Alege viaţa pură

Prea ocupat, ca să priveşti realitatea,
Gol pe dinăuntru, ţi-ai vândut de mult identitatea.

Vrei echitate?
Tu tot mai crezi că libertatea e undeva, departe?

Îţi laşi visele deoparte, ca pe o carte, prăfuită pe o masă de sticlă ce nici nu coboară dar nici nu ridică,
Nimic, căci "ceva-ul" pare prea greu,
Plăcerea îţi stă acum în monezile ce te privesc din portmoneu.

Lupţi împotriva dogmelor şi a sistemelor,
Însă îngenunchiezi la picioarele consumerismului şi antenelor.
Ştii deja că nu îţi face bine, să fugi de umbra ce se tot ţine după tine,
Să negi superficialitatea ce ţi s-a lipit de minte ca mierea de albine.

Nu este dulce, şi nici nu a fost vreodată,
Băiat sau fată, needucat sau educată, lumea tot pare nedreaptă.
Strânge-ţi laolaltă, forţele ce par să te fi părăsit, interoghează gândurile ce îţi repetă zi de zi că nu eşti văzut, dorit sau iubit.

Respiră pe beat, şi lasă-ţi inima să cânte odată cu tine, dezbracă-te de judecată şi sari gol în marea caldă,
De iubire, pluteşte pe spate căci te va ţine, pe tine, da, te ştie deja atât de bine.

Nu ai fost nicicând renegat, ci tu singur te-ai îndepărtat.
Acum te crezi blestemat, de parcă Dumnezeu te-a uitat,
Chiar şi auzul acestui cuvânt îţi pare străin, parcă îţi sună ciudat.

E păcat, să continui în felul ăsta,
Tu nu eşti un străin, tu nu eşti ăsta.

Ieşi din rol, ca orice bun actor, ce îşi face treaba şi apoi pune capul pe pernă matol, cu creierul îmbibat de alcool.
Nu provenit din băutură, ci stros picătură cu picătură din literatură, din poezie, din pictură.

Renunţă la ură,
Alege viaţa fără ea, alege viaţa pură.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti genetic jumătate mama şi jumătate tata. Dacă îţi negi un părinte prin ură, lipsă de iubire şi acceptare, ucizi o bucată DIN TINE. Eşti un om mutilat. Orice trăsătură care nu îţi place la părinţii tăi, este deja în tine şi dacă nu o accepţi, iubeşti şi admiri, nu o poţi folosi în avantajul tău. Aşadar simte în inima ta toată iubirea, înţelegea şi acceptarea pentru părinţii tăi. Doar astfel, vei putea să devii tu întreg. Vrei să trăieşti aici şi acum? Vrei dezvoltare personală şi evoluţie? Perfect. Te duci acum şi îţi iei părinţii în braţe, le spui că îi iubeşti şi îi ţii în braţe, mult şi cu toată acceptarea şi iubirea. Şi ei au lupta lor. Dacă ceva te nemulţumeşte la ei, atât pot ei acum. Înţelege că şi ei vor lucruri aşa cum vrem noi toţi dar poate ceva îi opreşte. Şi ei suferă. Şi ei vor mai bine pentru familia lor dar uneori viaţa dă cu tine de pământ şi te ţine acolo. Ăsta nu e motiv să îţi priveşti părinţii altfel decât cu maximă iubire şi acceptare. Luptă tu şi pentru ei, nu le mai cere nimic. Doar iubeşte-i şi mulţumeşte-le apoi ieşi pe uşă şi mergi la război.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey (îl găseşte pe Rocky în Biserică, rugându-se pentru Adrian, care este în comă): Salutare, Rock. E ora trei dimineaţa. M-am dus la tine acasă şi mi-au zis că eşti aici. Este ora trei dimineaţa, puştiule. Adrian e o fată bună. Şi ştii că îmi pare rău pentru voi doi. Nu pot face nimic în legătură cu asta. Doar că... vreau să îţi zic ceva... şi e pentru ultima oară... Dar Rock, ai o altă şansă. Este a doua. Nu ştiu... cel mai mare titlu posibil... şi o să schimbi pumni cu cel mai periculos luptător din lume. Şi asta în cazul în care creierul tău nu prea te ajută... Toate astea se întâmplă rapid, iar tu nu eşti pregătit. Nu eşti nici pe departe în formă. Aşa că, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu te ridici să îl baţi serios pe tipul ăsta? Cum ai făcut-o data trecută. A fost minunat. Nu te lăsa aşa. Ca şi cum nu ai fi conştient... ca o stârpitură sau ceva de genul ăsta. Că o să-ţi spargă faţa. Exact. Tipul ăsta nu vrea doar să câştige. Vrea să te bage în pământ, să te umilească, să demonstreze lumii întregi că prima oară nu ai fost altceva decât... o curiozitate. A zis că ai fost un vagabond care a avut noroc. Acum, nu vreau să mă înfurii într-un loc sfânt ca ăsta, dar cred că eşti mult mai mult decât atât, puştiule. Mult mai mult! Dar, aşteaptă un minut, dacă vrei să dai totul naibii, să-l dai naibii, am s-o fac şi eu cu tine. Dacă vrei să stai aici, voi sta şi eu cu tine. Voi sta cu tine. Voi sta şi mă voi ruga. Ce am de pierdut?

