Numaidecât boierul porunci să-i aducă altele, muiate numai în fir. Până una alta, cotoşmanul se dete pe lângă stăpânul său, şi pe furiş îi dete ghiold şi-i şopti la ureche ca să se ţie să nu se tot uite pe dânsul aşa ca proştii şi ca mojicii. După ce se îmbrăcă cu hainele cele bune, el se ţinu bine şi nu se mai uită asupra lui; apoi intrară în vorbă şi se isprăvi treaba cu bine. Şi nici că se putea altfel. Căci ginerele, deşi era Mătăhuz împărat, dară boiul lui cel măreţ, chipul cel bine făcut şi alb ca zăpada, trupşorul lui cel tras ca prin inel şi nalt ca un brad, făcea mai mult decât toată împărăţia şi decât toată boieria. După ce se hotărî ziua de cununie, plecă. Până atunci bietul flăcău se frământa cu gândul ce o sa facă el şi unde o să-şi ducă mireasa. Cotoşmanul nu-i dădu răspas să se mai gândească, ci cu fel de fel de glume şi snoave îi fura gândurile şi-l înveselea. Când fu ziua hotărâtă pentru cununie, se duseră iarăşi amândoi. Boierul rămase încremenit. De unde se aştepta să vie cu oaste şi cu mărire ca un împărat, mă rog, îl văzu viind ca un cioflingar, şi începu a se îndoi şi a se codi să dea fata după dânsul.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luă hainele ce-i dete boierul şi se întoarse la stăpânul său. După ce îl îmbrăcă şi-l învăţă cum să se poarte la boierul, plecă cu dânsul. Ajungând, îi ieşi boierul înainte şi-l priimi cu toată cinstea. Când fură în casă, Mătăhuz împărat se tot uita pe dânsul. Oamenii casei începură să şopoiască şi să-şi dea coate, zicând: ori că este prea fudul acest Mătăhuz împărat, sau că este prost.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bieţii zmei atâta se speriaseră, încât nu mai ştiau ce face. Se lăsară să-i ia şi să-i ascunză. Cotoşmanul îi băgă în şira de paie, şi îi dete foc. Îndată văpaia se urcă până la cer, iară bieţii zmei ţipau de usturime în para focului, de să le plângi de milă. Ţipară ce ţipară, dară o dată cu focul li se stinse şi lor glăsciorul şi se făcură scrum. Atunci iaca şi nunta intra pe poarta palatului. Slugile spuseră şi ele după cum le învăţase cotoşmanul, că palaturile astea sunt pe moşiile lui Mătăhuz împărat. Când intrară în palat, ce să vezi dumneata? Bogăţia de pe lume era acolo. Păreţii numai în aur poleiţi. Pardoseala era de cleştar, iară învălitoarea era de acioaie şi de plumb. Se mai minunară o toană oamenii ce însoţiră pe mireasa. După ce se aşezară tinerii, oamenii se întoarseră la boier şi-i povestiră tot ce văzură. Boierul nu se căi că şi-a dat fata lui Mătăhuz împărat. Iară acesta se mira de unde şi până unde să-i vie lui acea bogăţie. Trăiră în pace şi în veselie perechea nuntită şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiindcă vorba vorbă aduce, cotoşmanul şi boierul stătură la taifas şi se înţeleseră la cuvinte. Ei hotărâră ca să vie Mătăhuz împărat să dea ochi cu fata boierului. Întorcându-se cotoşmanul la stăpânul său, îi spuse cum a izbutit în solia lui şi puseră la cale ca în sărbătoarea viitoare să meargă împreună. Băiatul nu putea domiri cum de să meargă el aşa goloneţ. Iară cotoşmanul nu-i da răgaz să se gândească la d-alde-astea, ci îl luă cu vorba pe departe şi cu un cusur supţire îl făcea să priceapă că are să fie fericit. Trecură zilele ca ziua de ieri şi veni sărbătoarea aşteptată. Cotoşmanul luă pe stăpânul său şi plecă cu el în peţit. Merseră ce merseră şi, ajungând într-o pădure, aproape de palaturile boierului celui cu fata, se opriră. Băiatul rămase adumbrit într-un crânguleţ verde, căci era gol pistol. Iară cotoşmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui mare.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul şi nu ştia cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-şi caute scrisa. Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi dânsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-l opri; şi-o pusese el în cap, şi căta să se ducă. Îşi luă deci niţele merinde cu dânsul şi plecă. Ieşind la câmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munţi şi vălcele până ce ajunse la un codru mare, mare fără căpătâi. Orbăcăind el p-acolo prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc. Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pământului. Acolo trăia el. Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii şi îşi spuseră păsurile...

