândit. Dar am fost foarte impresionată de cât de mult te-ai străduit să mă avertizezi. Nu credeam că voi spune asta vreodată, dar mă recunosc foarte mult în tine. Vezi dincolo de ceea ce vor oamenii şi de ceea ce au nevoie, şi poţi alege singură.
Andy Sachs: Nu cred că sunt ca tine. Nu cred că aş putea să-i fac lui Nigel ceea ce ai făcut tu, Miranda. N-aş putea face una ca asta.
Miranda Priestley: Dar ai făcut deja asta cuiva. Lui Emily.
Andy Sachs: Nu e ceea ce... A fost altceva. Nu am avut de ales.
Miranda Priestley: Ba nu, ai ales. Ai ales să fii promovată. Vrei o astfel de viaţă. Asemenea alegeri sunt necesare.
Andy Sachs: Dar dacă asta nu e ceea ce vreau? Adică dacă nu vreau să am viaţa ta?
Miranda Priestley: Nu fi ridicolă, Andrea. Toată lumea îşi doreşte o viaţă ca a noastră. Toată lumea ar vrea să fie în locul nostru.

replici din filmul artistic Diavolul se îmbracă de la Prada
Adăugat de Matache Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine şi nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Şi simt că-nebunesc, dar ştiu că este bine,
Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaţ mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,
Şi-mi strâng toate puterile, şi mă-mbrac frumos,
Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

Şi mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ţi demonstrez că sunt un cineva
Care ţine mult la tine şi doar cu tine-ar sta,
Îţi ofer un trandafir, ca să-ţi dovedesc
Că sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toţi îmi sar în cap şi mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc să spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurământ călcat

Un fior mi-apare dintr-o veşnicie
Ca un vis frumos care a fost cândva.
Chipul tău de înger e fantomă vie,
Faţa ta de ceară - albă ca o stea.

Visez la nesfârşit clipele frumoase
Şi-mi amintesc ades privirile cuminţi.
Simt fiorul nopţii în artere, oase,
Simt misterul magic al clipelor fierbinţi.

Privirea ta precum un vânt de vară
Se îneca în lacrima de cer,
Şi luna-mprospătată c-o lumină rară
Ne petrecea pe drumuri de mister.

Dar ce folos că tu mi-ai promis iubire...
Ai să mi-o plăteşti cu lacrimi mai târziu,
N-ai să uiţi nicicând sfânta amintire,
Din prezent ţi-o spun, căci deja o ştiu!

Şi azi te văd mergând pe strada lată,
Cred că ai uitat ce-ţi era mai sfânt.
La braţul tă pe-atunci, era o altă fată,
Cu care ai călcat în vechiul jurământ.

Aveam iluzii grele, visam dezamăgire,
Dar nu credeam în asta, îmi era absurd,
Căci tu plângând îmi tot jurai iubire,
Şi mă făceai într-una iluzia s-o uit.

...

Ce păcat a fost când am crezut în tine,
Am crezut în toate, dar toate-s o prostie...
Şi astăzi plâng, plâng tăcută-n sine
Şi mă topesc în mări de gelozie.

În nopţile pustii şi-n seri cu lună plină
Curaj în sinea mea nervoasă-o să-mi adun,
Şi din iubirea voastră o să fur iubire,
Răpusatule, căci vreau să mă răzbun.

Amintirea-i goală în viaţa mea de vis
Chiar de mă sting în lacrimi fără de puteri,
Căci oricum şi astăzi îţi declar deschis,
Că nu rămân o pradă negrelor dureri.

Nu vei reuşi să mă faci să sufăr,
Ştiu că ţi-o doreşti, da-i de necrezut!
Ochiul îşi va strânge pleoapa cea de nufăr
Şi lacrimile mele rămase-s în trecut.

Orişice ar fi, viaţa-i înainte
Şi ştiu c-ai să-ntelegi, dar va fi târziu...
Într-o zi pustie să-ţi aduci aminte,
Într-o zi frumoasă când n-am să te mai ştiu.

Şi timpul a trecut, trăiesc o altă viaţă,
Mai mândră sunt, mai plină de puteri,
Mă salut-un soare-n orice dimineaţă
Ce m-a făcut să uit murdarele dureri.

Dar tu-ai rămas în urma mea uitat...
Ne-am despărţit, plecând din loc în loc.
Mort eşti pentru mine şi arăţi ciudat
Ca o tăciune neagră ce nu mai are foc.

...

Deja s-a revărsat jumate din cea viaţă...
Într-o zi frumoasă, pe strada cea de lut,
Mi-am amintit fioru-ţi, lacrima pe faţă,
Fără ea la braţu-ţi pe stradă te-am văzut.