replică din filmul artistic Rocky II, scenariu de Sylvester Stallone
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieţilor noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăieşti este iubire, te rog, nu te minţi.
Ascultă atent, este o voce, ce îţi şopteşte zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înţelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobeşte munţii cu zăpadă şi oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îţi şopteşte?
Ce îţi răspunde luna atunci când o priveşti?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o opreşti?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minţii obosite de atât învârtit, încercând să-şi prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubeşte-ţi fiii, adună-ţi turma; ceva te cheamă către casă... chiar şi cel mai neiscusit cioban ştie când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ţi-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiţi în faţă, drumul se-ntinde, se şerpuieşte-n orizont, la infinit. Drumu-ţi promite, că dacă mergi încă puţin, te-mbogăţeşte, te face prinţ peste oceane şi rege între oameni - dar tu nu îl asculţi, ai obosit. Îţi aminteşti de măgarul harnic, căruia îi sunt promise măreţe împliniri şi care îşi duce-n spate, povara veşnică şi grea a propriei nemulţumiri.

Te uiţi în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas şi prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promiţând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit şi te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăştiat peste trecut; se văd prin ceaţă, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscoleşti trecutul, o ştii prea bine – din asta nu a ieşit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire şi scrum.

Nu mai este timp de-ntoarcere acum - te uiţi din nou în faţă, priveşti din nou în spate. Ai căutat, ai luat notiţe şi ai scris în jurnal - ceva nu este bine; viaţa ar trebui să facă sens, dar sensul nu e de găsit niciunde. Te uiţi în sus, la cer - e prea departe. Te uiţi în jos, la pământul crud, proaspăt şi viu - îi mulţumeşti în gând pentru o clipă, realizând însă că el doar te poartă, nu te ridică.

Cum se face că ai căutat peste tot... şi tot n-ai pace; cum se face?

E evident - nu mai există cale; nu mai există drum care să te poarte acolo unde vrei să mergi, să îţi ofere ceea ce cu disperare îţi doreşti. Răspunsul nu e aici, nu e acolo; nu e în timp şi nici în lipsa lui - căci timpul trece atât de repede în joacă şi atât de greu în muncă. Te-ai uitat şi pe unde ai venit şi pe unde ai fi putut să mergi – te-ai uitat la cer, dar ţi se pare prea departe, decizi să-l laşi în grija păsărilor de noapte; te-ai uitat în pământ, însă el te-a privit tăcut, flămând, cu ochi de frunze.

Răspunsul nu e de găsit.
Răspunsul e iubirea.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imunitate

Sistemul tău imunitar
E foarte bun, dacă mă ţine
La kilometri de hotar
Şi-aproape la un pas de tine.

Ţi-ai pus departe graniţa
Sau te-ai retras în tine toată,
Căci am trecut cu raniţa
În spate, nici măcar lătrată.

Să nu mă-trebi ce-aveam în ea ;
Nici dinamite, nici grenade,
Numai atât: Iubirea mea –
Sub nicio şarjă ea nu cade.