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi gătiră cărţile ce trebuia să le ducă Ţugulea, îi dete bani şi porni, după ce îşi luă ziua bună de la împărat şi boieri, iară gloatele îl petrecură până afară din cetate şi se uitară după dânsul până nu-l mai zăriră. Ţugulea se duse mai întâi de se întâlni cu fraţii lui. Le spuse şi lor cum a omorât pe zmeoaica cea bătrână, apoi le făcu cunoscut şi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete şi lor niţei bani ca să-i ducă părinţilor, apoi se îmbrăţişară şi plecară. Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chiondorâş. Ei nu se puteau învoi cum de Ţugulea să ajungă să le facă lor ruşine. Ei mai mari şi să rămâie mai pe jos decât el, ca nişte bobleţi. Ducându-se Ţugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga că moare de foame. Se apropie de dânsul să vază ce fel de om este acela. Când, ce să vază? un om ca toţi oamenii umbla după şapte pluguri ce ara şi din gură nu mai tăcea.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găinăreasa se ceru şi ea de la bucătăreasă. Şi căpătând voie se duse, ca şi întâi, îmbrăcându-se în hainele cu mărgăritare. Se prinse în horă, iarăşi lângă fiul împăratului. Până seara nu jucă cu altul, decât numai şi numai cu dânsul. Când dete în amurg, ca şi de la rând, ea pieri. Să se prăpădească fiul împăratului de părere de rău că o pierduse. Nu-l mai încăpea locul. O căuta prin toate părţile, dară ia-o de unde nu e! Se întoarse dară cu inima zdrobită. Un fel de lâncezeală îl coprinse. Găinăreasa, îndată ce se întoarse acasă, iute, iute, se îmbrăcă iarăşi cu pielea de măgar, şi căuta de găini cu voie bună şi tot cântând. Mai trecu ce mai trecu, şi iarăşi fu chemat împăratul la o nuntă a altui împărat. El se duse iarăşi cu fiul său. Se ceru şi găinăreasa în ziua aceea. Dară bucătăreasa nu mai voia să-i dea drumul. Abia, abia, după multe rugăciuni, şi cu făgăduinţa de a nu se mai cere niciodată, se înduplecă bucătăreasa a-i da voie. Se îmbrăcă deci în hainele sale cele cu diamante, şi zicând vorbele cele ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse şi se prinse în horă iarăşi lângă fiul împăratului. Acesta, cum o văzu, îi veni inima la loc, fiindcă fata cam întârziase. Fiul împăratului juca ce juca, şi tot se uita la dânsa, parcă o tot pierdea din ochi. Şi în adevăr avea şi ce vedea.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dânsul şi bănet de ajuns. Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu. Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dânsa. Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui şi el. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii. Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dânsa.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul hotărî să-şi mărite fetele. Dete, deci, sfară în ţară de această hotărâre şi chiar de a doua zi începură a veni peţitori de la cutare şi de la cutare fecior de împărat. Iară după ce fata cea mai mare îşi alese mire pre un fiu de împărat, care-i păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. Şi după ce se sfârşi veseliile, plecară împăratul cu toată curtea ca să petreacă pre fiică-sa până la hotarele împărăţiei sale. Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă. Făt-Frumos, argatul de la grădină, văzând că şi grădinarul se dusese cu alaiul, chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rând de haine din cele luate de la zâne, pe care era câmpul cu florile şi, după ce-şi lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină în toate părţile, fără să fi băgat de seamă că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină. Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina şi, când văzu că veselia lui făcuse pagubă, descălică, se îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege ceea ce se stricase. Când veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea ce se făcuse, se luă de gânduri; începu a certa pe argat de ce n-a îngrijit de grădină, şi era atât de supărat, cât p-aci era să-l şi bată. Dară fiica împăratului, care privea de la fereastră toate aceste, ceru grădinarului să-i trimită nişte flori.