Cântul XXVII

Fiindc-apoi sfârşit vorbirii puse
şi dreapta-n sus şi-n linişte stătea,
cu voia dulcelui poet se duse.

Când d-alta ce din dosul ei venea
spre vârfu-i fuse-atenţia-ne-ndreptată
prin sunetul confuz care-l scotea.

Precum siculul bou, ce-ntâiaşi dată
mugi cu plânsul cui l-a plăsmuit
cu pila sa şi drept îi fu ca plată!

urla cu glasul celui chinuit,
încât părea cuprins de suferinţă
deşi de-aramă-ntreg era cioplit,

astfel să iasă neavând putinţă,
nici drum, din foc, cuvintele lui fură
în felul său dintâi doar străduinţă.

Când ele-apoi drum liber îşi făcură
prin vârful ce le da vibraţii clare
cum limba lor le-o dete-odată-n gură,

cuvinte-am auzit: – "O, tu spre care
vorbesc, tu cel care-n lombardul meu
poţi merge", ai zis, "n-am altă-ce-ntrebare;

deşi sosesc târziu, nu-ţi pară greu
să stai puţin şi să-ţi amâi plecatul,
căci eu voi sta cu drag, şi ard mereu.

De eşti căzut de-acu-n întunecatul
locaş aici, din dulcea ţărişoară
latină de-unde-ntreg îmi port păcatul;

au pace romagnolii-ori iar s-omoară?
Eu fui din munţii cei dintre Urbin
şi de-unde Tibru ca izvor scoboară."

Eu stam plecat, de-atenţie încă plin,
când semn în coastă-mi dete-al meu părinte
şi-a zis: – "Vorbeşte tu, căci e latin."

Iar eu, având gătit răspunsu-n minte,
n-am stat să preget şi-am şi zis îndată:
– "O, duh ascuns în haina ta fierbinte,

în gândul celor tari n-a fost vrodată
şi nu-i fără război Romagna ta.
Dar n-am lăsat vro luptă declarată.

Ravena stă precum o ştii că sta:
vulturul din Polenta cuib şi-o are,
umbrind şi Cervia sub aripa sa.

Cetatea cea cu lung asediu, care
cumplit făcut-a-ntre francezi măcelul
o ţine-un leu sub verzile lui gheare.

Zavozii-n Rimini, şi vechiul şi căţelul,
ce-au fost ai lui Montagna cruzi călăi,
mai muşcă-n ce-au muşcat precum li-e felul.

Iar la Santerno şi Lamone-n văi,
din cuibul alb un pui de leu domneşte,
schimbând din vară-n iarnă soţii săi.

Iar cea pe unde Savio şerpuieşte,
precum ea stă-ntre munte şi câmpie,
aşa-ntre sclav şi liber stat pluteşte.

Te rog acum, şi tu răspunde-mi mie,
ce-ai fost, căci toţi mi-au spus, deci fă la fel,
şi faima-n lume-ani mulţi s-o ai tu vie."

În propriu-i mod bolborosi niţel
ăst foc, bătând încolo-ntâi şi-ncoace
lungitu-i vârf, şi-ăst glas a scos din el:

– "De-aş crede eu că-ndrept această voace
spre-un viu ce se va-ntoarce-n lume-acasă,
ăst vârf zbătut ar înceta să joace.

Dar, cum nu pot de-aici nicicând să iasă
fiinţe vii, de-i drept ce-aud, să-ţi spui,
şi-apoi că-i fi infam puţin îmi pasă.

Oştean dintâi, şi-apoi călugăr vrui
să-mpac prin sfoară ce-am greşit prin spadă,
şi-ntreg s-ar fi-mplinit ce eu crezui,

dar marele păstor – pe cap să-i cadă! –
din nou m-a-ntors în primul Iad de culpe,
iar cum şi când, vreau duhul tău să vadă.

Cât timp eu trupul de-oase şi de pulpe,
cum mama mi l-a dat, îl mai avui,
n-am fost în fapte leu, ci-apururi vulpe.

Căci laţuri şi-uneltiri astfel ştiui
şi-aşa de meşter mă-nvârteam cu ele,
că-ntr-astea cred că-ntâi în lume fui.

Dar când simţii c-ajung spre-al vârstei mele
acel răstimp când cată fiecine
spre-a-ntra în port să strâng-a lui vântrele,

de ce-avui drag dintâi m-a prins ruşine,
şi-nchisei pentru lume ochii mei,
şi bine mi-ar fi prins, sărman de mine!

Dar prinţul noii lumi de farisei,
având pe-atunci război la Laterani
şi nu cu saracini ori cu iudei,

căci numai tot creştini i-au fost duşmanii,
şi nu de-acei ce s-au oştit la Acre
sau fac negoţ pe-unde domnesc sultanii,

nici lui nu-şi respectă precepte sacre
şi-oficiul nalt, nici mie-acel capestru
ce-adese face-atâtea trupuri macre,

ci, cum chemă Cezarul pe Silvestru
de la Soract, de lepră ca să-l spele,
aşa el m-a chemat ca pe-un maestru

să-l scap de-ale trufiei friguri rele.
Dar eu tăcui, căci prea-mi păru că-i vinul
ce-l face-a-mi cere-atari păreri rebele.

Iar el atunci: – «S-alungi din suflet chinul,
căci iată, te dezleg, numai să-mi spui
ce chip ar fi să spulber Prenestinul.

