Amintiri în derivă

Prin straturile memoriei, într-o derivă a continentelor,
amintirile prin tumultul lor iradiază vehement,
migrează rătăcite, se-ascund,
cad şi se ridică, se şterg de praf,
vin şi se recompun, dincolo de viaţa însăşi.
Faldurile lor se leagănă.
Te răscolesc, te blochează.
Flăcările lor te pârjolesc.
Un scârţâit de cretă pe o tablă
îţi şterge zâmbetul.
Un tărâm tropical se află
sub nivelul oceanului.
Opreşti sângerarea,
cu muzica te pansezi.

În urmă cu mult timp, acolo, a mai fost ceva,
ceva care a dispărut pentru totdeauna.
Atingerea pământului.
O lume stranie!
Timp şi viaţă, viaţă şi timp,
în lumină priveşti
un continent scufundat...

Ierţi, uiţi, înseninat priveşti înainte.
Eliberat, prin adieri de cuvânt,
surâzi şi simţi cum
şoapte calde te invadează,
iar starea de fericire te mângâie.
Şi-acum, îţi trăieşti viaţa?

19 mai 2018

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 mai 2018)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîntregirea

Lumina nevăzută
străbate culoarele memoriei,
cuvintele curg neîncetat,
precum ploaia calmă şi caldă din cer
în inima pământului.
Treptat, muzica se strecoară,
deschizi şi pătrunzi
prin noi lumi,
în toate părţile
pare să zbori.
Un pas.
Un salt de octavă.
Un dans.
O adiere.
Beatitudine.
Încotro te îndrepţi?
Într-o continuă expansiune,
eliberat,
laşi totul în urmă,
treci prin atâtea porţi,
te reconectezi
cu fluxul tuturor călătoriilor purtate,
cu necuprinsa câmpie de amintiri calde, profunde,
de percepţii, trăiri, dorinţe şi vise
ce-ţi pătrund din ce în ce mai adânc,
în armonie
te contopeşti cu ele.
Înaintezi.
Într-o oglindă
te surprinzi zâmbind,
în ochi te priveşti, recunoscându-te,
o fericire neasemuită creşte,
înfloreşte,
te-nconjoară,
sincronizată
cu tine din tine.
Nu eşti singur,
cu tine eşti şi mereu ai fost.
Înconjurat de iubire, de lumină,
eşti pregătit să fii Tu!

poezie de Irina Lucia Mihalca (23 iunie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, tot mai departe

Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.

Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.

Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.

Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.

În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate...

Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.

La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
- celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.

Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ca să fii într-o zi ceea ce nu ai fost
îţi trebuie timp
mult timp
ca să poţi să priveşti prin oameni
dar să nu te rătăceşti
prin respiraţia lor

poezie de Teodor Dume
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis plutitor. Viaţa

Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei,
bate într-un timp, pur şi simplu,
îndepărtate sentimente
răsună
deodată şi peste tot,
aşteaptă, la rând, să fie simţite,
apoi vorbite,
ţesute din lacrima durerii
răspândesc lumina
în aşteptare,
în noaptea întunericului.
Prin teatrul de umbre
şi aripile de mătase,
cuvântul întrupat
pulsează
prin sângele inimilor
pentru-a da naştere
zorilor
unei noi dimineţi
care să strălucească.
Viaţa, contopită în infinit,
creşte prin dragoste,
ca stelele care
luminează cerul nopţii
cu dorinţele noastre
brodate
în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare,
mişcare
prin timp şi trupuri,
oglinzile
din ochii noştri,
un labirint de ferestre
atunci când privim din afară.
Ce-i viaţa? Un vis plutitor,
concomitent,
în toate direcţiile,
dezvelind
ochiul albastru
şi flacăra
portocalie a soarelui.
A fost, este şi va fi...

poezie de Irina Lucia Mihalca (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-avem timp

N-avem timp să ne gândim la viaţă
Când alergăm după iluzii mereu.
N-avem timp să facem o faptă bună,
Dar avem timp să ne gândim la ceva rău.

N-avem timp să ocrotim natura,
Dar avem timp să scuipăm în ea.
N-avem timp să ne rugăm la Domnul,
Dar avem timp să hulim pe cineva.