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numaidecât şi puse la cale cele de trebuinţă pentru o călătorie mai lungă. Mă-sii îi spuse că se duce la vânătoare. Plecă şi dete şi pe la zână, căreia îi spuse ce avea de gând să facă. El ştia, vezi, că sfaturile ei îi prinsese mult bine. Zâna, după ce îl învăţă cum să facă să izbutească, îi dete un săpun, un pieptene şi o perie, ca să-i fie de slujbă. El plecă şi merse, merse, până ce ajunse la o pădure deasă şi întunecoasă, de abia putea să răzbească. Bâjbâi el p-acolo până ce dete de ghizuina scroafei. Cum să se apropie el? Căci ghizuina era încongiurată de buşteni şi de rascote, de nu se putea atinge nici pasăre măiastră.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul făcuse o vânătoare mare şi, fiindcă scăpase de o mare primejdie, ridică un chioşc în pădurea aceea, şi chemase, ca să serbeze mântuirea sa, pre toţi boierii şi slujitorii curţei la o masă înfricoşată ce pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, numai fiica sa rămase. Făt-Frumos, văzându-se iară singur, chemă calul şi voind să se veselească şi dânsul, îmbrăcă hainele: cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi-l încurcă prin grădină. Atât se stricase grădina, încât nu mai era chip de a o drege. Iar daca văzu aceasta el, începu a se tângui, se îmbrăcă iute cu hainele lui cele de argat, şi nu ştia de unde să înceapă meremetul. Mânia grădinarului trecu orice hotare, când veni şi văzu acea mare prăpădenie. Dară când voi să-i dea pe foi pentru că nu îngrijise de grădină, fiica împăratului îi ceru flori, de la fereastră. Grădinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă; în cele mai de pe urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele care abia scăpase de copitele calului cu aripi, i le trimise, şi fata de împărat îi porunci să ierte pe bietul argat, pentru care îi şi dădu trei pumni de galbeni.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul rămase pe gânduri. El, deşi s-a întristat, dară mai mult s-a bucurat că îi aduse aminte ceea ce trebuia să facă el ca un părinte. Apoi trimise o pungă cu bani argatului. Acesta se duse şi-i dete grădinarului, sub cuvânt că el nu ştie ce să facă cu ei, ca unul ce are de toate de al stăpânu-său. Nu trecu mult şi, viind o sărbătoare, împăratul cu toţi curtenii şi bătrânii împărăţiei merse la biserică. Între bătrânii şi credincerii curţii era şi grădinarul. Numai fata cea mică rămase acasă. Argatul, văzându-se singur, descinse frâul de pe lângă sine, scoase dintr-o nucă nişte haine de aramă, din cele luate de la zâne, se găti bine, intră în grădină, sună frâul şi veni calul înşelat, dar neînfrânat şi, punându-i frâul în cap, argatul încălecă şi prinse a-şi încurca calul prin grădină. Fereastra fetei de împărat celei mici da în grădină şi ea văzu tot ce se petrecu. După ce strică grădina, argatul se duse ca fulgerul la biserică, dete calul în mâna unui om ce sta afară, ca să i-l ţie, şi el intră în biserică. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stânga şi ieşi afară. Toţi cei din biserică se mirară de dânsul. Până şi împăratul zicea că nici el nu mai văzuse aşa voinic frumos.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea se opri, iară după ce veni ursul la dânsul, se căzni până ce îi scoase steapul, apoi îl legă la bubă şi ursul plecă mormăind de unde a venit. A doua zi, pornind dis-de-dimineaţă, a mers toată ziua. Când era însă pe la scăpătatul soarelui, ajunse şi el la împăratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfăţişă pe fata împăratului stririlor. Împăratul, cum văzu pe Ţugulea, intră în grozile morţii. El îl credea pierit. Apoi priimi cu mare cinste pe fată şi-i pregăti pentru dormit cămara unde dormea mă-sa. Lui Ţugulea îi dete şi luă o cămară în palaturile împărăteşti. Apoi spuse împăratului tot ce păţi până ce îi aduse fata.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trecu mult şi împăratul cu împărăteasa şi cu fiul lor fură poftiţi la nuntă la un alt împărat. Ei se duseră. În ziua aceea se ceru şi găinăreasa de la bucătăreasă cu rugăciune ca să o lase să se ducă şi ea prin cetate, să se mai răsufle puţintel. Bucătăreasa îi dete voie. Găinăreasa se îmbrăcă cu hainele de aur şi zicând: "Lumină înainte, întuneric înapoi, nimeni să nu mă vază ce voi face", se duse ca vântul şi, ajungând la nuntă, se prinse în horă tocmai lângă fiul împăratului. Acesta cum o văzu, îi căzu tronc! la inimă. Se îndrăgosti după dânsa, vai de lume! El o întrebă a cui fată este, şi de unde. Ea îi spuse alte gogleze. Iară el tot vorbind cu dânsa, îi luă un inel şi nu mai voi să i-l dea. Când fu înde seară, ea, cu grije, iară zise vorbele ce zisese la venire, şi pieri ca o nălucă din mijlocul horei. Bucătăreasa o certă că prea zăbovise. Ea îşi ceru iertare şi se făgădui că altă dat nu va mai face aşa. Fiul împăratului nu mai putea de inimă rea, că-i scăpase aşa bucăţică bună. După niţel timp, acest împărat fu iarăşi poftit la o nuntă de împărat. Fiul împăratului se duse şi el cu tată-său şi cu mumă-sa.