Lettre d’espoire

Tu dois

Etre

L’espoire!

Prende

Moi!

J’espere,

L’espoire

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Daniela Pană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sexul nedrept

Unele fete sunt ca verbele franceze,
Mă refer la cele neregulate. Avoir. Etre.
Au o redutabilă voinţă proprie.
Ele preferă singularul, pluralului;
Intranzitivul, tranzitivului.
Ele te refuză în modul cel mai neaşteptat.

poezie de Colombo, John Robert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paris, efect de dimineaţă

Abea aştept o zi cu soare,
O auroră ca-n poveşti,
S-o iau pe "Corso" la plimbare
Printre parfumuri franţuzeşti.

Nu mai fumez de dimineaţă,
De ce să trag tot fumu-n piept,
Când Notre-Dame, efect de ceaţă
Mă-nvăluie pe malul drept?!

Decât"avoir", mai bine "etre"
În zori boem, căci mi-e egal
De hoinăresc prin Place de Tertre,
Prin Montparnasse sau Place Pigale.

La Luvru-i mare-nghesuială,
"Merci monsieur","au-revoir"şi"pa",
Mai bine-o iau pe Mona Lisa
Cu tot cu zâmbet, la şosea.

Pe firul Senei, câteodată,
Înot m-aş duce, dar "j'ai peur",
Mai bine-o las pe altădată
Şi mă cocoţ la Sacre'-Coeur.

Acolo-aş sta cu Mona dragă,
Privind spre răsărit de soare,
Căci am visat o viaţă-ntreagă
Să am Parisul la picioare.

poezie de Mihail Mataringa
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În haos!

Motto:
O! nimic, cât eşti de mare.
V. Conta

A'nserat de multă vreme şi'ntunericul tot creşte
Peste munţi cu străvechi codri, peste câmpuri se lăţeşte.
Sgomotul în sat se stinge, ca lumina de la geamuri
Iar în codru numai pleopul aiureşte lin din ramuri.
Peste p'etre apa fuge murmurând în vad la gârla
Liniştea-i acum deplină, totu-i tainic şi misteric
Iar pe jos prin erbur, greeri ţârâie pe'ntuneric.
Ca mari lacrimi lucitoare, stele lucesc pe sus,
După deal în depărtare, greu mişcându-se din loc
Ese luna cea rotundă, roş-aprinsă, parcă-i foc!
Şi tabloul este magic, negrul nopţei se'nsenină
Luna sue, luminează; sus sunt puncte de lumină;
Şi privesc tăcut în juru-mi, când la lună, când la stele
Ce pe cer sunt risipite şi adânc mă pierd în ele!...

De'odată trece' grabă o steluţă căzătoare,
Lunga dâră de lumină, ce'n adâncuri şi dispare...

Privind spaţiul cel negru şi pierdut cu totu'n haos
Mă gândesc la lumi atâtea învârtite făr' repaos
Văd în juru-mi şi în funduri numai globuri mari de foc
Arzătoare, lucitoare, ce abia se'ntorc pe loc.
Văd planete cum s'avântă'n cercuri mai în jurul lor
Cu iuţeli spăimântătoare ca o horă'n tainic sbor
Văd planete, sateliţii şi cometele curioase,
Sori, luceferi, luni, pământuri, tainice, lungi nebuloase
Văd sisteme, constelaţii, calea laptelui cea albă
Unde mişună toţi sorii ca'ntr'o sclipitoare salbă
Într'acolo fierbe'n clocot roi întins, imens de aştri:
Unii-s roşii, alţii galbeni, unii verzi şi alţii albaştri.
Par'c'aud vuind eterul ş'ai lui poli încet cum pârâi.
Şi din haos o planetă ocolindu-l se desface
Se zăreşte 'ncepe-a creşte, vine 'n rotogol se'ntoarce
Mai măreaţă, din 'ntuneric, ea mereu, mereu tot creşte
În cuprinsul fără margini majestoasă ea pluteşte
Tremură eteru'n valuri, ce mă sue, mă coboară,
Cu cât vine mai aproape, simt cum corpu-mi se'nfioară!
Uite-o'n faţă-mi o văd toată şi zăresc pe ea pustiuri
Văd oceanele 'ntinse, sclipitoare, roşii râuri,
Munţi cu codri ce-s feerici – ca o iarbă de mătase –
Aud cânt de păsărele, ce se 'ntrec în sbor gingaşe!
Ea pluteşte lin scăldată într'o roşie lumină
Roşiu glob cum e în noapte, ea-i fantastica divină!
Apoi piere dinainte-mi şi intrând în hău descreşte,
Sgomotos eteru'n urmă-i, ca'n vâltoare clocoteşte!...
Colo văd un soare-albastru prin mulţimea cea de astre
Şi asemeni fug în juru-i furnicar de lumi albastre.
Ş'apoi mii de mii de aştri cu mii de lumi nenumărate
Clocotesc, despică spaţiul cu privelişti colorate.
Printre ele tae hăul cu-a lor coame argintii,
Lungi comete ce pier iute'n ale spaţiului câmpii.
Şi privesc cu-adânc nesaţiu în cel haos fermecat
Unde-alerg cu-atâta sbucium lumile, neîncetat.
Căci în el sunt lumi născânde, cum şi lumi cari prosperă,
Altele-s îmbătrânite şi-n bucăţi, e a lor sferă –
Dar în fund de tot, se vede ca pierdut în nesfârşit
Un biet soare, ce nu are multă vreme de trăit,
Aci arde, aci piere ca şi-un muc de lumânare;
Este gata pe sfârşite, e la ultima suflare!
Şi'mprejuru-i fug grăbite, moarte, reci, ne 'nsufleţite
Ale sale mari planete, cimitiruri nesfârşite.
Ele fug în cercuri repezi, tot mai iuţi, mai micşurate...
Se apropii între ele... şi se'asvârl spre soare toate...
Haosul vueşte groaznic şi ale lui negre cavouri
Ş'al lui vuet până'n funduri e mânat în lungi ecouri!
Soarele cumplit detună ca şi-o bombă când plesneşte
Iar din locu-i: bulgări, ţăndări, praf de stele isbucneşte.
Şi se duc fără'ncetare, mii de ani colind în haos
Doar ici, colea câte una pe vr'un corp repaos!

Încă o stea acuma cade, dusă pari-că e de vânt
Şi ecoul ei îmi spune: "Eu viu de pe alt pământ".

Robeşti (Buzău)

poezie de D. Dragomirescu din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!