N-avem timp să iubim persoana de lângă noi,
Dar avem tot timpul din lume să începem un război.
N-avem timp să fim mulţumiţi de viaţă aşa cum e ea
Dar avem mult timp să ne plângem că viaţa e grea.

Hai să ne oprim din goana noastră după iluzii.
Şi pentru o clipă să ne întrebăm
De ce n-avem timp pentru concluzii,
Timp pentru concluzii întotdeauna trebuie să avem!

poezie de Vladimir Potlog (19 iulie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa.
Intersecţii de raze şi umbre,
punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei.
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa,
Intersecţii de raze şi umbre
Punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei,
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dincolo de nefiinţă

Unde-i casa inimii, dragul meu?
În noi, chiar dacă nu prea vedem asta!
În noi sunt toate! Şi cântul, şi poezia,
întreg universul de vise, de culori şi lumini!

De ce doar unii oameni scriu,
de ce doar unii oameni cântă?

Oamenii scriu pentru că sunt impregnaţi de parfumul bucuriei sau tristeţii, a fericirii sau a singurătăţii, pentru că iubesc sau pentru că suferă, aducând, astfel, lumina stelelor atinse prin cuvânt.
Scriu despre emoţiile copleşitoare, trăirile, durerile, bucuriile bogate şi pline de culori ce prind viaţă. Ard, bântuie, tulbură, strigă, ţâşnesc. Acea senzaţie de acum şi aici, la care nu poţi rămâne rece, indiferent, pentru că se întâmplă în adâncul tău, aproape de tine. De întinzi mâna le vei simţi.
Scriu pentru că prin literele aglomerate în adâncuri îşi modelează fiecare stare, idee, dorinţă, respiraţie. Scriu pentru că aşa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăştiate de norii cerului lăuntric.
Scriu pentru că oamenii se îndrăgostesc şi poezia izvorâtă le curge prin sânge, scriu când se despart şi cred că prea puţine sau prea sărace le sunt cuvintele pentru a-şi lămuri cascada de trăiri.
Scriu din dorinţa de a evada, eliberând lanţurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.
Scriu pentru că realitatea li se pare de multe ori absurdă sau, poate, din neputinţă, pentru a stinge propagarea ţipătului auzit din adânc.
Scriu pentru că avem nevoie de noi şi, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate. Scriu pentru că ne imaginăm zâmbetul, lumina şi atingerea celui iubit, zâmbet înflorit dacă nu pe chip, măcar în floarea de lotus din palme sau pe o pernă din apropiere.
Scriu din chemare, din şoapte, din muzica auzită, cu sufletul, prin petalele răsfirate, prin culori şi sunete, scriu privind în oglinda celuilalt, prin gândurile undei intrate, pentru că, prin litere, oamenii se pot întâlni pe cărarea fundaţiei construite.
Scriu ca o rugăciune şi pentru ca să se audă rugăciunea. Scriu, mai mult sau mai puţin, coerent sau aberant, pentru viaţă, ignorând moartea, pentru trecut sau viitor.
Scriu pentru soarele care le inundă cu lumină totul sau prin jocul umbrelor de la lumina lumânării.
Scriu la malul mării sau de pe vârf de munte, sacadat sau în goana impulsului, descifrabil sau nu, printre semnele care stăpânesc timpul - mirări sau întrebări - prin spaţii albe sau puncte ivite din senin, cu linii, virgule sau apostrofuri. Sublim sau anost, la nervi sau în joacă, mutând munţii sau coborând văile, cântând sau plângând.
Scriu modelând, conturând, pictând, sculptând, amestecând, redând într-o măsură sau alta, simfoniile de trăiri, curcubeul de stări, spectrul de lumini sau de umbre ţâşnite din straturile interioare.
Scriu pentru că altfel ar cânta, ar desena, ar dansa, ar privi această lume sau s-ar exprima într-un alt fel, într-o perioadă sau alta de timp.

