Ecou de lumină

Cei ce doriră să încalce legile
au fost deja excomunicaţi!
Iar noi abia auzirăm tunetul!
...........................................
Amintirea de sine
e ca o zămislire de prunci...
acolo, înăuntru, dintr-un fel de limită
menită să te susţină,
dintr-o... coastă luminoasă!
Păcătoase oase...
Nu ţin seama de toate
gesturile de "rămas bun"
ale sinelui - învelit în petale nedesfăcute,
neînflorite,
ca un boboc etern!
Şi eul îi abia... un arabesc fluid,
abia o... boabă
de rouă...
Dar ce vârtej să o mai soarbă?
Şi la ce bun?
Căci ca nimicul trece
prin orice... fără a-l clinti
şi apele sufletului cu nimic
nu vor spori!

Ca o părere...

..........................................
În Sine -
depărtări întretăiate, împerecheate,
pururea îmbobocite, contopite!
Abia cu o absenţă
de le-ai atinge – cu o absenţă uitucă, sfioasă –
şi ele mai rău s-ar îndesi
şi rău s-ar strânge!
(...)
Şi rău s-ar strânge şi s-ar îndesi
să-nvingă mândria nimicniciei de a fi!

..............................................
Ce frică!
De frică, Doamne, eul - pierdut –
se smulge, se descâlceşte, se întoarce din
Nefire,
ca o fecioară bătrână şi pleşuvă,
plângând - cu jind -
să se cunune cu Scopul Clar,
cu sinele solar,
la marginea – nespusă – a fiinţei
să nască fii – sterpi – ai
nefiinţei!
(...)
Un biet ecou
ce-i spulberat de
Sunetul etern!
(...)
Iar sinele îi spune făr' dispreţ:
-Păstrează-ţi fecioria,
eu smintit,
că-i bunul tău cel mai de preţ!
Şi, când ţi-o fi mai greu,
pe val măreţ,
te-oi ridica la nuntă-n infinit!

poezie de Dana F. Zaharia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resentiment

Tristeţea neputinţei tale
de a mă ferici
mi s-a revelat abia atunci când
te-am descoperit bătrână şi vlăguită.
Bruma cearcănelor tale
este certificatul de înmatriculare
al suferinţelor ce ţi-am pricinuit involuntar.
Descoperi secretul iubirii
abia când este iremediabil pierdut,
ivirea ori acceptarea unui capriciu
fiind primul avertisment,
din păcate ignorat.
De-am putea trăi fiecare zi
ca şi cum ar fi cea din urmă,
îngerii noştri păzitori,
seduşi de fiori,
s-ar precipita şi poate-ar uita
robineţi deschişi prin care s-ar scurge
rentabilizarea producţiei
de sentimente etern umane.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, Doamne, văd!

O, Doamne, văd!
Abia acuma văd!
Abia acum-au toate-n viaţă rost!
Abia acum cînd toate s-au schimbat
cu-adevărat,
abia
acum
încep
să văd
ce-am fost!
O, Doamne-aud!
Abia acum aud!
Abia acum răsună glasul Tău!
Abia acum mă bucur să Te-ascult
atît de mult
pe cît am fost de surd,
de-ngust,
de rău!

O, Doamne, merg!
Abia acuma merg!
Abia acum simt calea sub picior!
Abia acum de Duhul Tău atras
fac primul pas.
Şi-acum
aş vrea
s-alerg,
să cînt,
să zbor!

O, Doamne sunt!
Abia acuma sunt!
Abia acum cu-adevărat trăiesc!
Abia acum, în tot ce-i pămîntesc,
pot să mă-nfrunt.
Şi-acum
aud
şi văd
şi merg
şi sunt.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

o clepsidră cu apă ne-ar trebui
abia aşa panta rhei s-ar adeveri
s-ar face un râu frumos
pe mal în jos te-ai pescui pe tine

catren de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate geniile de s-ar strânge lângă o piatră, nu o fac să înfrunzească. Toţi poeţii de s-ar strânge lângă o piatră, ar face-o să plângă!

aforism de Constantin Răduţ Argetoaia din Sesam, deschide-te!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera cu magnolii

