Praf de vant

Lumina se naşte, trăieşte şi moare
Durerea învie, se-nalţă şi doare
Iubirea pluteşte, se scufundă-n uitare
Oamenii mint …

Întunericul zboară spre lumea-i deschisă
Inocenţa dispare, de ură învinsă
Pasiunea mocneşte într-o cuşcă închisă
Oamenii trăiesc în păcat …

Moartea se lasă încet peste lume
Viaţa are un sens fără nume
Oamenii mor …

poezie de Cristina Litoiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignirea

Freamătă Golgota,
Oamenii nu mai cred nimic,
În aer, pluteşte lipsa de credinţă,
E răstignit. Moartea se apropie. El moare,
Iar noi primim în schimb:
O conştiinţa.

Lumea se transformă,
Începe adevărata viaţă,
Totul fusese o iluzie,
De crime, sânge, războaie
Beţie, şi orgie.

El a murit, de pe deal, oamenii se retrag
În case. Se aprind candelele.
Începe o nouă lume,
Stă pironit, pe cruce,
Murind, omenirea devine
Mai curată şi mai bună.
Dar El învie. Pe pământ, de-acum
Este iubire, toate prind un sens
Moarte, răstingire, ne spun
Că aici totul e sacru,

Are loc o transformare
În oameni, inimi, şi în case:
Cineva priveşte tot, şi tace.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii iubitori trăiesc într-o lume care îi iubeşte. Oamenii ostili trăiesc într-o lume care îi urăşte. Este aceeaşi lume.

citat din Wayne Dyer
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea e mai răspândită decât viaţa: toţi oamenii mor, dar nu toţi oamenii trăiesc.

citat din Allan Sachs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume pierdută

O lume de mistere şi visuri ne-mplinite,
O lume de durere şi lacrimi risipite...
O lume-ncrâncenată ce zace în război,
Care trăieşte azi, dar moare-ncet, cu noi.

E lumea ce ne ţine, ne ştie şi ne doare,
În care răsar stele şi înfloreşte-o floare,
În care păsări cântă pe ramu-nmugurit
Şi-n care primăvara, se pare, n-a murit.

E lumea ce se stinge încet, fără să ştim,
În care totu-ngheaţă, iar noi nu mai iubim.
E lumea ce devine, încet, mult mai străină...
Iar pentru toate astea, doar noi suntem de vină.

O lume ce se pierde de-atâta nepăsare
Şi care-i rătăcită în noapte şi-n uitare...
O lume pregătită să dea ultima luptă,
Dar, fără să regrete, mai pierde o redută.

poezie de Cristina Ghindar Greuruş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omenirea nu dispare

În lume se moare
fie de prea mult râs,
fie de prea mult plâns.

În lume se mai moare
fie că ai prea mulţi bani,
fie că ai prea mulţi ani.

În lume se mai moare
fie că din greu munceşti,
fie că doar leneveşti.

Tot în lume se mai moare
fie că eşti încă tânăr,
fie că eşti mai bătrân,
fie eşti copil pe umăr,
fie eşti cât un gorun.

Se moare de prea mult bine,
Se moare de prea mult rău.
Moartea la oricare vine
Ca să-şi ia tainul său.

Se moare în timp de pace,
Se moare-n timp de război.
Omenirea se reface
Chiar dacă ne ducem noi.

Indiferent cum se moare,
Lumea toată, nu dispare.
Cum natura înverzeşte,
Aşa omul odrăsleşte.
Unul naşte, altul moare,
Toţi avem un timp sub soare.

poezie de Dumitru Delcă (9 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea...

Într-o zi pe inserat
Din palatul înstelat
Iubirea in lume a plecat
Să vadă cu oamenii ce s-a mai întâmplat,
Dacă de ea cumva au uitat
De când nu i-a mai vizitat
Şi seminţele Iubirii printre ei le-a semănat.

Dar, peste tot pe unde a umblat
Cu tristeţe a constatat
Că multe alte sentimente teren au câştigat.
Ambiţia şi vanitatea,
Invidia şi gelozia,
Nerăbdarea, nemulţumirea,
Locuiau în cuib cu ura
Şi înlocuiau iubirea.
Oamenii se războiau
Se revoltau, se izgoneau
Doar pentru avere şi putere se luptau.

Iubirea s-a supărat
Şi copiii din lume i-a rechemat.
Gingăşia, încurajarea,
Căldura şi bucuria,
Frumuseţea, fericirea,
Au părăsit toate Omenirea.

