Uragane de seară

Vântul şuieră peste zăpezi în vară,
apele sunt mai mari decât aseară,
poduri cad, copacii nu au ramuri,
e vijelie, casele nu mai au geamuri,
averile se sfâşie într-un tumult,
doi ochi ascunşi mă roagă să-i ascult.

Chiar marea blândă devine inamic,
sunt atâtea că nu mai este nimic,
plâng florile, izvoarele sunt râuri,
pe ape vin trei pui pe două scânduri,
un acoperiş în vale o să ajungă,
clopotul cântă din lovituri în dungă.

Cuvinte alese latră fără adaos,
rimele se bâlbâie într-un haos,
prin amalgamul de nori neobosiţi,
unde de minute suntem părăsiţi.

Din ochii trişti mai cerem o secundă,
să revedem o copilărie plăpândă,
vin uragane şi viscole cam neplăcute
peste noianul de păcate nerecunoscute.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăpezi eterne plâng

Privesc cum soarele sărută pământul
şi mugurii pocnesc în ramuri
cum lacul îşi cântă anii
din flaut subţire de trestii.

Mă-ntreb de-i vis sau aievea
verdele ce-mbracă copacii
strania lumină parcă cântă
prin iarna secretă a timpului meu.

Văd râuri la vale curgând
spre fluvii grăbite spre mare
şi-n liniştea nopţii ascult
zăpezile eterne cum plâng.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-atâta toamnă-i peste noi

Şi bate-atâta toamnă-n geamuri şi-atâta toamnă-i peste noi,
Şi tu îmi eşti atât de dragă... frumoasa mea cu ochi de vară.
Şi-atâta-i de-mbrăcat pământul... cu cât copacii sunt mai goi...
Şi cât de dor şi dor îmi este... şi cât mi-e dorul de povară!
Şi ce trăiri în vis de-aramă... ce nostalgie-i peste toate,
Şi cum foşnesc apuse frunze, ce mări de frunze ruginite!
Şi cât de mult îi infinitul... ce apogeu de nuditate,
Şi-atâta-i de-ameţit şi vântul... de-atâtea gânduri ameţite!
Şi-n ce culori mi te închipui şi-n ce culoare te-aş iubi...
Şi-mi vreau o clipă stacojie, într-un cupeu... spre paradis.
Şi câte şoapte dulci ţi-aş spune şi cât de tandru ţi-aş vorbi,
Şi câte altele ti-aş zice... cum nimeni altul nu ţi-a zis!
Şi-atâta-i de-mbrăcat pământul... cu cât copacii sunt mai goi,
Şi bate-atâta toamnă-n geamuri şi-atâta toamnă-i peste noi...

poezie de Ion Apostu (16 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt polenul din cuvinte...

1. Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare,
o lacrimă de-a ei mă doare
căci toate lacrimile-s sfinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

2. Eu sunt polenul din cuvinte,
peste câmpii vântul mă poartă
şi bat la fiecare-n poartă
şi plâng în ochiul tău fierbinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

3. Eu sunt polenul din cuvinte,
Hristos din slovă mă coboară
şi mă împraştie prin ţară,
balsam pe rană să alinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

4. Eu sunt polenul din cuvinte,
eu vin acum cu vestea bună
să-ţi fie pavăză-n furtună
şi pentru zilele cumplite.

Eu sunt polenul din cuvinte.

5. Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare
ce rodu-n pântecul ei moare,
alerg acum printre morminte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem

Suntem într-o istorie depravată,
Întinsurile ei peste amintirile noastre foşnesc sonor.
Cuvinte de jale neluate în seamă se nasc în prezent
pătând peisaje mioritice.

Sunt ochi care plâng
ca o menire de nemişcare a destinului.
Sunt bocanci încleştaţi de legi suprapuse
venite smuls peste mulţime.
Din urmă vine durerea şi sângele pierdut.

Umeri timizi de femei
trec prin sentimente încălzite de puterea banului.
Braţele poporului atârnă ca nişte ramuri plecate,
pe jumătate împietrite.

Suntem într-o istorie depravată.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un pod

Sunt un pod peste râu,
Către tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu.

Acest râu nemilos
Mă va sparge-n bucati,
Starea mea o-nţeleg,
Dar şi tu seama dă-ţi.

Sunt un pod peste râu,
Pe pilonii mei trişti,
Către tine mereu,
Insă tu nu exişti.

Nu-nţelegi că mi-e greu,
Că mi-e frig şi urât,
Sint greoi şi sunt fix,
Sunt un pod şi atât.

Unde-apuc să mă duc
Sunt silit să rămân
Că miroase a fier,
Că miroase a fân.