Tu ştii că pot să-ncui şi să descui
cu două chei, dar cel ce-mi fu 'nainte
le-avu degeaba toată viaţa lui.»

Împins astfel de-aşa de tari cuvinte,
văzui c-aici e mult mai rea tăcerea,
şi-am zis: «Fiindcă tu mă speli, părinte,

păcatu-n care-acu-mi provoci căderea:
promite tot şi uit-apoi mereu,
şi-a ta va fi şi gloria şi puterea.»

Iar, când murii, veni Francisc al meu,
ci-un negru heruvim în drum îi stete
şi-a zis: – «Îmi faci nedrept! Să-l laşi să-l ieu

să meargă-n Iad la servii mei, căci dete
un sfat mişel în care-o fraudă sta,
iar eu de-atunci îi stau cu mâna-n plete!

Pe cel ce nu-i căit nu-l poţi ierta,
şi-a se căi şi-n rău păstrându-şi placul
nu poţi, că-i contradicţia-n calea ta."

Vai mie-atunci, cum am săltat, săracul!
când el m-a prins zicând: «Tu n-ai gândit
c-ar şti atâta logică şi dracul!»

M-aduse-aici, iar Minos şi-a-nvârtit
de opt ori coada sa pe aspru-i spate
muşcând apoi şi-n ea de cătrănit:

«E fur din cei pe care focu-i bate.»
De-aceea-s unde vezi, un om pierdut,
şi plâng purtând atare haină-n spate."

Iar când în urmă glasul i-a tăcut,
pleca ducând cu el durerea-i plânsă
prin cornu-i cel în multe părţi zbătut.

Noi doi, Virgil şi eu, trecurăm însă
pe stâncă-n sus până pe puntea care
e arc al bolgii unde-i gloata strânsă

acea, ce descărcând făcu-ncărcare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI

O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ţi sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îţi pun ca să nu zboare!

Suceşte-aceste legi, şi cu sofisme
e cest de-aici, vreau alţii-o preoţie,
şi-a fi stăpâni prin silă şi-aforisme,

dincoa' negoţ civil, şi-aici hoţie,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-aşa de mult-onoare fui primit.

Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut şi mai nainte
şi-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simţii, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
şi tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— "Precum din lampa vecinică m-aprind,
şi eu, privind în rază-i, am putinţa
şi gândul tău şi cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoieşti şi ai dorinţa
să-ţi spui deschis şi clar, ca, luminată
la poarta minţii să-ţi aduc sentinţa

ce-n "drum ce-ngraşă mult" îţi fuse dată
şi-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea şi mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor şi-aci şi-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
şi-atât al doilea de-nţelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aş prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur ţel.

Între Tupin şi râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig şi-n cald
prin Porta-Sol, şi-n dosul cui boceşte
sub greul jug şi Nocera şi Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzeşte
urcuşul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea creşte.

Deci câţi vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puţin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a naşterii regiune,
când şi-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuţi minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morţii-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui

şi-n faţa curţii lui spirituale
şi coram patre-şi logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură şi-n dispreţ, ca nepeţita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soţ, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;

şi nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ţi lungi spre-obscur alegoria,
aceşti amanţi din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc şi Sărăcia.

Concordia lor şi-amorul lor ferbinte,
seninul trai şi veselul lor chip
la mulţi le-a fost izvor de gânduri sfinte,

aşa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculţat, urmând atare pace,
şi-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neştiut-avere, bun verace!
Desculţ fugi Egid, desculţ Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.

Şi-aşa de-aici, părinte şi maestru
cu doamna sa şi soţii se ducea,
uniţi de-acum cu-a lor smerit capestru.

Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laş cu ochii-n jos nicicând nu stete
şi nici că demn de-adânc dispreţ părea,

ci-n chip regal lui Inocenţiu-i dete
pe faţă asprul gând, şi-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viaţă minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorinţă
a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorinţă,
în faţă stând sultanului trufaş,
vorbi de Crist şi-urmaşii-ntru credinţă.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaş
pe-acest popor, spre-a face ce-şi propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaş.

Aci-ntre Tibru şi-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
şi-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n şi Tierenia lui de sine,

la fraţi, ca drepţilor erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
şi-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândeşte-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre ţelul drept ţinu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poţi vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmaşi cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de păşune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăştie şi pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzleţe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât şi mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt şi-atari ce-au team-astfel a face
şi stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puţin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
şi-atenţia ta de-a stat tot aţintită,
şi câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorinţa-n parte ţi-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
şi vezi restricţia care-mi fu rostită:

ce-ngraşă mult pe cel ce nu s-abate."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului

-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net şi nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!

C-am mai făcut-o noi, ţi-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit şi... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? – a fost un accident,

Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Şi-acolo nu-i păcatul înşelării,
Căci toţi visează la... ce nu-i permis.

Acum nu vreau decât să mai verific,
Să ştiu şi eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.

Iar, dacă vii, s-aduci şi-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai ştii, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că eşti îndrăgostit?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naşte-asemeni monştri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă şi-elefanţi de ţine
şi-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
şi mai prudent oricui gândeşte bine,

căci unde sunt puteri şi judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi şi laţi mi se părură
cât pinul pe San Pietru, şi-ncleiete
el membre-avea cu faţa-i pe-o măsură,

aşa că malul cel ce i se dete
drept sorţ lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, şi, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Aşa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu ştia-ngăima decât sudalme.