Deşi mai am o bună parte
Din drumul ăsta foarte lung,
De tine, tu eşti mai departe
Decât am reuşit s-ajung.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste (31 ianuarie 2010)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ce-i cu tine? Ce se întâmplă cu tine, Lia? Încearcă să-ţi revii odată! Fii tu însăţi din nou! Nu crezi că dacă aş fi avut de gând să-ţi fac totuşi ceva, aş fi făcut-o de cum am intrat pe uşă, înainte de a te fi trezit? Te rog... Ce naiba?! Drept cine mă iei? Nu sunt vreun psihopat, pervers, obsedat sau altceva de genul ăsta... Sincer, încă mai am capul pe umeri, adică judec normal şi sunt conştient de acţiunile mele.
Lia: Da. Bine. Pricep. Şi... Am să-mi revin. De fapt, deja mă simt mult mai bine. Acum poţi să mă laşi singură.
Lucian: Eşti sigură că te simţi bine?! Ştii, cred că ar trebui să porţi o cămaşă de noapte mai sigură; acesteia prea îi cad breteluţele mereu, după cum am observat. În plus... Mi-a plăcut foarte mult poziţia... Ştii prea bine care! Ah; încă un singur lucru. După aceea, gata, am ieşit. Îmi pare rău dacă te-am supărat cu ceva şi te-aş ruga să mă ierţi dacă am greşit faţă de tine. Asta-i tot. Te aştept afară. Să te echipezi repede. Grăbeşte-te! Colegii ne aşteaptă.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirajul "victimei"

Cu siguranţă că există cel puţin un moment în viaţa ta în care ai adoptat, în mod conştient sau mai puţin conştient, poziţia de victimă. Şi nu, nu te cred dacă spui că nu ai făcut-o niciodată.

E firesc, e natural, e omenesc.

Poziţia de victimă e ca mierea de albine: dulce, îmbietoare... dar al naibii de lipicioasă. Odată ce te atingi de ea, cu greu te mai dezlipeşte cineva. Dacă o consumi în cantităţi îndeajuns de mari, ajunge să provoace chiar şi dependenţă. O guşti o dată, o guşti de două ori, şi înainte să-ţi dai seama, nu îţi mai poţi imagina viaţa fără ea.

Poziţia de victimă, adoptată de mai multe ori, devine precum cutia automată a unei maşini: intri în viteza ei de la sine, fără nici un efort. Dacă cineva te-ar opri în loc şi te-ar întreba: "De ce te comporţi aşa?", "Ce te face să crezi că toată lumea complotează împotriva ta?", "Ce te face să persişti în adoptarea ei, cu toate că te doare?"; probabil că i-ai răspunde, cu o privire ce aparent denotă inocenţă: "Dar ce, cu ce am greşit?".

Ei bine, cu nimic, cu nimic nu ai greşit. Nimic înafară de faptul că te-ai lăsat dus/ă din nou de nas, te-ai prins din nou în dans, uitând de ceea ce e cu adevărat aici, acolo, peste tot, la orice ceas.

Doar în moment, doar în Prezent, ţi se relevă cu claritate, că tu eşti atât personajul principal, cât şi scriitorul pentru propria carte. Iar asta, înainte de toate, înseamnă responsabilitate. Asumarea a tot ceea ce faci, indiferent daca îţi stau pe umăr îngeri sau draci.

Să revenim însă puţin la început, acolo de unde am plecat nu de demult. Ştiu prea bine cum se simte, să crezi că eşti victima unei conspiraţii, a unui complot. Părinţii par că nu te înţeleg, indiferent de vârstă, partenerul de viaţă pare că nu se gândeşte de loc la tine, maşinile din trafic par să ţi se-aşeze dinadins în cale, cafeaua pare să îţi sară cu afurisenie direct în poală, greierii par să chiuie special ca să îţi fure ţie somnul, mă rog, ai prins ideea. Totul şi toţi pare că îţi sunt împotrivă. Şi e atât de dulce-acrişor. E ca o plapumă în care te cocoloşeşti, e micul tău colţisor de lume. Pentru că dacă nimeni nu te înţelege, şi toţi îţi vor răul, atunci înseamnă că eşti singur/ă. Iar când crezi că eşti singur/ă, soarele radiant al prezenţei tale, se reduce la o lumânare, şi o uşoară somnolenţă atunci apare.