Şi deodată-nţeleg
Că sunt trist în zadar,
Pe pilonii mei trişti
Mă cuprind şi tresar.

Tu simţi tot ce simt eu,
Ba mai grav, ba mai mult,
Plânsul tău permanent
Il preiau şi-l ascult.

Şi dau parcă ecou
Şi vibrez în alt mod,
În picioare călcat
Ca un om, ca un pod.

Sunt un pod peste râu,
Sunt un pod peste mers,
Câte vânturi m-au scris,
Câte ploi m-au tot şters.

Dar tu nu eşti pe mal,
Dar tu nu eşti cu ei,
Dar tu nu mă striveşti,
Tu mă ţii şi mă bei.

Sunt un pod ridicat
Peste-un râu incomod,
Sunt un pod, eşti un râu,
Eşti un râu, sunt un pod.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin ochii mei

Prin ochii mei
viitorul devine trecut.
Ce dovadă că eu sunt prezentul mai trebuie?
Lumina care îmi inundă ochii,
se pierde în adâncul sufletului meu:
nimic mai cald, nimic mai rece,
nici ploaia de vară ce repede trece
nu capătă altă formă,
alta decât cea pe care eu vreau sa i-o dau!

Închid ochii,
nimic mai există!
Printre scântei, în sinapse, se naşte un gând:
că totul meu este, crescând asimptotic,
limitat de al meu crezământ -
doar ceea ce se poate cuprinde
la umbra acestui suflet sărac.
Ostenită, se aşază ideea
că totul imită ceea ce eu am visat,
nimic mai concret, nimic mai abstract!

Chiar şi lumina
simt cu mă roagă să o trăiesc:
să-mi fie milă, să am de grijă
din ce în ce mai rar să clipesc,
căci pleoapele mele îi sunt călăul
şi o strivesc!
Mai curată, mai vie, mai caldă,
sărmana, cum să existe altfel în noapte,
altfel decât eu o pot imagina?

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul Franţei burgheze

Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.
Oh! neroada burghezie,
Şi trufaşa ignoranţă.

Cerul este de leşie.
Un linţol pentru speranţă,
Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.

Între minte şi prostie
S-a scurtat orice distanţă. --
Vrut-au toţi egali să fie,
Şi sunt toţi, cu siguranţă. --
Unde este marea Franţă?

rondel celebru de Alexandru Macedonski din Poema rondelurilor (1927)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poduri

Dintre toate pe care omul le ridică şi le construieşte din necesitatea
de a trăi, nimic, în ochii mei, nu este mai valoros decât podurile.
Ele sunt mai importante decât casele, mai sacre decât templele.

Aparţinând tuturor şi fiind imparţiale cu toţi, utile, întotdeauna
construite cu un rost, în locul unde se încrucişează cele mai multe
nevoi omeneşti, ele sunt mai durabile decât alte construcţii
şi nu servesc în folosul unor scopuri secrete sau rele.

poezie clasică de Ivo Andric din Semne pe marginea drumului, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tunet în nori

Nu sunt acolo unde m-ai aştepta
Şi nici nu te astept iubirea mea,
Nu-i nici o grabă, nu se vede în...
În ochii tăi e doar asteptarea...!

Nu-i un regret, un ultim ceas,
Sunt doar Eu şi Tu un ultim veac,
Veacul e al nostru în cele din urmă
Petrecem chiar şi o secundă din...!

Din ce nu am cunoscut, din...
Din ce tot ne-am pierdut demult
Ne regăsim doar acum în infinit
Şi doar o clipă cuprinde-mă-n cât...!

Cât ne-a rămas, cât mai... suntem...
Un glas, într-o surdină fără de...
Noi ne regăsim la, spre sfârşit de...
Drumul e al nostru, tot universul!

Tot... ne cuprinde-m într-un cuvânt,
Tot şi doar Tot ne dividem in Noi
E prea mult, prea... suntem făuriţi
Din ce acum începe să tune în... nori!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urc în cuvinte

Urc în cuvinte şi le înţeleg sensul
până-n profunzime,
sunete mângâietoare
mă desprind de teama
care se iveşte peste tot.

Pentru ca o dorită linişte,
să se aşeze împrejur
nimeni nu face niciun efort,
suntem cu toţii părăsiţi
într-un haos al nepăsării.

Cu ochii permanent atenţi
străbaţi nefericirea prezentă
şi te simţi nostalgic în amintirea
siguranţei vremurilor trecute.