Şi-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn şi-n el îţi varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îţi e, tu, duh confuz, la locul
ştiut, cureaua; caută-ţi-o niţel
şi vezi că ea-ţi încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toţi vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orişicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o ştie."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorşi, şi-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aş şti să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că braţul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanţ ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta braţele-i trufaşe,
şi plata care-o vezi acum şi-o ia.

Fialte-a fost, şi lucruri uriaşe
cu alţi giganţi făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste faşe."

– "Aş vrea, maestre",-am zis, "de poţi şi vrei,
să văd şi pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "şi poţi să-i şi vorbeşti,
şi el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l doreşti,
la fel legat, la fel şi-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l priveşti."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând aşa cumplit, precum văzui
că-n lanţuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
şi ca să mor de-ajuns ei mă-ngheţară,
de n-aş fi fost convins de lanţul lui.

Plecând de-aici găsirăm aşadară
pe-Anteu, ieşit deasupra de colină
cinci coţi, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ţi-ai ucis drept pradă,
şi cel ce, de-ajutai şi tu-n cumplitul
război pe fraţi, şi-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, şi nu cu greu s-o-nghiţi,
acolo unde-i gheaţă-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiţi;
apleacă-te spre noi şi nu mai screme,
şi-acesta-ţi poate da ce-aici doriţi:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu şi zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, şi braţele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Şi: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, şi-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Aşa cum Garisenda ţi s-arată,
când stai sub ea şi-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, aşa-mi păru spre mine
plecat Anteu, şi-a fost şi-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiţi pe Dis, el blând
ne puse jos din braţe, şi zăbavă
plecat aşa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca şi-un catarg de navă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Şi-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci —
Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dedem gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă —
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă —
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost—
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu —
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevaşi pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa-n neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă —
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasä.

Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!...
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a facut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casä,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa... mi l-a-nghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Tăcuţi şi singuri, fără soţi, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg şi fraţii minoriţi pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un şoarece şi-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvăţăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
priveşti şi-alături şi-nceput şi fine.

Şi-aşa cum dintr-un gând alt gând îţi vine,
alt gând din primu-aşa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Şi-aşa gândeam: motivu-n noi le fu
şi-a poznei cei de râs şi-a suferinţii
şi negreşit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinţii,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinţii.

Simţeam de groază păru-n cap vâlvoi,
şi-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
aşa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aş fi şi-oglindă, mai curând
n-aş prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ţi-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având şi-acelaşi zbor,
şi-aşa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziş la dreapta,-ncât uşor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat şi restul vorbei sale,
când şi văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăţa sosind pe cale.

Virgil în braţe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deşteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, şi-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-şi dă răgaz s-arunce vro năframă;

aşa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, şi mă ţinea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoţitorul.

Abia ce-am fost ajunşi în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o faţă jalnic de trudită.

Şi cape-aveau cu glugi lăsate plin
şi-adânc pe ochi, şi-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faţ-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veşmânt, în veci obositor!
Şi-n rând cu ei, întorşi la stânga iarăşi,
mergeam atenţi cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt şi de povară-şi
aşa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăşi;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "şi fapte cunoscute
şi-aşa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Şi-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, staţi, voi cei
ce-n neagra noapte-aşa fugiţi de iute,

că poate pot să-ţi dau şi eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
şi: – "Aşteapt",–a zis, "şi mergi încet ca ei."

Şi stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriţi erau de plumb şi-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
şi-n sus ţineau chiorâş căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-şi mişcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Şi-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de trişti făţarnici, te rugăm să spui,
şi nu ne-ascunde, cine eşti, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "şi crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
şi-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcaţi,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli fraţi,
Lodringo el, eu Catalan, şi-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemaţi,

cum şi-alte dăţi chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul şi-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit şi-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-şi cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi şi-nchide-n drum ponorul,
şi trebuie să simtă cât de grei
sunt toţi cari trec şi pun pe el piciorul.

Şi socrul său e-n bolgie-aici, şi-acei
ce-au fost cu el părtaşi în sfatul care
a fost sămânţa rea pentru iudei."

Văzui şi pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Şi-acum,
să-mi spui, de eşti stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieşim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăşi îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici şi nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiţi şi pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puţin Virgil a stat retras în sine
şi-apoi: – "Acel ce-nţeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău şi-a râs de mine!"

– "Eu şi-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii şi minţind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu paşii mari porni maestrul meu,
având puţin pe-obraji a furiei floare,
şi-aşa, lăsându-i pe-ncărcaţi, şi eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Florenţo, poţi sălta! Căci mare-n lume
eşti tu, şi baţi aripi pe-uscat şi mare,
şi-ncep şi-n Iad să ştie de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu ruşine,
dar nu-ţi fac ei nici ţie cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu şi-alţi duşmani cu tine.

De-ar fi şi-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

şi,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi şi pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simţii, şi simt durere
şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel
îmi ţin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum ţăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muştele s-ascund şi ies ţânţarii,
câţi vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viţei parii;

aşa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urşii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

şi nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

aşa la gura gropii-umblau şi-acele
văpăi, şi-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colţ al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt şi mai sigur, dar ştiui de-ndată,
că este-aşa, şi tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieşind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "şi-Ulise,
uniţi aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spăşesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
şi-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
şi-au şi pentru Paladiu-această soartă."