Cunoşti momentul? Exact atunci când eşti pe cale să adormi, şi rămâi parcă suspendat/ă în aer, agăţat/ă de un fir invizibil, poziţie ce îţi dă senzaţia că pluteşti. Îl ştii, nu-i aşa? Pare că nu se va termina, că vei putea rămâne aşa pentru totdeauna, făcând pace cu minciuna.

Însă un asemenea lucru nu e posibil, nu în cele din urmă. Şi ah, ce veste minunată! Ce moment frumos este acela, când durerea apare, şi îţi inundă mintea. Ce moment frumos atunci când realizezi că ai rănit, că te-ai îndepărtat, că plapuma propriilor nemulţumiri a intrat la apă, iar frigul îţi face degetele să tresară.

Atunci, îţi pare rău. Regreţi minciuna. Tu şi victima încetaţi a mai fi una. Ce prostie, a vieţii ironie, să îţi laşi calmul furat de frenezie şi să uiţi de poezie.

Nu eşti o victimă, nu ai fost şi nici nu vei deveni vreodată. E doar o pată, însă veşmântul sufletului tău e veşnic imaculat, nu pote fi pătat. E doar un rol pe care l-ai jucat, o licoare exotică ce minţile ţi le-a luat. Nu eşti un nimeni, ci doar te-ai înşelat.

Ridică-te, scutură-te, aminteşte-ţi ce-ai uitat, aminteşte-ţi cine ai fost cu-adevărat, înainte ca scenariile propriei regii atenţia să ţi-o fi furat. Ai fost un munte înalt, cu rădăcini adânc înfipte, ai fost un lider măreţ, ce purta bunătatea, adevărul şi înţelepciunea în loc de coroană, sceptru şi veşminte. Asumă-ţi responsabilitatea şi recâştigă-ţi libertatea.

Dacă ai greşit, cere-ţi iertare, nu te lamenta.
Dacă ai rănit, oferă-ţi sprijinul, nu te eschiva.
Dacă ai înşelat, pleacă-ţi capul şi demonstrează că ai ales un drum doar pentru că n-ai ştiut un altul.
Nu ridica vocea mai tare, prefăcându-te că nu te doare.

Şi în final, dacă tot mai crezi că viaţa îţi e potrivnică, întreabă o rândunică, dacă vântul e tăios atunci când merge împotriva lui, şi dacă, în schimb, atunci când pe el pluteşte, i se mai pare potrivnic, sau că faţă de ea greşeşte.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuţule!
Nick: Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulţumesc, iubito.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Dacă tot ai venit cu noi până aici, hai şi până-n oraşul artificial. Nu mai e mult de mers.
Lucian: Frumoasă încercare, blondo, dar să ştii că nu merge! Nu ţine figura. Nu mă las păcălit, deci, n-am să-ţi cad în capcană.
Maria: Ar trebui, totuşi; colegii noştri vor şi ei să te vadă. Dă-le prilejul ăsta; după trei luni de absenţă, merită măcar atât. Nu zic să te întorci acum printre noi, dar...
Lucian: Blondo, nu insista!
Maria: Uau... Te-ai schimbat, Luci... Eşti altfel.
Lucian: În ce sens?
Maria: Nu ştiu, dar felul în care m-ai privit acum... M-am simţit foarte ciudat; de parcă mi-ar fi îngheţat brusc toate simţurile. Nu erai aşa înainte...
Lucian: Serios?! Scuze, nu intenţionam să... De fapt, nici nu ştiu ce vreau să spun.
Maria: Zău, Luci, de ce eşti aşa?
Lucian: Eu, blondo? Cum anume?!
Maria: Aşa cum eşti acum... Rece, dur, arogant, ursuz, morocănos, mofturos, încăpăţânat, mândru, orgolios... Nu ştiu, te comporţi prosteşte, copilăreşte, nicidecum ca un om matur cu pretenţiile tale. Nu te ridici la standardul tău, la statutul tău.
Lucian: Eu, blondo?! Ţi se pare ţie numai...
Maria: Nu mi se pare deloc. Eşti, dar ce să mai, te las aşa, cu încăpăţânarea ta cu tot; văd că nu am cu cine discuta. Eşti foarte căpos, ca un catâr, ţi-am mai spus parcă, însă te las în pace, n-am ce-ţi face.
Maria: Nu sunt eu nici chiar aşa, blonduţo.
Maria: Asta vom vedea.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu, te înţeleg perfect