O eliberare adusă la exterior, amprenta trecută prin filtrul propriilor simţiri, gânduri, crezuri, modelând gândul prin cuvânt, sunet, culoare, materie, metamorfoza creaţiei prin scânteia divină.
Un carusel de stări prin care ne redescoperim, redefinindu-ne!
Spre neuitare, dragul meu!

Pentru o flacără vie ce arde şi dincolo de nefiinţă!
Astăzi desenez flori,
voi ce puteţi să le dăruiţi, nu ezitaţi! ~

poezie de Irina Lucia Mihalca (14 februarie 2012)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu e o tragedie

Nu este tragedie atunci când rătăceşti
Pe drumuri fără timp unde te poticneşti...
Dar este trist când pasul nu-ţi află regăsirea,
Prin care te cunoşti şi îţi salvezi zidirea.

Nu este fără sens să cauţi în trecut
Printre foi de carte pe unde ai zăcut,
Însă e inutilă privirea înspre urmă
Lăsată într-o eră bogată-n nori şi brumă.

Nu eşti chemat la Viaţă decât prin suferinţă,
Prin doruri şi eşecuri descoperi o căinţă,
Iar ea te-mbogăţeşte să fii ce nu ai fost
Te rupe de păcatul ce ţi-a fost adăpost.

Nu recunoşti Chemarea decât când vrei s-auzi...
Eşti confruntat cu temeri şi simţi că te scufunzi
În marea căutării eşti partea cea mai mică,
Şi-ai vrea să te găseşti fără dureri şi frică.

Nu este tragedie viaţa să ţi-o trăieşti...
Deşi, să fii atent cum tu ţi-o stăpâneşti!
Fost-a un Dar al Cerului ca noi să învăţăm,
Că viaţa este planul ce nu-l prea respectăm...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă-ţi timp să fii prietenos -
este calea către fericire.
Fă-ţi timp să visezi -
şi leagă-ţi calul pe o stea.
Fă-ţi timp să iubeşti
şi să fii iubit -
este privilegiul zeilor.
Fă-ţi timp să priveşti
de jur împrejur - ziua e prea scurtă pentru a fi egoist.
Fă-ţi timp să râzi -
asta e muzica sufletului.

citat din Veche rugăciune englezească
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Milionarii nu mai au nevoie neapărat de mine. Nici cei fericiţi şi nici cei care au dobândit succesul şi sunt perfect mulţumiţi de viaţa lor. Misiunea mea e să lucrez cu cei cărora le e greu. Asta înseamnă că nici mie nu o să îmi fie uşor. Dar decisiv a fost gândul şi sentimentul că poate, prin munca mea, oamenii vor simţi aceeaşi revelaţie pe care am simţit-o şi eu. Acel sentiment extraordinar că deja ai şi eşti totul, doar că va fi nevoie de ceva timp ca să începi să şi materializezi în lumea fizică comoara ce deja se află în tine. Acesta este cadoul pe care dacă îl pot da oamenilor, vreau să fac asta cât trăiesc. Să ştii că deja totul e în tine, că nu e nevoie să te stresezi şi grăbeşti. Lasă tot trecutul în urmă. Defineşte visurile, obiectivele şi dorinţele. Stabileşte de asemenea clar ce anume nu mai vrei să trăieşti, ce vrei să nu se mai regăsească niciodată în viaţa ta. Şi apoi începe să munceşti. Imaginează-ţi că în această viaţă poţi avea totul. Şi nu la sfârşitul vieţii ci în 5-10 ani de acum. Orice vârstă ai, sigur mai trăieşti 10-20-30-40 de ani. Merită să investeşti 5 ani ca tot restul vieţii să fie dincolo de tot ce îţi poţi imagina? Să îţi dezvolţi personalitatea, să fii, să te simţi şi să ai totul? E asta o miză pentru care merită să rişti totul?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce, când auzi cântecul lebedei, ai dori atât de mult să trăieşti viaţa netrăită şi de ce simţi, ce mult iubeşti viaţa ce ţi-ai putea-o pierde? Chiar dincolo de spaţiu şi de timp, am putea străluci cu o intensă iubire, dacă în viaţă am trăit la cea mai înaltă tensiune sufletească.