– "De au şi-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
şi-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-aşteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
şi demnă e, şi vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ţi fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o ştiu, dar greci aceştia fură,
şi poate-or fi semeţi cu limba ta".

Când focul fu şi-n locul unde-avură
cuvintele şi loc şi timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-acelaşi foc vă ţine,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
şi-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să staţi, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineşi ca să pieie!"

Şi-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei aşa-şi făcea mişcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
şi voce-a scos şi-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să ştiu şi eu
şi-a altor neamuri vicii şi valoare.

Şi-aşa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui şi-un mal şi-alt mal al mării, până
la sarzi şi la ispani, văzui Marocul
şi câte ţări au marea-n jur stăpână.

Bătrân şi eu şi-ai mei eram, şi focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
şi-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, fraţi», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiţi şi-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieţii puţintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de fiinţe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteţi ai nobilei seminţe
şi nu născuţi spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătaţi şi cunoştinţe!»

Şi-astfel redeşteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aş mai fi putut să-i ţiu pe loc.

Şi-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
şi, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeţi aripi nebune.

Şi toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopţi, şi-al nostru pol apus,
şi nici nu mai ieşea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
şi tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte şi-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Şi-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roţi cu marea-ntreagă el făcu
şi-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
şi prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Şi-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam ţintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
şi-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce ştie toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Şi ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "şi cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălţii fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrişoară

venind spre noi pe lac, şi cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nşelătorie
făcută lui, stă trist, aşa deodată
şi Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc şi eu, şi-abia când fui
şi eu în ea, simţii că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morţii lui.

Pe când pluteam pe-a morţii baltă mare,
ieşi murdar-o umbră-n faţa mea:
– "Tu cine eşti de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns şi la suspine,
spurcate duh, căci orişicât noroi
ţi-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
păţitul duce-al meu însă-l împinse
şi-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu braţele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, şi: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poţi spune,
căci fu pe lume aprig şi uşor:
de aceea-l prind şi-aici mânii nebune.

Câţi nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreţ lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aş vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtaţii
şi-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Şi-am şi văzut curgând înnoroiaţii
cum vin şi cum îl rup bucăţi, astfel
că dau şi-azi Proniei laude şi graţii.

Şi toţi strigau: – "Pe-Argenti, acum!" şi-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinţi fâşii rupea din el.

Aci-l lăsai, şi nu mai pierd cuvinte.
Ci-un ţipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e şi rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
şi roşii parc-ar fi din foc ieşite."

Iar el: – "Sunt roşii-aşa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm şi pe-adânca groapă care
e brâu cetăţii-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntraşul şi-unde cu mânie:
– "Sunteţi la porţi, ieşiţi!", a zis, şi stete.

Văzui pe porţi mai mulţi decât de-o mie
de cei plouaţi din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morţii pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-şi drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc aşa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiţi acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de şapte ori mi-ai dat, şi mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă laşi ca mort, să-ţi fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Aşteapt-aici, hrănind, cât eşti rămas,
scăzutu-ţi suflet cu speranţa-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Aşa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu şi-am stat topit,
căci "da" şi "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, şi ei cu zorul
la porţi, ca spre-apărare,-au năvălit

şi-n faţa lui au tras pe porţi zăvorul.
Şi-astfel afar-acum oprit rămase
şi-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos şi cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
şi rupt de-atunci ea-şi are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Spre cerc din centru, şi spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o mişti de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au şi rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
şi duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel şi el vorbind, şi Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deşi n-o zice,
şi nici vorbind, dar nici nu se gândeşte,
să afle şi-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvăleşte
substanţa voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nfloreşte,

şi, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veţi fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind îşi poartă pasul,
când sunt cuprinşi de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc şi nalţă glasul,

aşa mi-au arătat la ruga pie
şi-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans şi-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viaţă-n cer, el n-a simţit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi şi trei, ce-n veci unit
şi-n trei şi-n doi şi-n unul e deodată,
şi-aşa-ngrădeşte tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toţi de-aici, şi-aşa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Şi-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-aşa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ţine serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
şi-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât graţia ne-a sporit valoarea.

Şi-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăşi să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va creşte deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

şi văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca şi jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

aşa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci şi-n organe-atât va fi şi sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toţi gata şi cu zorul
să strige-"Amin!", şi-un cor şi-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră
pe când erau şi ei din cei ce mor.

Şi-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roţi de care-am spus,
aşa cum vezi când cerul se reschiră.

Şi-aşa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aştri să-ţi apară,
ce-acum îţi par aieve,-acum păreri,

aşa-mi păru că văd cum licurară
fiinţe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute şi de-aprins
veridicu-ţi reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-aşa nainte
şi mândr-aşa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur şi transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simţeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roşie de nespus.

Din sufletul întreg şi-n limba care
e una-n toţi adusei mulţămită
precum cerea şi-n har sporita-mi stare.

Şi nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag şi bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
aşa de-aprinse roşii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ţi pui!"

Precum cu stele mari şi mici albeşte
Galaxia-aşa, din pol în pol, o cale
ce chiar şi pe-nţelepţi îi zăpăceşte,

aşa şi-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părţi egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câţi iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înşişi văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părţi de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, şi-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneşe-ori grăbite,

şi-aşa se mişcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce şi-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Şi, cum din harpă şi din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nţelese,

aşa din lămpile ce-aici văzui
ieşea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deşi n-o pricepui.

Simţeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" şi "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind şi-acei ce-aud din întâmplare.

Simţeam de el c-aşa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putinţă
să-mi fie-un lanţ mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentinţă
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorinţă;

câţi însă ştiu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar şi deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, şi văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanţii-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopţii umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe şi de ochi saşie,
cu ciunte mâni şi-o faţă scolorată.

Priveam la ea. Şi,-un trup precum învie,
de-al nopţii frig înţepenit, în soare,
aşa privirea-mi o făcu mlădie

şi dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
şi-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-şi avu apoi vorbirea,
cânta şi-aşa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenţia mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
aşa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui şi câţi se prind cu mine
rar pot pleca, aşa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-şi închise-al gurii cântec bine,
şi-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de ruşine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Şi-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din faţă haina şi-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, şi de trei ori, să vină,
s-aflăm şi poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Şi-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
şi-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Şi,-urmându-i lui, ţineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să şi-o plece
din sineşi face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniţi!" rostite-aşa de cald şi blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
să-ntrăm pe scocul asprei stânci şi, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiţi ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puţin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuşi strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuşi şi cum te poţi scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
şi vezi momeala sus, cum îi roteşte
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un şoim la gheare-ntâi priveşte,
se-ntoarce-apoi spre strigăt şi se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momeşte,

aşa fui eu şi-aşa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi şi-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
şi-n pulvere-având faţa-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
aşa-şi oftau şi-atât de-adânc suspinul,
că vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiţia şi nădejdea chinul
vi-l face,-aleşi de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuş ne dă pe-acoalea clinul?"

— "De n-aţi venit spre-a zace-aici şi-o scară
cătaţi, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna braţul drept spre-afară."

Aşa-ntrebă Virgil şi-aşa-i spusese
un duh ce sta puţin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut şi ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
şi-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poţi să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ţi curmi o clipă grija ta mai mare

şi spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veşmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei şti, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaş eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
şi Sestri-o gârlă, iar familia mea
îşi are titlul dup-acea-apşoară.

Cercai şi eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viaţa-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viaţă altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Şi-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe şi cumplit de-avară,
şi-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
şi-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în ţărnă spre lumeşti destine,
aci dreptatea-n ţărnă ni l-a pus;

şi, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
aşa dreptatea-ntinşi aici ne ţine

legaţi şi prinşi de mâni şi de picioare;
şi-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânşi vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui şi-a observat,
prin ce-auzi, a mea veneraţiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
şi nu greşi, căci serv ca tine sunt,
şi ca şi toţi, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ţi-a-ntrat în minte,
tu ştii de ce ţi-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta şi drumu-ţi fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am şi-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV

Pe-acel răstimp al tânărului an,
când Feb îşi udă-n Urn-ale lui plete
iar noaptea-ncepe-a da spre meridian,

când bruma pe câmpii vrea să repete
frumoasa faţ-a albei ei surori
ci-aripile-n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreţ se scoală-n zori
ţăranul trist şi vede alb tot locul,
şi-oftând îşi bate şoldu-adeseori,

acasă-ntors în vai îşi varsă focul
ca bieţii-acei ce n-au ce să-şi mai facă,
ci-ncet începe să-şi aline focul

văzând cum lumea-ntr-alt vestmânt se-mbracă
în scurt răstimp, şi ia toiagul lui
şi-a turmei foame-n câmp acum o-mpacă;

aşa înspăimântat de-al meu maestru fui
de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte,
ci-al spaimei plastru tot aşa-l avui.

Că-ndată ce-am ajuns la rupta punte
s-a-ntors cu-acele dulci priviri spre mine,
precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Şi-atent aici privind peste ruine
şi-n minte multe cumpănind de toate,
el braţe-a-ntins strângându-mă la sine,

şi ca şi-acel ce face şi socoate
şi-apururi pare-a şti şi-apoi ce vrea,
astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc-a stat şi-alt stei de după ea
văzând, mi-a zis: – "Tu treci pe-aceea stană,
dar vezi dintâi de poate-a te ţinea."

Ah, n-a fost drum de-acei ce poartă blană,
căci greu de tot, el cel uşor, eu dus
din colţ în colţ, urcam acea corhană.

Şi dacă n-ar fi fost decât mai sus
într-alt ponor mai scurt-aici ruptura,
eu nu ştiu el, dar eu m-aş fi răpus.

Cum îns-al Malebolgii fiind spre gura
acelui puţ adânc, pieziş se-ntinde
oricare-o bolgie-şi are-astfel făptura

că suie-un mal, iar celălalt descinde.
Şi-ajunsem astfel şi-unde-am cunoscut
că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n-am mai putut
să merg, şi-am fost atât făr' de suflare
că unde-am fost ajuns, am şi şezut.

– "Se cade-aici să-nvingi orice-amânare,
căci stând pe puf sub cald coperământ
n-ajungi la gloria cea fără de care,

câţi mistuie-a lor viaţă pe pământ
pe urma lor aceleaşi urme lasă,
ca spumele pe-un râu sau fumu-n vânt!

Deci sus! Şi-nvinge truda ce te-apasă
prin vrerea cea ce-nvinge-orice bătăi,
când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i de-ajuns să pleci dintr-aste văi;
mai lung-o scară drum pe ea ne cere!
De ştii ce-ţi spui, grăbeşte paşii tăi."