Cunosc durerea, am fugărit la rândul meu plăcerea.
Ştiu stresul, şi nici până azi nu i-am găsit înţelesul.
Am simţit pe pielea mea aşteptările celorlalţi, părinţilor, societăţii, strivindu-mi visele sub bocancul autorităţii.

Auto-impuse, căci eu nu ţin minte să le-o fi acordat,
Şi dacă tot suntem aici, permite-mi să mărturisesc, că nu cred în păcat.
Am sufletul spălat, curăţat de rugină,
Mă uit acum în jurul meu şi mă întreb, oare cât mai are haosul de gând să ţină?

Nu fii doar unul/una din duzină,
Priveşte dincolo de cortină
Şi vezi dacă chiar eşti, atât de limitat pe cât le place altora să crezi.
Te privezi, de tot ce e mai bun atunci când te maschiezi,
Întoarce-te la vremea în care obişnuiai să cânţi, să crezi în dragoste şi-apoi s-o desenezi.

Vreau ca tu să vezi, că eşti frumos/frumoasă peste măsură, o notă unică pe a vieţii partitură.
Să râdem împreună, de vremea în care ai crezut că viaţă chiar îţi este pe dos, fără rost, când căutai lumina soarelui în băltocile de pe jos.

Nu are sens s-o dai la-ntors, nu are sens să te ascunzi, nu de mine,
Căci te cunosc din vremuri de demult, oh da, te cunosc atât de bine.
Şi d'asta ştiu că nu mai ţine, să privezi lumea de tine,
Şi d'asta ştiu că vremea suferinţei a trecut, că a venit timpul să te ridici, acum ai alte lucruri de făcut.

Renunţă la scut, dezbracă-te la inima goală, fă-te de râs, doar aşa, că să testezi, dacă încă crezi c-o să mai doară.

Şi nu e prima oară, când te întorci la tine,
Nu e prima oară când simţi deschidere, iubire.
Ai mai trecut pe-aici, toate îţi sunt familiare.
Ţi le doreşti din nou, ti le doreşti atât de tare.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Eşti supărată rău pe mine?
Stela: Ar fi trebuit să fiu, însă se pare că nu pot. Şi ce-i de făcut în situaţia asta, domnule comandant? Ce măsuri să iau?
Lucian: Deci, nu eşti supărată?! Deloc?
Stela: Ţi se pare ţie cumva că aş fi supărată?! În cazul ăsta, e evident că nu mă cunoşti deloc. Sper să nu afli niciodată cum aş reacţiona dacă aş fi cu adevărat supărată, mai ales pe tine.
Lucian: Hmm... Sună ameninţător! Iar în cazul ăsta, sper să nu aflu niciodată cum e când eşti supărată. Mai ales pe mine.
Stela: Ar fi spre binele tău, frumosule! Şi vreau să-mi cer scuze de la tine, dacă într-adevăr ţi s-a părut că aş fi fost prea dură cu tine când ţi-ai revenit, deşi evident că m-am bucurat că ţi-ai revenit, dar sper să înţelegi de ce am procedat astfel. Însă nici atunci n-am fost foarte supărată, deşi puţin, da, pe moment, ceea ce era absolut normal, pentru că în ruptul capului, niciodată nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva, mai ales din partea ta! Am mari pretenţii de la tine! Serios!
Lucian: Înţeleg... Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Având în vedere faptele, ai fost chiar prea blândă cu mine.
Stela: Şi vezi, ce nu fac eu pentru tine? În loc să dorm liniştită, stau cu tine pe puntea principală, timp de patru ore, să te păzesc.
Lucian: Crezi că aş avea nevoie de pază?
Stela: Cu siguranţă, da!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai căuta nimic, tot ceea ce cauţi există deja în tine! Dacă vrei să laşi lumea asta mai bună decât era înainte să vii aici, n-ai nevoie de pelerină sau să-ţi tragi chiloţii peste pantaloni. Poţi fi un supererou chiar acum, prin iubire. Iubeşte cât te ţine inima, iubeşte ca şi cum n-ai muri niciodată şi nimic nu te-ar putea afecta! Iubeşte fără să aştepţi nimic în schimb, ca şi cum ai avea deja totul! Pentru că eşti etern şi chiar ai totul deja sau mai bine zis, eşti totul. Iubeşte!

citat din Cezar-Ştefan Jinga
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinovatul...