La început nici măcar n-au observat
Şi viaţa la fel şi-au continuat,
Dar, treptat, întreaga lume
s-a schimbat
De frigul neiubirii a îngheţat
Şi într-un pustiu s-a transformat...

Incet, încet, oamenii s-au dezmeticit
Şi Cerului, din Iubirea Sa cu umilinţă I-au cerşit.
Iubirea, din palatul înstelat
Cu Lumină strălucitoare placat,
Câtva timp i-a lăsat
Să-si dea seama lipsa de iubire ce a înseamnat.

Apoi, de oameni iar s-a îndurat,
De păcate i-a iertat
Şi spre lume cu picături mari de iubire a plouat,
Copiii săi, printre pământeni
iar să coboare i-a lăsat
Şi plină de speranţă s-a uitat
Dacă toţi picături din ploaia de iubire au apucat
Şi măcar acum şi ei să iubească au învăţat...

De Iubirea sădită de Dumnezeu în voi, semeni
dragi,
Niciodată nu uitaţi!
Ca de frigul necredinţei
nu cumva să îngheţaţi
Şi într-un pustiu fără suflet să vă transformaţi!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există atâţia oameni oameni care poartă întunericul în suflet doar pentru că şi alţii fac la fel. Cât de mult îmi plac oamenii originali, oamenii care îşi permit să aprindă lumina chiar dacă deranjează întunericul.

Natalia Popusoi (2012)
Adăugat de Natalia Popusoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un înger zboară

- cu dedicaţie pentru Pescăruşul Fericirii

Un înger de lumină zboară
Prin fiinţa mea interstelară,
O blândă flacără mai arde,
În a durerilor tornade...

Şi din Pleiade urcă lin
Spre lebăda cu drept deplin,
Ca trecerea prin Univers
Să aibă-n viaţa asta sens.

Prietenia-i un amnar!
Este al vieţii noastre har.
Lăsaţi panerul cu minuni
Să ne-nsoţească în furtuni!

Noi suntem numai o petală
Ce s-a deschis în fapt de seară
Să vadă soarele-apune
Lăsat peste această lume.

Şi pică lacrimă şi ploi,
În cer, în lume, peste noi...
Simţim şi spunem: vrem schimbare!
Dar porţile interstelare,

Ne ţin închisă libertatea
Cât prin celule trece moartea
De spirite şi de iubire.
Eu voi rămâne... FERICIRE...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mânia-n oamenii cei buni
Se naşte moartă, se topeşte;
În cei cuminţi un ceas trăieşte,
În semidocţi trăieşte luni,
Trei ani în proştii cei din gloată,
Iar în mişei, viaţa toată!

poezie din Mahabharata, traducere de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

... singurătatea mea e nostalgie
singurătatea mea e tot ce doare
singurătatea mea ce tot învie
singurătatea mea ce nu mai moare
Singurătatea mea e catedrala
Ce-am plăsmuit-o plămădindu-mi lutul
Şi-am ridicat-o pe diagonala
Ce mi-a trasat-o însuşi Absolutul
singurătatea mea e tot ce doare
singurătatea mea e nostalgie
singurătatea mea ce nu mai moare
singurătatea mea ce tot învie
Singurătatea mea e genialul
Sorbit tăcut din cupa nebuniei
Şi eu care credeam că sorb nectarul
Din sobrul Absolut al veşniciei
singurătatea mea ce tot învie
singurătatea mea ce nu mai moare
singurătatea mea e nostalgie
singurătatea mea e tot ce doare
Singurătatea mea-i o blasfemie
Sortită să-şi găsească alinare-n lutul
Acestui colţ de Rai şi Românie
Mai singur decât însăşi Absolutul
singurătatea mea ce nu mai moare
singurătatea mea ce tot învie
singurătatea mea e tot ce doare
singurătatea mea e nostalgie...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Stelele nu mor niciodată,
le cad doar colţurile
când oamenii
nu se mai iubesc,
îşi sting lumina,
câteva secunde,
timp suficient pentru
a-şi muta destinaţia
într-un alt
capăt de lume...
Doar oamenii mor,
şi mor înainte de
moartea obişnuită,
mor ucişi de dragoste...

poezie de Any Drăgoianu din Stelele nu mor niciodată (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voalul sufletului

Stau la fereastra
cu geamul de cristal
şi sufletul mi-e ca piatra
cea sclipitoare,
ce fuge prin tunelul
lung şi întunecat,
ce duce al meu voal,
fluturând ale mele neguri,
căutând lumina soarelui.
Sufletul meu zboară apoi,
ca un cocor spre primăvară
şi simte lumina caldă,
cu copaci înfloriţi
într-o lume ce doare,
iar durerea e piatra pe umerii mei
şi duce ecoul ascuns de vijelie
şi cântă la soare ca o privighetoare
ce aduce un zâmbet iubitor,
iar eu trăiesc din nou.

poezie de Eugenia Calancea (16 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă şi moarte

Viaţa nu moare, se regenerează,
dar lumea o plânge cu durere
şi o poartă-n memorie.

