Prospect de iarnă

frigul are ceva fascinant
în văile de ape piatra
îşi strânge muşchii într-unul rotunjit
şi murmură
fără nici o întrebare dansul priculiciului
câinii muşcă din pământ
ce-ar putea spune când trag sănii
şi muşcă din pământul îngheţat
cum să-l apere
nu-l înţeleg
şi n-au făcut niciun legământ
cu lumea
ce consumă iluzii cu dinţi mai albi
gătită cu rochiţă scurtă şi fundiţe în păr
mlaştina e onestă până la capăt
ca un demiurg conservă istoria
aruncă mânuşa pune pariu pe viaţă
melci se nasc în adânc
oamenilor le mai aparţine corpul
un cactus
dintr-un boţ de lut pierdut într-o sahară a memoriei
s-a lucrat îndeajuns la masca ascunsă
în iarnă
vom purta una de oxigen sau una de chirurg?

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrapunct

apele curg
ca totdeauna se revarsă peste margini
tacit melci se nasc refac paradisul vieţii subterane
lumea-i pe muchie de cuţit
nimic nu-i sperie pe melci în adânc
fantome din trecut mai apar din când în când
să vorbească de nobleţe de o supă de orez a la Trieste de muzica lui Berlioz
şi totuşi nu mă înşel
este ziua zborului
nu mă întreba cum pot crede în povestea
fantomelor sunt nişte infatuate
vedeniile astea nici albe nici negre trebuie puse la punct
un melc şi o plantă smulşi din abis
contrapunct
în vârful unui copac ar fi de ajuns
pentru un alt început

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu eşti tu, iubita mea...

Un suflet vine în astă lume
O părăseşte fără a spune când şi unde
Provine dintr-un infinit imaterial
Şi merge-ntr-altul ce pare ireal

Am crede că ne aparţine
De când ne naştem, până dispărem
E doar o simplă închipuire
Dar continuăm să tot sperăm

Sufletul ce îl primim în dar
Este al nostru, cu titlu temporar
În ziua când închidem a vieţii meditaţie
El va pleca, într-o cu totul altă destinaţie

Să nu uităm de el în astă viaţă
Va fi în lumea care vine doar o prefaţă
Să nu îi dăm motive de îndoială
Să nu-l lăsăm nicicând să moară

În zborul lui spre alte zări
Noi suntem simpli pasageri
Nu căutaţi să-l deturnaţi
Încrederea în sine să i-o luaţi. 
Vine o zi când vom pleca cum am venit
Fără nimic din tot ce am primit
Ce ai putea să iei din astă viaţă
De mergi prin câmpuri verzi cu soarele în faţă

Atunci eşti fericit cu adevărat
Şi chiar de mai avem de aşteptat
Un singur lucru eu te rog, nu mă uita
Sufletul meu eşti tu, iubita mea

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pensionarii

Supuşi la umilinţi,
N-au hrană, n-au căldură.
Ar strânge ei din dinţi,
Dar n-au nici dinţi în gură.

epigramă de George Petrone
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranul e pe câmp

A îmbrăţişat pământul
Şi l-a sărutat,
Că îi e aşezământul
De unde a plecat.

Roua din ceruri coboară,
Aburii ies din pământ,
Şi tot ca odinioară
Ţăranul e pe câmp.

Vrea ca să înfrunte vântul,
Că el aşa e deprins.
Îl va răcori pământul
Când arşiţa s-a încins.

A făcut un legământ
Pentru veşnicie,
Să lucre acest pământ
Până cade-n glie.

Are şi un jurământ
Către moşii lui,
Că va scoate din pământ
Bogăţia rodului.

Iar când pământul îl cheamă
Lasă la copii cuvânt,
De muncă să nu se teamă.
Să scormonească-n pământ!