La ce poţi să mai aspiri
când se pierde trăirea clipei de bucurie
împreună cu alţii
şi viaţa minunată trece.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimensiunile Cosmosului sunt atât de mari, încât recursul la unităţi familiare de măsurarea distanţelor, cum ar fi metri sau kilometri, alese pentru utilitatea lor pe Pământ, nu ne-ar folosi la nimic. În locul acestora, măsurăm distanţa cu viteza luminii. Într-o secundă, o rază de lumină călătoreşte aproximativ 300000 de kilometri sau de zece ori în jurul Pământului. Distanţa de la Soare la Pământ o traversează în 8 minute. Putem spune astfel că Soarele se află la o distanţă de opt minute lumină. Într-un an, lumina traversează aproape zece bilioane de kilometri de spaţiu. Această unitate de lungime, distanţa pe care lumina o parcurge într-un an, este numită an-lumină. Nu măsoară timp, ci distanţe – distanţe enorme.

Carl Sagan în Cosmos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dureri ascunse

Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare,
Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai ştie?
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Şi totuşi veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioşi, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, şi azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…

Ca ei, ţii minte, stam alături…Dar tu nu poţi să mai ţii minte:
Ochii închişi nu mai visează şi foile ce mai-nainte
Erau o floare roşie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viaţa re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.

Aşa mor florile-n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina
Şi-n preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

poezie celebră de Dimitrie Anghel
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, poeţii...

Noi cărăm cuvinte goale peste poduri de lumină
Şi le răsădim sub talpa cea mai grea a unor zei,
Ce-şi aruncă peste lume jumătăţile de vină,
Ca şi când peste poeme-ar fi stăpânii numai ei.
Noi cărăm munţii-n spinare şi pădurile pe frunte
Şi din mări facem oceane, lăcrimând în ploi de dor,
Sărutăm obraji de mame şi pe tâmplele cărunte
Aşezăm o frunză verde într-un vers nemuritor.

Legănăm pruncii, când sânii sunt suzete-nşelătoare,
Şi le îngânăm un cântec, panaceu pentru flămânzi,
Punem versuri peste rană, când amurgul vieţii doare
Şi pentru o dimineaţă şi o zi, plătim dobânzi.

Suntem liberi în poeme, să schimbăm cum vrem destine,
Moartea s-o linşăm în pieţe şi s-o ardem chiar pe rug,
Din duşmani să-mi fac prieteni şi să-i ţin pe lângă mine,
Şi tot binele din lume, doar cu ei, să îl conjug.

Noi, poeţii, spargem pietre, din nisip facem castele,
Oprim timpu-n loc la vamă, să ne păsuiască-un ceas,
Scormonim într-un mesteacăn, să înnobilăm inele,
Pentru nenuntiţii lumii, neiubiţii ce-au rămas...

Noi cărăm cuvinte goale şi tăceri fără răspuns,
Dar, povara, nu-i povară, ne e hrană-ndeajuns...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metempsihoză

Şuieră crivăţ de iarnă peste vâlcele,
(Iubito, cumva acestea-s merele mele?)
Şuieră crivăţ de iarnă peste ape şi case,
(Vegetarian pot fi cu-aşa buze cărnoase?)
Şuieră crivăţ de iarnă peste-ofilită mimoză,
(Te privesc lung, fascinat, căzut în hipnoză)
Şuieră crivăţ de iarnă peste culmea de deal,
(Înveleşte-mă cu trupu-ţi, molatic ogheal)
Şuieră crivăţ de iarnă peste cocoş de Hurez,
(Să exersăm, disperaţi, cu sărutul francez?)
Şuieră crivăţ de iarnă peste ienuperi şi ceri,
(Din conu' Minu să-ţi recit? Nichita preferi?)
Şuieră crivăţ de iarnă peste triste coline,
(Să nu mă spulbere, ascunde-mă-n tine!)
Şuieră crivăţ de iarnă peste târg, peste sat,
În primăvară, copile, intra-vei bărbat!

parodie de Constantin Ardeleanu, după Nina Cassian
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bacoviană

Şiroaie de ploaie se scurg pe străzi
Lacrimi din cer pe geam poţi să vezi
O seară de toamnă în negru pictat
Felinarul din stradă e galben voalat

Umbre de oameni ce par a mai fi
Iubito, eu încă aştept să îmi vii
Am hainele ude şi ploaia nu trece
Melancolie, e trist, mi-e sufletul rece

Mă uit afară cum vântul tot bate
Copacii ce plâng la frunzele moarte
Un câine în zdrenţe ce latră a pustiu
Unde mă aflu, ce fac, chiar nu ştiu

Se aud sirene, mai trece o ambulanţă
Un drum poate fără de speranţă
Un biet suflet ce a trecut prin viaţă
Ca seara asta cu ploaie şi ceaţă
 
Departe se aude o voce ce strigă
Sunt doi beţivani ce trag de o sticlă
În urmă rămâne doar fum de ţigară
Sunt uzi până la piele, ce frig e afară

Pe-ntuneric păsări plutesc într-un zbor
Iubita mea în seara asta mi-e aşa de dor
La tine de aş mai putea s-ajung ca gândul
Prieten m-aş face chiar şi cu vântul

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constelaţii care mor

(Iuliei Haşdeu)

De la lună şi-napoi
Fuge carul meu cu boi;
Carul mare o fi mic,
Carul mic o fi nimic?