Plecai atunci şi-am zis, pe când putere
mai multă făţăream s-arăt decum
aveam: – "Deci mergi! Am şi puteri şi vrere!"

Pe stânci luarăm deci din nou un drum
şi greu şi strâmt şi-n totul stării sale
mai rău şi decât cel de pân-acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale,
când iat-un glas, părând că nici nu ştie
vorbi deplin, ieşi dintr-altă vale.

Ce-a zis, deşi eram pe-acea stinghie
ce-i punte-aici, eu n-am putut să ştiu,
dar cel care vorbea-mi păru-n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu
nimic prin neguri n-a putut învinge,
deci zisei: – "Duce,-o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a şasea vale-o-ncinge.
C-aud, dar să-nţeleg eu n-am putere,
şi stau şi văd şi tot nu pot distinge."

– "Răspunsu-mi este-atât că-ţi fac pe vrere,
că ruga cea onestă nu se neagă",
răspunse el, "ci-o stâmperi în tăcere."

La capul punţii pe-unde ea se leagă
cu-a opta râpă deci ne-am dus, şi-n fine
văzui atunci deschisă bolgia-ntreagă,

şi-ntr-însa şerpi, şi-oriunde şerpi, şi pline
grămezi, de-atâtea specii,-ncât de ei
simt sângele şi-azi sloi de gheaţă-n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei,
căci orişicât foiesc în el scârboşii
jaculi, chelidri, cencri şi farei

n-avu mai răi şi mulţi ca furioşii
de-aici, nici el, nici golul etiop,
nici malul sterp din preajma Mării Roşii!

Şi-aci-ntr-acest scârbos şi crud potop
fug umbre goale-urlând de-nspăimântate
şi scorburi nu-s şi nu-i heliotrop!

Şi-au mâinile-ndărăt cu şerpi legate
ce-n spline-nfig şi cap şi cozi şi-apoi
ieşind fac nod pe burtă ca şi-n spate.

Şi iat-atunci, pe-un duh de lângă noi
sărind un şarpe,-l sfredeli prin locul
ce leagă gîtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un "O" sau "I" mai scurt e jocul
decum s-aprinse el şi-arzând căzu
şi-ntreg îl prefăcu-n cenuşă focul.

Şi-aşa cum sta distrus astfel acu
de sineşi spuza prinse să s-adune
şi-n sus sări şi-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii-nvăţaţi se spune
că moare-un fenix, şi la fel şi-nvie
pe când şi-a cincea sută de-ani apune.

La iarbă şi la grâne nu se-mbie,
ci-amom şi lacrimi de tămâie-alege
şi nard şi mir îi ţes funebra ie,

şi-aşa cum cade-un om şi nu-nţelege
de-a fost el tras de-o iazmă inimică
sau de-alt vrun rău ce poate pe-om să lege,

se uită-n jur mirat când se ridică
oftând confuz de groaza mare-a lui
prin care-a fost şi-i plin de-avuta frică;

pe hoţ când a-nviat aşa-l văzui.
Vai, aspră-i, Doamne, sfânta-ţi lovitură
ce-n dreapta ta mânie-o-mparţi oricui!

Ceru Virgil acestui mort de-arsură
să-i spuie cine-a fost? Iar el: – "De-abia
plouai din Tosca-n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea
ca mul ce fui, şi Fucci e-al meu nume
şi demnul grajd al meu Pistoia fu."

Eu lui Virgil: – "Să nu mai facă glume!
Să-ntrebi ce culpă-l trase-aici, că-n viaţă
îl ştiu cumplit şi gata să sugrume."

N-avu, când ne-auzi, minciună-n faţă,
ci drept privi şi sincer vru să fie,
cu-obrajii-aprinşi de-o jalnică roşaţă:

– "Că tu mă afli-aci-n ticăloşie
cum vezi că sunt, mă doare mult mai tare
decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot să neg ce-mi cere-a ta-ntrebare.
Atât de jos în Iad eu fost-am pus
ca fur de sfinte-odăjdii din altare,

iar furtu-mi fu năpastă pe-alţii pus.
Spre-a nu te bucura de-a mea-ntâlnire,
de-o fi să ieşi din groapa asta sus,

tu ia-n urechi şi-ascult-o prevestire:
de Negri-ntâi Pistoia se desparte,
Florenţa-şi schimb-apoi popor şi fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună
şi-n negri nori el învălit apoi,
năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război,
spărgând în prip-a norului putere,
spre-a fi strivit oricine-i Alb ca voi.

Şi-ţi spui acestea ca să-ţi fac durere!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine

decât un uriaş c-un braţ de-al lui;
acum socoţi tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părţi îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi duşman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei feţe-avându-i ţeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
şi acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb şi galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Şi-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
şi nici ca Dis corabie-aşa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, şi vânt stârnea
în trei direcţii când bătea cu ele,

şi-ntreg Cocitu-n gheaţă-l prefăcea.
Din şase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliţă ce-l bate,
aşa-n trei guri rupea şi el pe trei,
şi-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea muşcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având şi capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
şi vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-aşa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"şi-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
şi loc pândind şi clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
şi-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri şi gheaţa groasă.

Iar când era şi unde-al coapsei os
din grosul şold începe-a face şale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
şi prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Şi greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ţine strâns, căci n-avem altă scară
ieşind din lumea veşnicei dureri!"