Ecaterina Chifu în Reflecţii / Reflexions
Adăugat de Ecaterina Chifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce, când auzi cântecul lebedei, ai dori atât de mult să trăieşti viaţa netrăită şi de ce simţi, ce mult iubeşti viaţa ce ţi-ai putea-o pierde? Chiar dincolo de spaţiu şi de timp, am putea străluci cu o intensă iubire, dacă în viaţă am trăit la cea mai înaltă tensiune sufletească.

Ecaterina Chifu în Reflecţii
Adăugat de Untea Alice
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva de la mine ţi-am dat

bucuria de a trece dincolo de spaţiu şi timp
ceva de la tine am primit
o altă viaţă
şi am învăţat să trăiesc
în acelaşi timp
două vieţi

ceva am dat şi ceva am primit
chiar şi cu mâinile pline de sânge
tot aşa am spus
că viaţa pe care mi-ai dat-o
e cu mult mai frumoasă
şi vezi tu
nu vreau să o pierd
nu vreau să rămân ca o piatră la marginea gândurilor tale

nu
nu lăsa nimic din toate astea să se întâmple
caută-mă
în adâncul fiinţei
şi-ai să mă găseşti
cu respiraţia tăiată
cu buzele arse de-atâtea rugăminţi

nu mă lăsa
te rog
nu vreau să mă sting
când ştiu
cât de mult am dat din bucuria mea
şi cât de mult am primit de la tine
o altă viaţă
una pe care vreau s-o trăiesc
mereu

nu vreau să mă sting
nu vreau

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tainele Celui Fără De Formă îi sunt relevate celui care priveşte dincolo de formă, căci locul din care priveşti îţi creează experienţa cu ceea ce priveşti. Dacă privirea ta transcende forma, vei zări Nevăzutul, iar dacă poţi vedea Nevăzutul, înseamnă că priveşti prin ochii Nevăzutului. Nevăzutul nu este văzut de cei care privesc, ci doar de cei ce văd ceea ce privesc, pentru că niciodată nu o să vezi Liniştea, dacă priveşti de la nivelul sunetului. Ochii prin care priveşti, determină ceea ce vezi.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceasornicarul timpului

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,
la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
drept plată, ultimele nouă secunde! –
( pe masă diverse obiecte împrăştiate
străluceau în raza oglinzii )

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,
un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,
un timp paralel, o buclă de timp,
jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
– Un timp în avans cu zece ani!
şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse...

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.
Citind, se întoarse: De ce nu?!
– Aş vrea să primesc un timp diferit!
întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră...

A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,
privind aşeză pe tarabă vechiul ceas
şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi...

Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,
să treacă şi-un om singur,
cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:
– Un timp, un timp paralel să primesc!
Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul
şi, astfel,
între tristeţe şi soare,
prin ritmuri mareice, omul trecuse...

.... spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,
ştia sigur, a doua zi, de la fiecare,
în dar va primi nouă preţioase secunde,
cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp...

poezie de Irina Lucia Mihalca din Dincolo de luntrea visului (1 februarie 2011)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginea din oglindă