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se miră împăratul când auzi de la porc aşa vorbe frumoase şi îndată îşi dete cu părerea că aci nu putea să fie lucru curat. Ar fi voit s-o cârmească împăratul spre a nu-i da fata de soţie; dară după ce auzi că curtea şi uliţile geme de porci, care venise cu peţitorul, n-avu încotro şi-i făgădui. Porcul nu se lăsă numai pe făgăduială, ci intră în vorbă şi se hotărî ca nunta să se facă peste o săptămână. Numai după ce priimi cuvânt bun de la împăratul, porcul plecă. Până una alta, împăratul îşi povăţui fata să se supuie ursitei, daca aşa a voit Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat se mâhni mult; căzu la pat şi zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cât aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioşii lui veniră cu un condur. Măiastra, daca se nomoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decât să întârzie. Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioşii lui să umble din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se învoi şi el la această otărâre. Se duseră deci, credincioşii lui, ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi. Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească. La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o uitaseră; dară împărăteasa, aducându-şi aminte de dânsa, îi porunci să se încalţe şi ea cu condurul. Când îl trase la călcâi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă...

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său. Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, daca era singură, şi ea priimi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă. Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înşii zise că e teamă să nu dobândească lipici.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi de la rând, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el. Sculându-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă. Atâta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă. Zmeul se da de ceasul morţii când îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El (îşi) bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de râs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând procletul de zmeu. Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbândească pentru moartea fraţilor săi. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasămite cotoşmanul era năzdrăvan. Băiatul însă rămase cu ochii bleojdiţi la dânsul, când îl auzi vorbind. Plecară amândoi. Cotoşmanul înainte, băiatul după dânsul. Ajungând într-o pădure, găsiră o scorbură mare şi şi-o aleseră de locuinţă. Cotoşmanul făcu un culcuş stăpânului său acolo numai din fulgi de pasări, de se cufunda în puf când se culca. Îi aducea de mâncare şi de băut. Îi ţinea de urât spuindu-i fel de fel de basme şi de snoave. El îi spunea ce va să zică cântatul greierilor, ce însemnează săritura locustelor prin iarbă. Îl făcea să înţeleagă că dragostea între fraţi este nesfârşită ca apa fântânei ce curgea p-aproape de locuinţa lor. Când se plimbau amândoi prin câte un luminiş din pădure ori ieşeau la câmp, îi arăta toate floricelele şi i le spunea pre nume. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înşiruiţi trâmbă, de ce rândunele se duc şi vin, de ce privighetorile cântă aşa de frumos; iară ciuhurezii, te apucă răcori de groază când îi auzi. Şi cotoşmanul îi spunea pe şart toate şi-l făcea să priceapă că aici, pe pământ, toate sunt cu rânduiala lor. Scorbura o ţinea aşa de curată, încât ţi-era milă să calci pe acolo. Nici că se stăvea vreo goangă măcar pe la ei pe acolo. Cotoşmanul nu lăsa pe băiat să puie mâna pe nimic. Toate el le făcea. Băiatul se făcuse flăcău de însurat.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!