Stelele din ochii tăi
Se despart în două văi:
Una duce la amiaz,
Luminând ochiul meu treaz,
Una-şi face drum spre Nord,
Dând lucirea pentr-un ort.

Carul mare-i scuturat
Peste noi şi peste pat.

Şi rămân cu ochi străin –
Toate pleacă, toate vin,
Numai carul meu cu boi
Nu-şi ia drumul înapoi,
Înapoi cu tot cu tine!
Calcă-ntruna peste mine

Şi mă-ntreb cum carul mare
Carul mic totuna-mi pare.

Şi mă-ntreb din ochiul drept
Dacă este înţelept
S-aştept iarna, să-mi fac car,
Din trei stele şi-un amnar;

Şi mă-ntreb din ochi străin
Unde-s toate care vin
Şi nu mi se-opresc în prag,
Depărtându-se-n şirag;

Şi mă-ntreb din ochi nedrept
Cât mi-e dat să te aştept.

Stâlp de stele pân' la nori,
Valul mării pe viori,
Podele de rozmarin
Şi pervazul de pelin,
Fereastră de măr uscat,
Eu – copac, dar neudat.

Sunt în nea de primăveri –
Ghiocelul unei seri,
Sunt în florile de meri,
În siropul unei veri,
Sunt în mâna unei doamne,
Sub piciorul unei toamne,
Dar las fulgii să mă cearnă,
Viforindu-mă-nspre iarnă.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balcoanele

Te-am zărit într-un balcon nesfârşit,
cuprindeai în palmă lumea care-aluneca,
te uitai dar nu vedeai nimic;
ochi imobili, o mâna flexată, o bosă
părăsită de toţi...
eşti singură, sunt singur
suntem trişti, suntem disperaţi
două păpuşele defecte -
una de bătrâneţe şi alta de tinereţe
în fiecare dintre noi.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, cu ochi albaştri

Cad pădurile de teamă că securea se ascute,
Mor izvoarele de sete, iar poienele ni-s mute;
Florile se-ascund în iarnă, dar zăpadă nu mai este,
Ninge-n noi cu resemnare, şi ni-s visele poveste.

Româneşte-mi cântă frunza, doina în genunchi se roagă
Să-i rămână pur cuvântul, să îi fie ţara-ntreagă;
Dar, ce vulturi se adună, ciugulind din cântul dulce
În morminte mi-l aşază şi mi-l răstignesc pe cruce.

Nu mai înverzeşti pe ramuri şi poverile se-adună,
Grijile te-ngenunchiază şi din ele-ţi faci cunună;
Muşcă corbii, strânşi grămadă peste trupul fără vlagă
Nu e nimeni să-ţi aşeze mângâiere peste plagă.

Plânge-albastrul peste galben, roşul, maci, împovărează,
Somnul nu te mai găseşte şi ţi-e noaptea tot mai trează;
Un colind se-aude jalnic, ca un scâncet de durere,
Ruga s-a sfârşit în lanţuri, râde Iadul de plăcere...

Ţara mea, cu ochi albaştri şi cu lanurile-n soare
S-a împodobit tot cerul, roşul ţi-e în sărbătoare.
Te-aş lua la mine-n braţe, să te-adun din mâini flămânde
Dar nu pot s-ajung la tine, că nu ştiu nici cum, nici unde

Mai trăieşti. Îmi plânge dorul şi m-aş face colţ de Rai
Să te apăr de-ntuneric, să te-mbrac în flori de mai...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, copilărie!

Poate că-n Cer sunt îngeri care scriu
Şi cărţi pentru copii, într-un târziu,

Că prea sunt toţi adulţii rătăciţi
Sub cerul lor de grijă cenuşiu.

E lumea-n ochi de îngeri, plai cu flori
Şi joc, cum vrea copilu-n veci zglobiu,

E lumea dor de viaţă fără nori
Şi fără un sfârşit într-un pustiu.

Ştiindu-mă copil, îngerii-au vrut
Poet, ca ei, pentru copii să fiu...

poezie de Pavel Lică din Ecouri din lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!