Încerci să construieşti mereu,
plantezi seminţele unor noi începuturi,
uneşti punctele unei noi poveşti,
auzite parcă cândva, demult,
traversezi apele emoţiilor adânci,
întregeşti visele, dorinţele, iubirile,
nespuse vreodată cuiva,
în acea femeie care te va face
să te simţi unic, puternic,
frumos, încrezător, ocrotitor,
pentru că doar aşa ştii că vei fi tu.
Există sentimentul de a fi împins
în mod constant
şi tras de mareele interioare,
la fel ca oceanul
întotdeauna atins de lună.
O nelinişte adie,
imaginile trec pe cer,
doar umbrele lor
stau lipite memoriei.
Ritmul fluxului de timpuri
ca valurile se ciocnesc
de vânturile schimbării.
Ţi-e teamă să iubeşti complet
până când simţi
că doar Ea te întregeşte,
te deschide, te transformă,
fiind însăşi Iubirea,
iar Iubirea chiar Ea,
devine totul,
raţiunea şi sensul vieţii,
reflectarea jumătăţii de cerc
ce completează formula infinitului.
Cerurile s-au înălţat în albastru,
pasăre cu aripile crescute în tine,
nu expiri, ci pluteşti.
Într-o singură întindere de aripi
e-o singură bătaie de inimă
- rug, flacără, icoană, caldă lumină.
Vei dori mereu să te regăseşti
în cuvintele, privirea, atingerile,
sărutul şi îmbrăţişarea ei,
pentru că doar atunci
ştii că eşti tu, acolo, acasă,
dar în acelaşi timp
ţi-e teamă s-o pierzi.
Iubeşti copia inimii tale,
parte din sufletul tău,
iubeşti cu ochii şi nu doar atat,
iubeşti cu trupul, cu inima şi sufletul,
iubeşti sincer, curat, profund,
iubeşti nemărginit,
iubeşti aşa
cum n-ai mai iubit
şi nu vei mai iubi vreodată.
O priveşti în ochi, regăsind
cea mai frumoasă parte
din tine în ea.
Citindu-ţi sufletul, şi-a găsit loc
pentru totdeauna, în inima ta.
Ştii sigur că pentru apropiere
este nevoie de depărtare,
pentru veşnicie este nevoie de timp,
pentru recunoaştere de fapte.
În palma grădinii ţi-a răsărit
trandafirul dimineţii.
Demult ai trasat drumul,
drumul pe care
doar ea-ţi va fi alături.
O iubeşti - o iubeşti pentru totdeauna.
O vrei alături - o vrei mereu.
Doar aşa nu-ţi vei pierde inima,
sufletul şi înălţimea.
Un bărbat mereu alege.
Alege provocarea. Alege strălucirea,
zborul, mişcarea, viaţa.
Alege femeia propriei nebunii.
Dintre toate femeile o alegi
pe cea mai plină de viaţă.
Din cea mai plină de viaţă
- pe cea mai înţeleaptă.
Din cea mai înţeleaptă
- pe cea mai delicată.
Şi veselă, şi răbdătoare.
Dar şi nebună, irezistibilă,
pentru că de fiecare dată
când o vei privi adânc în ochi,
îţi vei citi bucuria de viaţă,
înţelepciunea, gingăşia,
blândeţea şi răbdarea din tine.
Şi-acea nebunie,
oglindirea propriei esenţe!

poezie de Irina Lucia Mihalca (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

M-a obosit existenţa asta,
Atât de mult, atât de adânc,
De mă bagă-n mormânt!
Mă seacă, mă usucă!
Şi mă tot aruncă,
Ba-n cer, ba-n pământ!

Şi-ntre timp m-am trezit,
Cu tine-n gând, în lacrimă!
Te caut prin visuri, prin viaţă,
Pe-o alee, pe străzi, prin timp,
Şi... nimic!

Poate-i un zid între Noi!
Sau poate nici nu mai suntem!
Poate-i blestem!
Sau rătăcim chiar prin Noi!
Poate ne-am depărtat prea mult,
Şi-acum prea târziu!
Poate trecerea în nefiinţă,
Poate... o clipă!
O clipă cât o viaţă!

Sau poate-ntr-o... dimineaţă!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingerea Cuvântului

Pe traseul iluzoriu înaintezi
prin vântul puternic,
abia respiri,
mergi şi mergi,
de nicăieri se-aud voci,
întinzi mâna, nu vezi nimic.
Un fir fragil între două puncte!
Prin sunetele împrăştiate peste tot,
lacrimile pier
ca aburii ceţii dense, compacte,
fără un punct de reper,
fără urme.
Un înger printre nori, în bucla de gânduri,
răspândind o lumină radiantă!
Cuvântul te frământă
- şi Cuvântul s-a făcut trup -,
în puterea lui
stau viaţa şi moartea.
Te îmbrăţişez frunză a copacului universal,
umanitatea din fiecare picătură
ce înmugureşte,
înveselind forma de viaţă!
Te îmbrăţişez copac al vieţii,
o uşă deschisă
spre a descoperi
imensa iubire divină!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!