Dacă din noi e unul vinovat
Să ştii că tu eşti; căci, mi-ai înşelat
Iubirea pură, ce ţi-am dăruit-o.
Ce ai făcut cu ea?
De ce?
De ce mi-ai murdărit-o?

Să nu crezi frumoaso c-am inimă de piatră!
Mi-a sângerat şi mie! Adu-ţi aminte: odată!
Mi-a sângerat şi mie, simţit-am ce-i durerea,
Aflat-am ce e dorul, ce aspră e femeia!

Îţi aminteşti?
Anume ai vrut să mă răneşti:
Că... nu sunt pentru tine,
Că... nu mă mai iubeşti;
Ştiai atunci prea bine că sufletu-mi loveai...
Cu mâini împreunate plângeam
Iar tu... zâmbeai!

Adu-ţi aminte, fată de ceea ce a fost!
Dar ce a fost odată, acum, nu-şi are rost!
Ce milă mi-e de tine; chiar nu te mai iubesc!
Acum, frumoasă fată,
Tu plangi... iar eu privesc!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Bine, Luci. Mersi. Asta-i tot ce doream să aud. Acum sunt mult mai liniştită. Tu-l cunoşti bine pe Alex, deci, am încredere în tine. Sper doar că nu mi-ai spus toate astea numai ca să mă faci pe mine să mă simt mai bine.
Lucian: Nici gând! Nu mi-aş permite. Dar tu, doctore? Ce simţi pentru Alex? Tu nu l-ai acceptat oare în viaţa ta numai pentru că n-ai avut pe cine altcineva?
Stela: Vai, Luci, cum poţi să crezi aşa ceva despre mine? Chiar las eu o impresie atât de proastă?
Lucian: Nu, doctore. Nu din cauza asta, bineînţeles. Însă Alex e pentru mine, nu doar un foarte bun prieten, ci chiar ca un fel de frate mai mare, deci, n-aş vrea să sufere...
Stela: Luci, nu-ţi face griji pentru el. Nici eu nu sunt genul ăsta de om. Chiar îmi place de el, sincer! Şi de ce spui că nu aveam pe cine altcineva alege? Spre exemplu, chiar pe tine; de ce nu?
Lucian: Poftim?! Cum?! Ăăă... Ah, eu...
Stela: Da, tu, doar eşti liber, nu?
Lucian: Ah, păi, eu; să vezi...
Stela: Deci, de fapt, nu eşti chiar aşa de liber precum pari.
Lucian:...?!... Ce să-ţi spun, doctore?! M-ai prins pe picior greşit.
Stela: Şi eu ce să înţeleg de aici?
Lucian: Înţelegi ce vrei, doctore. Eu... Mai bine tac!
Stela: Hmm, deci, eşti îndrăgostit... N-am să te întreb cine ar fi norocoasa, deşi am o bănuială. Bun; în cazul ăsta şi tu ieşi din discuţie, la fel şi Mihai. Atunci ar mai fi doar Nis.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele absent

O să-nchid ochii, zic o rugăciune şi dorm apoi, că e târziu.
De tine nici o veste, eşti mort, bolnav, sau încă viu.
Nimic. Şi nici nu mai contează. În lumea ta n-am loc,
E plin. Să fii iubit, rămâi cu bine. Eu te-am dorit cu foc

Şi patimă arzând. Dar n-a fost decât vis. A fost la mine-n gând.
Eu doar aşa eram cu tine, şi nici măcar, fior plăpând.
Că de atins nu te-am putut, ai frică de blândeţe.
Tu nu ştii vorbe dulci, doar ură şi furie, rău, tristeţe.