Că în pământ vor găsi
Elixirul vieţii.
Astfel vor putea trăi
Precum zorii dimineţii.

poezie de Dumitru Delcă (27 septembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Chiar vreau să-l descopăr pe Dumnezeu, dar îmi fac mari griji cu părinţii. Sunt totuşi copilul lor. A: M: Tu nu eşti copilul nimănui, părinţii ţi-au dat doar rahatul-corpul, dar viaţa ţi-a dat-o Viaţa sau Dumnezeu. Aşadar, cât de corect este să spui că "Părinţii ţi-au dat viaţa", când de fapt, Dumnezeu ţi-a dat Viaţă - asta ca să nu spun că tu eşti Viaţa - iar părinţii te-au făcut prizonier într-un corp. Chiar şi a spune că părinţii ti-au dat corpul, este fals, pentru că, fără hrană, corpul tău nu ar fi fost. Deci, pământul ţi-a dat corpul. În concluzie, poţi pune părinţii pe primul loc sau îl poţi pune pe Dumnezeu.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În temniţă nu-l aruncaţi...

(Inspirată după poezia "Nu-l pedepsiţi" - Florin Tudoran)

În temniţă nu-l aruncaţi,
S-aibă apă şi mâncare...
Vă rog, mamelor să-l daţi,
Să-l taie, să-l frece cu sare.

Să-l ţină-n cuşcă, animalul!
Cu lanţuri la picior şi gât,
Sătul, să îşi ceară finalul,
Dar să nu scape cu atât!

Să îl jupoaie în reprize,
Fâşii, fâşii până la os,
Iar Alexandre şi Luize,
Să râdă la libidinos.

Să simtă şi el, ticălosul,
Chinul săpându-i adânc,
În carnea slută, şi mirosul,
De moarte şi de pământ.

Să i se dea în loc de hrană,
Bătăi cu biciul, ca-n trecut,
... Lovit de fiecare mamă,
Ce-şi are puiul scrum făcut.

Să-i fie smulse, câte unul,
Degete cu gust de sânge,
Să simtă din plin "nebunul",
Cum tot corpul i se frânge.

Să-i fie smulse, fără milă,
Mâinile, cu os cu tot,
Ca nici o altă copilă,
Să nu mai piară-n râul Olt.

În temniţă nu-l aruncaţi,
Căci puşcăria e prea blândă
Vă rog, mamelor să-l daţi,
Morţii, pe bucăţi să-l vândă...

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a plecat tata

Mi-am promis ca un legământ
Să construiesc cel mai frumos poem
Pentru
Tatăl meu
Când a plecat eu eram un copil de 38 de ani
Dus bine pe la femei şi înmugurit
Cu ceva timp înainte îmi vorbise adânc
Grav şi neobişnuit despre explicaţii şi sensuri
Adevăr tăios ascuţit gata să-ţi taie beregata conştiinţei
O discuţie lungă ca o muşcătură de trandafiri îndoliaţi
Apoi a venit ziua, fatală, nepregătit, revoltat
Nimeni nu mi-a spus nimic într-o conspiraţie mizerabilă
Aveam să îmbătrânesc într-o zi cât tata
M-au împins să-i iau locul într-un lung şir de taţi
Care începe odată cu Tatăl ceresc
Am vegheat mut o noapte neagră cu el în capela friguroasă
Să mai învăţ ceva, să înţeleg, mi s-a făcut rău
Nu înţeleg nici azi cum a fost posibil aşa ceva
Cum a putut cineva care cunoştea toate tainele lumii
Un portavion navigând îndrăzneţ printre bărcuţe invizibile
Să plece aşa, fără regrete, liniştit, un zbor de cocor
Lăsându-mă în urmă buimac într-o răscruce de vânturi
Cu o viaţă de trăit fără busolă şi aplauze

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie, spune mamei să mă ierte, sunt o poamă rea,
pe care o aruncă cine muşcă din ea;
lacrimi din ochi ca dintr-un burete i-am stors,
firul oftării pe buze s-a tors.

catren de Emil Botta din Post Ludum
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii se nasc fără dinţi, fără păr şi fără iluzii. Iar de murit mor la fel: fără dinţi, fără păr şi fără iluzii.

citat celebru din Alexandre Dumas
Adăugat de ana cucu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dispariţia iernii

Copiii râd şi parcă dănţuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o joacă, râzând, - harşt -,
Dintr-o dată retează nasul părinţilor;
Plesneşte sângele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Şi-ar face copiii lunecuş pe sângele părinţilor.

Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-aşează nas nou:
Din morcovi de hârtie şi câlţi,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Ştiu că acum vor da să plece
Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi
În locul ochilor,
Înşurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să ştie;
Se mai văd o clipă-n oglindă,
De pe vârful secerii azvârlită pe jos,
Până vederile prind caimac de frig
Pe lumină.

Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii!
Cu bucăţi de pământ vor să-l facă,
Dezlegate în apă fierbinte,
Lipite cu bulgări pe trupul celor care
I-au învăţat basmul unei materii
Misterioase şi albe,
Din care se clădeau oameni frumoşi.

Şi-atunci lipesc, copiii, şi ridică oameni
Peste oameni,
Din pământ înmuiat, peste forma
Bicisnică a tiparului;
Ei – cei văduviţi de poveste, ispăşind
Culmea păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se parcă nicicând.
Ei – capăt de drum al stirpei –,
Copiii, feciorii, bărbaţii condamnaţi
La uscăciune şi boală,
La ierni deşertice, anunţând foamea
Şi pârjolul, şi jupuirea de vii;
Tot aruncă cu bulgări pe umerii
Şi faţa şi braţele unui neam întreg
Şi-şi îngroapă bătrânii,
Obligându-i să se nască din nou,
Să-i renască şi pe ei
Din burta de leac a făgăduinţei.

De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune, parcă ologiţi;
Corpuri pe jumătate – înţepenite
Şi descărnate; cum se joacă şi-aleargă,
Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,
I-ar sfărâma negreşit,
Ca pe nişte Oameni de zăpadă, în trei:
Bulgărele mic – primul; cel de mijloc –
Al doilea; iar cel mare – baza matriceală
A ruşinii, linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu dulceaţă – ultimul,
Fiindcă nu e legat de raţiune,
Ci de nevoie.
În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,
Apucându-i de dedesubt.
Anchilozaţi, aproape umbre, se lasă
Traşi părinţii-n sănii de copii;
Le mai cade mâna, mătură pământul,
Şi parcă un bulgăre de apă
Se strânge, singur, în palma lor.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istovit, Doug a mormăit ceva de neînţeles de sub masca de oxigen, mi-a strâns fără vlagă mâna şi s-a târâit mai sus. La sfârşitul cozii era Scott Fischer, pe care-l ştiam întâmplător din Seattle, unde locuiam amândoi. Puterea şi voinţa lui Fischer erau legendare - în 1994 urcase pe Everest fără să folosească butelii de oxigen - aşa că am fost surprins de cât de încet se mişca şi cât de beat a părut când şi-a dat jos masca şi m-a salutat.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua cea mai lungă

strada vine din depărtare în urma mea
să nu ajung la niciun capăt
nici măcar la cel al
unicei variante a scrierii din această zi

câte gânduri trec pe aici nici ele nu se ştiu
doar respiraţia şi eu mi le ştiu pe ale mele
când strada se întâlneşte cu nimic
nici luminoasă ca luna plină
nici umbrită ca trupul tăcerii

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busola nu-i de vină

O parte a lumii nu lasă nici o scrisoare în urmă-i,
nu de altceva, fără nici o aluzie,
însă că ar citi-o cealaltă parte a lumii şi ar muri de ruşine,
nu-i decât o iluzie. De fapt, lumea nu mai citeşte nici o scrisoare.
Nu se mai poartă busolă în buzunare.
Scrisorile, lumea le aruncă. Nedesfăcute. Sau le ia cu ea
pe tărâmul drept, în buzunarul de la piept,
în locul busolei absolute,
să nu-i ierte bietului obiect,
nici de-i cu argint poleit, adevărul închipuit.
Cum să arăţi numai nordul?
De ce nu sudul, muşchiul uscat pe trunchiul bătrân,
sau galbenă iedera verde?
Nimic limpede nu se vede. De ce să descrii nordul,
te întrebi, limpede, după umbra unui băţ la amiază,
când ar părea totul mai simplu prin perifrază?