Dacă ar fi să vin la tine
ca o mângâiere ce lipseşte singurătăţii, aş fi stăpână pe constelaţiile desprinse din veşnicia sufletului tău, când vorbeam ca nişte copii, dar cuvintele noastre erau porţi stelare,
iar eu visătooarea cerului întrupat,
te atingeam sub plapumă şi atunci o viaţă nouă se răcorea odată cu lăsarea nopţii. Şi acum o simt, în felul ei dulce, ca un capilar de sânge ce îmi înconjoară trupul din jurul trupului tău,
aşa mă rotesc
ca o planetă rătăcind în jurul unui felinar smuls din cele mai grele vise. Dacă ar fi să mă pierd, aş pune dragostea să ne stea de şase, eu să dorm, tu să-mi vorbeşti, iar ascultarea să cadă într-o lumină subţire, acolo unde viul nu-şi întâlneşte capătul,
aş cânta cu o voce închipuită şi cântecul meu s-ar deschide în camera cu magnolii.
Un efort senin, ca vârful delicat de aripă ce abia atinge moartea, fără să ştie
că sfârşitul i-a fost deja scris.
În adâcul inimii noastre am ajuns să ne privim viaţa ca o certitudine, cu toate că odată paharul acesta se va sparge şi noi poate nu vom şti cum să culegem resturile, cum să ne întoarcem la locul obişnuit. Acolo aş păşi, în grădina unde Dumnezeu şi-a învelit florile, din timp în timp,
iar în locul lor, un tunel de foc s-ar topi într-un glas anonim de femeie.

Noaptea când îngerii s-ar întoarce acasă,
am să-mi închid ochii, am să-mi imaginez o lumină fierbinte iar tu, cerul care arde
în doliu pentru plânsetul lui.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandalele mele erau criptograme privitoare la starea sinelui care mi se prezenta mereu alta, zilnic. În ele am văzut sinele - adică, întreaga mea fiinţă - activând. Mai precis, la început abia întrezăream semnificaţia lor; dar mi se păreau în cel mai înalt grad importante şi le-am păstrat ca pe nişte perle preţioase. Aveam sentimentul clar că ele erau ceva central iar, cu timpul, am căpătat prin ele o concepţie vie despre sine. M-am gândit că sinele este ca o monadă care sunt eu - lumea mea. Mandala reprezintă această monadă, şi corespunde naturii microscopice a psihicului.

Carl Gustav Jung în Memories, Dreams, Reflections (1989)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Strânge Doamne, intre braţe
Cu iertare şi iubire
Planeta noastră suferindă
Şi de boală şi de durere.
Lacrimi varsă, abia respiră,
Chinuită e de frică.
Ar vrea, dar nu ştie unde să fugă
Viaţa de până acum o uită,
La bucurie şi speranţă, disperată ea renunţă...
Strânge Doamne, între braţe
Omenirea şi Planeta
Ca să putem primi cu toţii
Liniştea şi pacea Ta toată!!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tao reflectă etern Non-Acţiunea şi totuşi, nimic nu rămâne nefăcut de El. Dacă regele şi supuşii săi ar putea să practice Tao, toate fiinţele ar ajunge la ţinta lor rapid şi cu uşurinţă. Atunci, chiar dacă dorinţa de a acţiona nu este complet stinsă, în ei s-ar putea totuşi frâna spontan, datorită simplităţii fiinţei fără nume. Tao aduce lipsa de dorinţe. Fără dorinţe rezultă fericirea şi pacea. Astfel lumea se va îndrepta spre sine însăşi şi va putea atinge Absolutul.

Lao Tse în Tao Te King, 37
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubim din nevoia să ne ştie cineva până la capăt, din dorinţa de a scăpa de propria intimitate, din teama că, fără nimeni, gândul s-ar ridica vertical spre cer, şi că s-ar prăbuşi fără ecou.