Acum mai uit, ce bine. Nu eşti mereu prezent.
Curând vei fi din viaţa-mi, doar marele absent.
N-o să mai ştiu de tine, cum mult timp n-am ştiut.
Am vrut, tu nu, dar înţeleg... Nu s-a putut.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crede în tine. Orice ar fi crede întotdeauna în tine şi în capacitatea ta de a rezolva problemele pe care le întâmpini. Tu eşti singura persoană capabilă să producă schimbări majore în viaţa ta. Îţi poţi direcţiona cursul vieţii acolo unde doreşti, acolo unde îţi îndrepţi atenţia şi energia. Alege să fii puternic! Alege să îţi schimbi viaţa mereu în mai bine! Fă zi de zi mici alegeri care ştii că în timp te vor duce acolo unde vrei să ajungi. Viaţa ta depinde de tine. Cât de fericit eşti depinde de tine. Chiar dacă azi ai făcut o greşeală, chiar dacă te-ai îndepărtat de la drumul tău, revino, repune-te în mişcare. Nu lăsa nimic să stea în calea visurilor tale. Când gândeşti asa succesul nu este departe. Alegeri înţelepte îţi doresc.

citat din Nina Elena Paraschivescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei oarecare...

La tine-oricum se cer prea multe,
Caracter bun şi studii culte,
Nu numai chip şi-o spartă gură
Fără noimă, nici măsură...

Se pare mult două cuvinte?
Pretenţii sunt dar nu le minte,
Spui te respecţi, cine te-ascultă,
Cacao-nghiţi şi încă multă...

Uns cu-alifii dar expirate
Şi dosul ţi-e, nu am dreptate?
Becul s-a stins, eşti mai cuminte,
E beznă nu? Ca-n a ta minte...

Hai marş! Dispari şi dute-n... colo!
Nu-ţi face griji, că nu eşti solo,
Ca tine sunt, deci ai pereche,
Bătute-n cap şi-ntr-o ureche;

Îmi pare rău, dar ştii prea bine,
Eu te iubesc şi ţin la tine,
Te-aş vrea, nu pot... mă ţine-un sinus,
Tu eşti în plus şi plusu-n minus!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (9 septembrie 2004)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Vise spulberate... multe,
Nimeni să te mai asculte,
Lacrimi, un oftat, tăcere,
Sufletul în tine piere

Nici nu ştii ce îţi lipseşte,
O idilă, o poveste,
Un ceva... dar ce anume?
Îl doreşti, nu ştii a-l spune

Lupte, lupte şi iar lupte,
Gânduri vrute şi nevrute,
Teamă, deznădejde, gol
Arzi în tine, e pârjol

Şi devii încet cenuşă,
Disperarea ţi-e mănuşă,
Ţi-a cam devenit trăire,
Ai uitat ce e iubire

În oglinzi deja crăpate,
De necaz, de nedreptate,
Te priveşti... nu vezi nimic,
Nici măcar un zâmbet mic

Ştii că eşti, ştii ce ai fost,
Dar te cauţi fără rost,
Te gândeşti, ce te omoară?
Poate lumea materială?

Tu eşti suflet, o lumină,
Eşti iubire fără vină,
Curcubeu senin de vise,
Nu nevoi adânci, abise

Când plecăm, dispar cu toate,
Devenim iar libertate,
Dar de ce să mai aştepţi
Să ajungi printre cei drepţi?

Nu mai bine e acum?
Uită totul, fă-ţi alt drum,
Unul drept, doar pentru tine,
Pe care să fii tu bine

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ne invidia

De azi pe mâine, şi umil,
Ni se scurge viaţa tiptil;
Nu mai e loc şi pentru tine,
Nu ne lua credinţa-n bine!

Nu-nţelegem, de ce sfori tragi,
De ne laşi fără oameni dragi?
Oare din ce eşti plămădită,
La neiubire osândită?

Nici rugi, nici lacrimi nu te dor,
Nici dacă-s copii, cei ce mor!
De ce vii mereu nechemată
Şi nu te laşi înduplecată?

Din ce maşteră te-ai născut?
Ce tată-călău ai avut?
Copil ai fost? Ăsta ţi-e jocul?
Avidă, ne mănânci norocul!