Ieşind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să şed pe-un mal apoi, şi-n fine
pe fix pământ şi-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putinţă nu e
de-a şti ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, şi lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terţei miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg şi pe-un pământ eram
cum e prin munţi în peşteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvaţă
şi fă să pierd eroarea care-o am:

cum şade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheaţă,
cu capu-n jos, şi cerul cum ajunse
aşa-n curând din seară-n dimineaţă?"

– "Te crezi şi-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Şi-acum tu eşti sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

şi cu viaţa de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt aşa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
şi-acel pământ, ce fu pe-aici, şi-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

şi-a curs spre-al nostru emisfer opus
şi poate, spre-a fugi lăsă şi-aceste
deşerte locuri şi-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ţi de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci şi-urmându-l
pornirăm să ieşim iar la lumină
şi făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
şi-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

şi-aici ieşirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiţii ce-mprejur îi ai,

puterea şi-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ţi mulţămi de dulcea ta suflare.

Şi vie-ţi pacea-mpărăţiei sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ţi dă şi-al îngerilor cor
a sa voinţă-n cântece de-osana,
aşa să-ţi dea şi oamenii pe-a lor.

Şi dă-ne şi-azi şi-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm şi-aflăm prihana.

Şi, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greşală
şi nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-aşa de-uşor se-nşală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Şi lor şi nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

şi,-ocol făcând, au trudele gradate
şi toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând şi-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-şi spele
lumescul semn, ca limpezi să ia zborul,
uşoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-aşa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Şi, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
vă rog să ne-arătaţi pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinţ-a şti pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-uşor şi-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aş fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaş povară-mi zace
şi-mi ţine capu-aşa de-adânc plecat,

privire-aş eu pe-acest ce-i viu şi tace
să-l văd, că poate-odată-l cunoscui
şi-a fi de cazna mea durut l-aş face.

Latin şi-al unui prinţ din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu ştiu de-i cunoaşte-ţi faima lui.

De vechiu-mi neam şi faptele de-aramă
a moşilor fui ăst fel de semeţ,
încât, nesocotind obşteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreţ,
că fui ucis, precum în Sienna ştie
şi-n toată ţara ei orice drumeţ.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toţi ai mei fârtaţi a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
şi-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, mă cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ţinând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenţia mă-ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu eşti Oderis,
a Gubbiei fală şi-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
şi-i gloria-ntreag-a lui, şi-a mea e-n parte.

Ce spui, fireşte, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Şi-atari trufii aici au să se spele;
şi nici aici n-aş fi, dar în căinţă
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putinţă!
Spre vârf verdeaţ-abia i-o vezi şi nu e,
de n-o ajung şi timpi de nepriinţă.

Crezu,-n pictur-, a fi şi Cimabue
stăpân a tot şi-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Aşa şi-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp şi poate-i şi născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din faţă,
schimbând numirea sa după ţinut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viaţă
în ani cărunţi, decât din carnea vie
ieşind pe când te poartă doica-n braţă,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o ştim cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în faţa mea, cu greul drum se luptă,
şi-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deşi i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florenţa ce fusese
sumeaţ-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-aşa, c-abia veni şi nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, şi-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufaşul ţel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Aşa a mers şi merge-aşa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos şi nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
aşa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice ruşine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerşetorii

şi, ca să-şi scoaţ-amicul din suspine
şi temniţa lui Carlo, el aici
cerşea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ţi spui mai mult şi-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece şi vecinii
aşa-ţi vor face-ncât o să-ţi explici.

Şi-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IV

Când ori durerea-n noi, ori voia-bună
cuprinde-a noastr-oricare vro simţire,
într-însa-ntregul suflet ni s-adună,

deci parcă de-alta n-are nici o ştire;
cu-aceasta baţi eroarea care crede
că sufletul e-n om cu triplă fire.

Deci, când aude omul sau când vede
ce-i ţine duhul prins de-o vrajă multă,
nu simte timpul ce grăbit purcede,

căci alta e puterea care-ascultă
şi de-alta sufletul robit ţi-l ai;
făţişă-i una, şi-alta ca ocultă.

Pe-acestea sigur însumi le-ncercai,
pe când mergeam, pe Manfred ascultându-l,
căci soarele pe cer s-urcase mai

cinzeci de scări şi n-am fost observându-l
când fúrăm unde-acele umbre-alese
strigară-n cor: — "Pe-aici e ce vi-e gândul!"

Spărturi mai mari în gardul său adese
c-un braţ de spini ţăranul şi le-astupă,
pe când în struguri bruna faţă iese,

decât pe unde el întâi, eu după,
intră Virgil pe-un gang şi, călători
pe-alt drum, de-acum lăsarăm sfânta trupă.

San Leo-l urci, la Noli te cobori,
şi până-n vârf Bismantua e lină
s-o sui pe jos, ci-aici aveai să zbori

cu iuţi aripi, zic eu, cu goana plină
a marelui meu dor, de-acela dus
ce-mi da speranţă şi-mi făcea lumină.

Urcam pe scocul ruptei stânci în sus,
că de-ambii săi pereţi având strâmtoare
şi-având genunchiu-n locul mânii pus.

Pe nalta culme-a râpei suitoare
ajunşi apoi, pe-un liber brâu ce-avea:
— "Maestre", am zis, "ce drum s-alegem oare?"