Cu ochii roşi de lacrimi şi cu părul alb
Mi-ai apărut în cale rugându-mă să iert,
Dar orice nu mi-ai spune sub acel înalt,
Cu orice jurământ, n-am să te mai cred.

Ce folos că plângi şi regreţi de toate,
Regreţi de price clipă care a trecut,
Căci de astăzi viaţa, se transformă-n moarte,
Nu-mi rămâne azi decât doar să te uit...

poezie de Diana Enachii (1 mai 2011)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ann: Azi-noapte am fugit de la şcoală.
Joe: Ce s-a întâmplat? Ai avut probleme cu profesorii?
Ann: Nu, n-a fost vorba de aşa ceva.
Joe: Dar nu poţi fugi de la şcoală fără niciun motiv.
Ann: Trebuia să fie numai pentru o oră-două. Aseară mi-au dat ceva pentru a putea dormi.
Joe: O, înţeleg.
Ann: Acum ar fi bine să iau un taxi şi să mă întorc.
Joe: Uite ce e, înainte să faci asta, ce-ai zice dacă ţi-ai lua puţin timp liber doar pentru tine?
Ann: Poate încă o oră.
Joe: Trăieşte periculos. Ia-ţi o zi întreagă.
Ann: Aş putea să fac câteva din lucrurile pe care mi-am dorit întotdeauna să le fac.
Joe: Ce anume?
Ann: O, nici nu-ţi imaginezi. Aş face ce vreau cât e ziua de lungă.
Joe: Cum ar fi să te tunzi, să mănânci îngheţată...
Ann: Da, şi aş sta la o cafenea de pe trotuar şi m-aş uita la vitrinele magazinelor. M-aş plimba prin ploaie, m-aş amuza, aş face ceva cu adevărat distractiv. Pentru tine nu e mare lucru, nu-i aşa?
Joe: Uite ce îţi propun. Ce zici dacă am face toate astea împreună?
Ann: Dar tu nu trebuie să lucrezi?
Joe: Să lucrez? Nu. Astăzi suntem în vacanţă.
Ann: Chiar vrei să faci toate aceste lucruri mărunte?
Joe (o ia de mână): Prima dorinţă? Să mergi la o cafenea de pe trotuar, s-a făcut. Ştiu şi locul perfect. La Rocca.

replici din filmul artistic Vacanţă la Roma (2 septembrie 1953)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sârma ghimpată din mine

Tu... cel care te ştiu şi tu... cel care nu mă ştii
de ce ai făcut asta?
Multe sunt cele care pot fi zise, dar...
să mă opresc aici? Există un sens?
Şi totuşi te întreb!
Ai văzut moartea cum vine cu încetinitorul?
Eii... tuu! Ascultă-mă, nu sta acolo sus...
fără să priveşti, în jos, căci prăbuşirea-ţi va-fi
tare cruntă!
Eu am vazut-o! Şi alţii poate mult mai rău!
Nu suntem puţini iar cei care ştiu, sunt mulţi!
Două zile să mergi târâş prin ţărână...
ahh... Libertate care este preţul tău?
Soarele sus, zi toridă de august
şi eu
cu faţa-n sus fără putinţă de mişcare
din răsărit pânâ-n apus...
Doamne, ai prăbuşit soarele în mine, în ziua aceea lungă
şi buzele-mi..., îţi cereau iertare în sete năucitoare
Ştii ce însemnă asta, tu, cel căţărat pe spinarea noastră
acolo sus?
Ajungi în viaţa asta să nu-ţi mai doreşti să vezi
niciun răsărit şi niciun apus
Tu ştii ce înseamnă să ai senzaţia
ani de zile, de metal rece, de pistol în tâmplă pus...
şi să auzi chiar dacă sunet nu era
cum trăgaciul încet scârţâia omorându-te lent
iar că de clipa morţii te desparte numai un micron
de întindere de arc, care putea declanşa percutorul?
Ahh... Libertate, oare coşti aşa de scump?
Ştii Tu ce înseamnă să fii bătut o noapte întreagă
cu sălbăticie, iar cablu de oţel să-ţi taie carnea
de un subordonat ca tine...
şi-apoi,
udat cu jet rece şi tăios cu furtunul de pompieri?
Ştii tu cum priveam eu în acea noapte
scândura aceea udă cu un sac de nisip înfăşurată
pe care unul ca tine abia aştepta spinare omorâtă
cu parul să-mi bată...
ca să rupă în mine ce ţinea viaţa mea?
Ştii... dar nu eşti Om...
Şi Eii, ceilalţi, ştiu, pentru că le spun eu...
şi mulţi nu mai sunt, ca mine, datorită ţie!
Dumnezeu să le dea odihnă, iar voi...
blestemaţi să fiţi, până neamul vi-se-va stinge!

poezie de Viorel Muha (iulie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!