Emil Cioran în Îndreptar pătimaş II (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferent cum s-ar travesti mintea, ea rămâne problema. Pe când transcenderea ei sau mai exact sesizarea, ce anume este chiar Acum, chiar Aici este Sinele nostru, este soluţia. Ce crede "eu" despre Sine este exact blocajul în care te ţine. Eu-l despre Sine crede că este pentru anumite "momente". Sinele este pentru dintotdeauna şi pentru totdeauna. Eu-l este doar o manifestare temporară, nu este ceea ce Suntem. Eu-l este efemer, prin natura lui. Şi fireşte, când spun că Sinele este eterna soluţie, o spun între ghilimele pentru simplul fapt că Sinele nu are nevoie de soluţii. Pentru Sine nu există soluţii şi nici probleme. Aş putea spune că Este doar ceea ce Este, însă ar suna puţin zen. Aşa că o să spun: este doar această pace nediluată de gând. Absolut toţi suntem Sinele. Aţi avut momente în existenţă când aţi sesizat acest Sine. Doar că n-aţi realizat, n-aţi recunoscut că este vorba despre El. Mintea, prima oară când observă acest Sine, pentru ea este ca o tăcere absurdă, ca un zgomot de fond sau un sunet de fond, fără sunet. Culmea, pentru minte, Sinele, această pace din spatele minţii, pare a fi un zgomot.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sămânţă... de eternitate

De fructul n-ar fi delicios, sămânţa nu s-ar răspândi,
N-ar fi consum de pulpă, de cărnos, nici gust n-ar fi.
S-ar veşteji poamele-n pom şi vrejii s-ar usca, sterili,
Nici nu s-ar şti sătulul foamei şi lume-ar fi doar de senili.

Nici paraziţi n-ar exista, de nu s-ar perinda în cicluri,
Eliminaţi, ingurgitaţi, 'n voiaj, în multele peripluri...
Deci ciclul nu-i naştere, moarte! Este un reciproc consum
De vii, în trofic lanţ de specii, asigurându-şi etern drum.

Nici Univers n-ar exista, căci n-ar fi nimeni ca să-l vadă,
Nici Dumnezeu să ne-nchinăm n-ar fi, ne-având cine să creadă...
Deci material n-ar exista, nimic vizibil, de nu-i fiinţă
Şi minţi s-ar pierde-n neştiut, de nu ne-am dezgoli... seminţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faţa nevăzută a lumii

Când lumea s-ar scula din rău
Sau din a ei indiferenţă,
Poate va fi din nou călău
De-omor, hoţie, impertinenţă.

Când lumea s-ar trezi spăşită
De nedreptăţile făcute,
Vor fi din nou iubit, iubită
Fără paradă, pe tăcute.

Când lumea nu va mai fi-n hoarde
Crezând un unic adevăr,
Va fi doar cânt de tril, de coarde,
Trăi-vom fiori de flori de măr.

Când lumea se va culca-n pace
Fără de frică pentru mâine,
Va fi tărâm la toţi să joace
Şi asasini vor face pâine.

Când lumea singură va şti
Că-i numai una-n Univers,
Va face mult mai mulţi copii
Să-i spună amor ce-l moştenesc.

Când lumea, de-ar mai exista,
S-ar vedea tasul din balanţă
Şi inegală, c-ar cădea...
Şi-ar da la toată importanţă.

Când lume-o venera ce-apune
Şi orice naşte pururi nou,
Se va renaşte o nouă lume
Cu individul om, erou!

Când lumea iar va fi o lume
Pierdută din părinţi-părinţi,
Trecerea spaţiu' o să cunune
Şi vom fi iar trimişii sfinţi!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă...

Dacă stelele ar vorbi,
S-ar prăbuşi istoriile şi munţii
De greutatea cuvintelor.
Clepsidra s-ar sparge şi cenuşa osoarelor
S-ar ridica în nori denşi,
Îndoliind universul.
Lacrima verbelor ar inunda sufletele
Şi lumina s-ar ascunde în noapte.
Dar ele acoperă cu tăcere
Lumea întreagă.
Priviţi-le! Loiale şi purea...
Mai mult nu au timp să-nţeleagă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-am putea trăi fiecare zi ca şi cum ar fi cea din urmă, îngerii noştri păzitori, seduşi de fiori, s-ar precipita şi poate-ar uita robineţi deschişi prin care s-ar scurge rentabilizarea producţiei de sentimente etern umane: dragoste, onorabilitate, respect, dor...