Nu nordul, nu întinderi de frig, nu pământul ud,
acum, soarele bate numai din sud. Asta e tot. O vastă reţea de fum,
de ironii, un fel de iederă atinsă de frig, pătată de scrum.

Nu m-am dezvaţat să mă dezbar de obiceiuri, de teorii - pentru unii, acre -, nici de a distinge nordul între simulacre.
Astăzi, în această veşnică iarnă, cum şi ce se mai poate distinge?
Niciun vis nu se poate atinge.
Asta e tot. Busola nu-i de vină, nici nordul însuşi, fără torţă în mână.

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muşcă din viaţă! Ea asta face, muşcă din tine.

aforism de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duioşia unei singure flori

e ceva ce nu-i în nicio carte.
liniştea unui loc neînşelător
unde paradisurile nu sunt mincinoase
acolo regrete şi locuri în care ai mai fost
dispar din memorie
vine o zi
când te surprinzi că exişti
şi primăvara poate fi actualizată chiar în zi de iarnă
într-o inimă cu resurse de statornicie
şi când mă gândesc
totul ţine doar de măiestria echilibrului
în mersul pe sârmă e îndeajuns
duioşia unei singure flori
pentru a tămădui toate rănile

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Aş vrea să fiu eu capăt de pământ,
Acolo unde marea-şi are începutul,
Să îmi sap singur recele mormânt
Şi cor pentru prohod să-mi fie vântul...

Aş vrea să fiu eu capăt de pământ
Şi să depun un unic legământ,
Că dacă-ar fi să mă mai nasc odată,
Să nu-mi mai fie viaţa blestemată...

poezie de Crina Cosoabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furnicuţa

Dintr-un muşuroi, săraca,
Ieşea dup-o iarnă lungă,
Primăvara o-mbrăca
Frigul să n-o mai ajungă.

Mică e cât un grăunte,
Dar e hărnicuţă foc,
Duce-n spate cât un munte,
Într-un an nu stă deloc.

Strânge într-a ei cămară
Bunătăţi pentru o iarnă,
S-aibe până-n primăvară,
Când norii nea n-o să mai cearnă.

Nu se teme nici-un pic,
Vrednică-i şi curajoasă,
În lumea mare, suflet mic,
Furnicuţa e vănjoasă.

poezie de Răzvan Isac (17 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerc altfel

se strânge
liniştea pe
genunchii înmuguriţi
mov
de atâta stat pe pământ
forme lăsate de o întrebare
amprentată cu
tămâioare
de copitele bidiviului
înaripat în oglinzi
după ce
a mâncat cărbuni aprinşi
fericit că n-a murit
într-o piramidă goală
în vârful tuturor liniilor
aruncat în captivitate de
un mai vechi ideal
sublimă schimbare
în fuga continuă
cerc
altfel
osândă
a unui nou proteu
hrănită din negare

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arhimedică

străină de impactul efectelor
pasărea
îşi leagă aripile cu lanţ de o inimă omenească
într-o lecţie de zbor îi trage în afară corpul
din adâncuri de ape tulburi
pavate cu pulberi de pe coifuri şi feţe de învingători
rămâne amprenta
unei statui de zeu al bucuriei
mai căutând încă fericirea pământească
în acele clipe ce strâng
tot posibilul

neostenit să-l reînvie
în ultimă instanţă e luat la întrebări
actul final un amănunt ţâşnit
din simţire
sau din întrebare
sau din sminteală
sau din naivitate
în febrile clipe de căutări în murire
a celor câţiva stropi de nemurire reală
trăire cerească pe pământ

poezie de Marilena Tiugan din Colivia cu aripi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Madrigalul epigramatic

De-l definesc, cât de banal,
Nu-i nici catâr, dar nu-i nici cal
Ci pare-a fi o creatură
Ce muşcă fără dinţi în gură!

epigramă de Alexandru Misiuga din Antologia epigramiştilor români (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!