Deşertăciunea e o pierdere-n uitare,
o flacără care s-a stins pentru a se naşte alta,
un abur de început şi sfârşit
ajuns într-o viitoare întrupare,
un fâlfâit de aripă
nevăzută de înger.

Întunericul se risipeşte, lumina pătrunde,
în conurile vieţii zorii încep.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii se tem de moarte mai tare decât se tem de durere. E ciudat că se tem de moarte. Viaţa doare mai mult decât moartea. Atunci când mori, se termină şi durerea.

citat clasic din Jim Morrison
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii

Oamenii leagă cerul de pământ
Şi luna de soare
Din viaţă se naşte şi moare luptând
Cu trupul frumos ca o floare.

De-ar trece lumina prin sufletul tău
Şi tot întuneric să-ţi pară
Să nu vezi în bine, decât ce e rau
Când haina-ţi curată, murdară.

Să nu plângi, când lacrimile-ţi cad!
Să nu fi nervos, cand cineva te-nfurie!
Şi de ai şti ca-i să mergi în iad
Să cânţi de bucurie.

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii reflectă lumina lui Dumnezeu pentru a împrăştia întunericul din lume.

aforism de Betty Marcovici (27 octombrie 2012)
Adăugat de Betty Marcovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe persoane consideră că visul nu are un sens şi nu poate fi interpretat. Oamenii de ştiinţă şi majoritatea persoanelor cultivate zâmbesc atunci când aud de interpretarea viselor; doar oamenii din popor, care trăiesc în universul superstiţiei şi care, în această privinţă, duc mai departe convingerile antichităţii, nu sunt dispuşi să renunţe la credinţa că visul are un sens.

Sigmund Freud în Eseuri de psihanaliză aplicată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea câtă este nu moare

Noaptea ţese pânză din fire de in,
îşi face cămaşa şi o încheie la subţiori,
sângele ei întunericul curge fără răni
şi se pierde-n zorii de azur ai dimineţii.

Pe ape alunecă zvonuri de urme străine
imagini de feţe omeneşti uitate.

Glezne de femei şi coapse în ochiul apei
pe sub sălcii cu lacrimi amare în ramuri
dau un semn răbdării care se deşiră frumos.

În toate se naşte feciorelnic iubirea
ce sporeşte-n mine lumina la ferestrele cuvintelor
şi se răzvrătesc gândurile în memoria deschisă
ca o poartă la intrarea în raiul celest.

Iubirea câtă este nu moare,
se îmbracă-n cămaşa nopţii-n fiecare seară.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, răutatea Pământului

De ce mă loveşti, omule,
Crezi că nu mă doare?
De ce-mi omori mamele?
Punând atâta sare,
Pe locul ce mă doare?!

Copiii mi-ai tăiat în bucăţi,
Aruncându-i în mocirlă,
Voi sunteţi oameni, voi sunteti taţi?
Peste tot oase... cât o movilă!
Eşti om sau eşti omidă?

Chiar crezi că nu mă doare?
Îmi crapi pământul zi de zi
Şi inima îmi moare.
Manânci, bei, dar nu mai vezi
Că eşti mort şi doar mimezi.

Ai despicat planeta-n patru
Fără nici o milă,
Cu sânge ai făcut un teatru,
Ucigând ca o nămilă
Făptura cea... umilă.

De ce ucizi copiii altui popor?
Nu sunt tot ai tăi?
Lacrimile lor nu te dor?
Nu sunt oamenii "săi"
Ci sunt tot oamenii... tăi!

Suntem toţi de AICI.

poezie de Corina Sofia Bebereche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă auzi o religie plângându-se de oamenii care nu se lasă cuceriţi, nu ai ce să spui. Religia trebuie să absoarbă oamenii, nu oamenii să i se supună. Nu reproşezi pământului că nu înalţă un cedru.

Antoine de Saint-Exupery în Citadela
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!