— "De-acum la vale nici un pas", zicea,
"şi, pân-om da de vrunul care ştie,
mereu câştigă-ţi munte-n urma mea."

Dar vârf avea, ce nu putea să-mi fie
văzut, şi-urcuş aşa pieziş, cum ai
în sfert de cerc spre centru-o mijlocie.

Eram trudit când astfel cuvântai:
— "Te-ntoarce, tată drag, şi mă priveşte,
că mor pe-aici, de nu te-nduri să stai!"

— "Tu numai pân-aici te mai trudeşte."
şi-un brâu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse,
ce-ntregul deal pe-aici îl ocoleşte.

Aşa-mboldit de vorbele ce-mi spuse,
trudit m-am tras pe brânci în urma lui
şi-n urm-apoi sub tălpi şi-acesta-mi fuse.

Şezu aici şi el, şi eu şezui,
întorşi spre zori, pe-unde-am suit pe cale,
că-n urmă-şi a privi e drag oricui.

Privii dintâi spre-al mării mal în vale,
spre soare-apoi, şi-am stat uimit văzând
la stânga mea cărarea roţii sale.

Virgil a cunoscut miratu-mi gând,
cum stau privind că Febus vrea s-apuce,
pe-o cale dintre noi şi nord intrând,

şi-a zis aşa: — "Când Castor şi Poluce
ar fi-nsoţind pe cer oglinda care
şi jos şi sus lumina şi-o conduce,

cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare
vedere-ai roşul zodiac pe lume,
de n-ai ieşi din vechea sa cărare.

De vrei să vezi, apoi, aceasta cum e,
închipuie-ţi că muntele Sion
şi-acest de-aici stau pe pământ şi-anume

aşa că au un singur orizon,
dar două hemisfere; lunga stradă,
cea arsă cu-al său car de Faeton,

ăst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadă
şi pe-alta celălalt, de iai aminte şi clar
tu judeci ce-am adus dovadă."

— "Ei, da, maestre, clar mai înainte
nicicând nu-mi fu aşa ce-acum discern
şi ce-mi părea dincolo de-a mea minte,

căci cercul mediu-al cercului suprem,
numit equator de-una dintre arte,
ce stă-ntre nord şi sud fixat etern,

ne stă, din cauza care-o spui, departe
atât spre nord, pe cât de la evrei
se vede-ndepărtat spre calda parte.

Dar vreau să ştiu, maestre-al meu, de vrei,
cât drum mai e? Căci suie-a coastei frunte
mai sus decât s-o văd cu ochii mei."

Iar el: — "E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntâi, ci-atât cât urci omoară
şi truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.

Când calea-ţi va părea aşa de-uşoară,
încât urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un râu al luntrei ce scoboară,

atunci vei fi la ţinta căii-n fine
şi-acolo vei afla şi-odihna dată.
Nu-ţi spui mai mult, dar astea le ştiu bine."

Dar nu-i fu vorba-ntreagă terminată
şi-un glas vecin: — "Dar poate vei avea
nevoie pân-atunci să şezi vrodată!"

Ne-ntoarse-această voce-acum spre ea,
şi-n stânga-ne văzurăm o pietroaie,
ce-ntâi nici eu şi nici el n-o vedea.

Am mers la ea şi-n dosul stâncii-o droaie
de duhuri sta, supt umbra ei, trântită,
cum face-un om când multă lene-l moaie.

Din ele-o umbră, ce-mi părea trudită,
şedea şi,-având genunchii-mbrăţişaţi,
ţinea-ntre-aceştia faţa ghemuită.

— "O, dulce tată, dintre-aceşti culcaţi
priveşte, am zis, pe cel mai leneş,
care să juri că ei cu lenea-s cununaţi!"

S-a-ntors şi ne-a privit mai cu-ndemnare,
dar nu mai sus de şold, aşa-ntr-un fel,
şi-mi zise-apoi: — "Tu du-te, că eşti tare!

Atunci l-am cunoscut şi, puţintel
deşi pe-ai mei plămâni truda stăpână,
ea nu m-opri să nu mă duc la el.

Când fui aproape, abia mai sus de mână
nălţîndu-şi ochii,-a zis: — "Văzuşi tu cum,
pe stânga, Feb teleaga lui şi-o mână?"

Cuvântu-i scurt şi-al feţii leneş drum
mi-aduseră puţin surâs pe buză,
şi-am zis: — "Belacqua, nu te plâng de-acum,

dar spune-mi tu ce lene-aşa de-ursuză
te-a prins aici? Îţi faci tu-ndătinatul
tabiet al tău? Aştepţi vro călăuză?"

Iar el: — "Ei, frate, ce mi-e bun urcatul,
căci tot nu m-ar lăsa la prag divinul
portar să intru spre-a-mi spăla păcatul;

căci are întâi să-mi facă-n jur seninul
atâtea roţi ca-n viaţa mea trecută,
căci până-n moarte-am tot împins suspinul.

Şi-o rugă pân-atunci de nu-mi ajută,
ieşind din inimi dragi Celui-de-Sus,
ce poate-a mea, cea-n ceruri neplăcută?"

Virgil era plecat şi,-urcând, mi-a spus:
— "Porneşte-acum! Vezi, soarele e-n focul
de-amiazi pe cer şi,-n marginea de-apus,

al nopţii-amurg acopere Marocul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!