Am vrea să te-ntâlnim mai rar –
Poţi să ne-acorzi atât, măcar?
Şi-aşa, prea des îţi vedem faţa;
Moarte, nu ne invada viaţa!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mintea te-a stors, te-a epuizat, când ai urmat-o orbeşte toata viaţa, când nici măcar binecuvântatul somn nu mai vine la tine din cauza nesaţului ei, când eşti sleit şi de ultima picătură de energie, acum eşti cu adevărat pregătit să laşi mintea să moară înainte de a muri. Dacă nu faci asta Chiar Acum, daca nu laşi mintea să moară, ea nu te va lăsa să trăieşti. Când cu adevărat mintea moare cu tot cu "eu"-l ei infect, când ai ajuns la capătul minţii, în sfârşit, eşti liber ca libertatea. Eşti Liber ca viaţa şi nu ca un corp efemer prizonier în ea! Priveşte şi vezi chiar Acum, chiar în aceasta Clipă, tu eşti Viaţa etern liberă de gândul efemer ce apare chiar acum în ea şi încearcă, plănuieşte, zămisleşte şi speră până disperă să o ia în posesie!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu unul

Cu frică de succes şi creierii măcinaţi de stres,
Te uiţi perplex de parcă viaţa ţi-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îţi tot scapă, nu poţi s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână şi începi să desenezi, că doar aşa te calmezi,
Şi te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Prietenii, familia, îţi par feţe străine,
Ce ştiu ei despre ce înseamnă să-ţi fie mai bine?
Ce ştiu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ţi-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate eşti doar tu, vorbind cu tine însuţi.

Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ţi-ai înecat amarul, în vin,
Şi-ţi promiţi că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.

Te ridici şi îţi priveşti chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îţi aduci aminte de când viaţa nu obişnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocenţă?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadenţă?

Şi-atunci o vezi, e chiar acolo, aşa cum a fost mereu,
Acea parte din tine ce ţi-a fost aproape la bine şi la greu.
Acea prezenţă, nu ştii cum s-o numeşti, ţi-e şi frică să-ncerci,
Te bufneşte râsul şi îţi arunci un scurt şi sincer: "Ce prost eşti!"

Te simţi ruşinat, ca un bufon în faţa unui împărat,
Ştii că te-ai făcut de rahat, însă acum ceva e diferit,
În loc de judecată, găseşti puterea să accepţi, şi râzi în continuare,
Fără un răspuns, pluteşti ca o bucată de lemn pe mare.

Te laşi în braţele acelei neştiinţe, renunţând la păreri, renunţând la dorinţe.
Simţi că a te salva nu-ţi mai stă în putinţă, aşa că te întorci spre umilinţă,
Şi plângi, şi râzi, şi plângi din nou, cu lacrimi reci, fără ecou.
Simţi cum vântul te jupoaie, cum oasele apa ţi le îndoaie,
Până nu mai rămâne nimic, ca atunci când se evaporă tot ceaiul dintr-un ibric.

Te vezi mic, şi totuşi atât de mare, te vezi slab şi totuşi atât de tare,
Fără de judecată, cu mintea epuizată, identitatea creponată şi mândria uzată,
Te simţi mai liber şi mai pur ca niciodată, de parcă toate piesele din puzzle-ul tău s-au strâns laolaltă.

Cine ar fi crezut, că mântuirea poate să fie, atât de dureroasă, atât de vie?

Te priveşti din nou, în aceeaşi oglindă murdară, fără a mai vedea însă vreo pată.
Vezi totul ca fiind complet, un armonios şi frumos duet,
Între om şi divinitate, între întreg şi parte.

Acea sclipire, acoperă totul acum, ca o perdea de fum,
Inocenţa îţi curge din privire, transformându-ţi corpul într-o masă de bijuterii fine.
Te simţi bine, iar o realizare iţi vine în minte,
Cum că lumea e tot la fel, indiferent ce crezi tu despre ea sau despre tine.

Fie că te consideri demn sau nu, inteligent sau nu, frumos sau nu,
Omul, timpul, spaţiul şi mişcarea, vor fi mereu unul.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!