aforism de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de frumoasă e ea

i-am întâlnit umerii
scăldaţi în ceva care seamănă
cu nuferii lui monet
nu ea
am spus că va fi preferata
nu ea s-ar cuveni cultivată pe net
doar în iubire marile ochiuri
de apă
vor spune merci
pasului care trece cu mine
prin braţele preafrumoasei femei
cunoscută
abia în seara aceasta
i-am cunoscut umerii

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fel de sfârşit

Adevărata mână n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar

nefericirea mea
l-ar umple de tristeţe pe Dumnezeu
iremediabil l-ar pune la colţul ruşinii
în rând cu infamii şi cu hoţii

ieşindu-ne din divinitate
am trânti uşi şi cu Cer am da de pământ
până când din El ar rămâne
împuţite zdrenţele noastre învechite

şi de unde... din ce cameră plină... nepărăsită
o să-şi mai ia îngerii zborul...
zborul şi chipul?!

înţelesurile s-ar strânge taciturn
asemenea morţilor blestemaţi să rămână în viaţă
în recipiente anoste cu etichetă
în fapt închisoarea aceasta a destinelor pervertite

şi atunci

cum s-ar mai prinde sibilinica muzică
a copacului înviind înspre om?!
ce i-am răspunde pădurii chemându-ne
pe numele noastre izgonite?!

intraţi în prigoana sinelui contra sine
iubirea s-ar face habitat al neantului
barbari am merge prin ea cu tălpi uzurpate
neînstare vreodată a se situa
sub incidenţa miracolului

târşâindu-ne carnea am impregna
nevăzuţii fotoni îndurându-ne singurătatea
bolnavi ne-am lua şi unica şansă
la eternitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţa sufletului

Şi dacă-n palme îmi va curge rouă
Din ochii tăi frumoşi, cuprinzători,
Atunci voi ştii, din inimă îţi plouă,
Şi sper că norii fi-vor trecători

Pot încerca măcar atât a-ţi spune
Poate voi reuşi să îţi arăt
Atâta timp cât teama e în tine
Ca să te fac să înţelegi, nu pot,

Iubirea se oferă, nu se cere,
Abia atunci, o să pricepi c-o ai,
Abia atunci n-o să mai simţi durere
Când n-o aştepţi să vină, dar o dai,

Ea nu va fi nicicând doar o monedă
Ce fericire poate cumpăra
E fericit acela ce-o posedă
Şi doar o dă, fără nimic, a vrea

poezie de Adi Conţu (10 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţa sufletului

Şi dacă-n palme îmi va curge rouă
Din ochii tăi frumoşi, cuprinzători,
Atunci voi ştii, din inimă îţi plouă
Şi sper că norii fi-vor trecători.

Pot încerca măcar atât a-ţi spune,
Poate voi reuşi să îţi arăt,
Atâta timp cât teama e în tine,
Ca să te fac să înţelegi, nu pot.

Iubirea se oferă, nu se cere,
Abia atunci o să pricepi c-o ai,
Abia atunci n-o să mai simţi durere,
Când n-o aştepţi să vină, dar o dai.

Ea nu va fi nicicând doar o monedă
Ce fericire poate cumpăra,
E fericit acela ce-o posedă
Şi doar o dă fără nimic a vrea.

poezie de Adi Conţu din Dansul emoţiei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alter sapiens

De-aş fi nu oase, un schelet, ci coaja de o cheratină,
Aş fi şi mort la fel, frumos, că gol e "in", nu s-ar vedea...
Aş păcăli urmaşi că sunt, aş auzi plânset de vină...
Că nu s-ar şti precis de-s viu, aş fi ca după o perdea.

Aş avea luciul, o patină ce niciun timp n-ar putea şterge,
Ca-n insectar c-un ac în spate, un exponat, măcar etern
Cât lumea n-ar zbura "ailleurs", s-ar linişti şi încă ar merge...
N-ar inventa numai pedepse să facă raiul un infern.

În pliu, golit de măruntaie, n-aş fi nici creier să mai sufăr,
Doar stoic, un cugetător, un bondar Buda aş fi rămas
Cu multe braţe, pline toate de caste, florile de nufăr...
Să împartă oameni albul pur, nu negrul nopţii... parastas.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!