Cântul VI

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui
de mila celor doi cumnaţi, de care
cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniţi de-alt soi şi o nouă stare
de cazne-oriunde mi-am întors privirea
şi-oriunde-am mers şi-oricum făceam mişcare.

Era-ntr-al treilea cerc aci-n izbirea
eternei ploi, ce rece, grea şi iute,
nu-şi schimbă-n veci nici cursul ei, nici firea.

Şi ning zăpezi şi ape cad stătute
şi grindini bat prin zarea-ntunecată ;
pământul ce le-nghite-ntr-însul pute.

Iar Cerber, fiara crudă şi ciudată,
câineşte latr-aici la ticăloşii
plouaţi etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră şi-ochii roşii,
şi-un pântec larg şi gheare-având, jupoaie
şi sfâşie şi muşcă păcătoşii.

Câineşte urlă toţi, pătrunşi de ploaie
şi-o coast-o fac a celeilalte scut
şi-astfel se-ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut
rânjindu-şi colţii-a prins din ei să bată
de furie-n trupu-ntreg fiind zbătut.

Dar palmele-ntinzându-le-al meu tată
pământ luă şi-n gura cea-ntreită
cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Şi ca şi-un câine ce râvnind s-agită
şi tace-apoi, mâncarea când şi-o ia
şi n-are-alt gând şi-alt zor decât să-nghită,

cu fălcile scârboase-aşa făcea
ăst demon crud ce urlă-ncât mai bine
căzniţii-aceştia surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ţine
zăcând ăst loc cumplit, şi-această stradă
ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toţii răsturnaţi grămadă,
dar unul singur când de veste prinse
c-am da spre el, s-a ridicat să şadă.

Şi-apoi: – "De poţi cunoaşte-mă, tu, inse,
ce treci prin acest Iad", fu vorba lui,
"căci nu fui stins când viaţa ta s-aprinse."

Iar eu: – "A ta căznire", aşa-ncepui,
"din minte-mi văd c-atâta mi te scoase
că-mi pare-aşa că nu te mai văzui.

Dar cine eşti, ce-atât de ticăloase
pedepse iai, încât de ia vro vină
mai mari în Iad, nu ia şi mai scârboase?"

Iar el atunci: – "Cetatea ta cea plină
de pizm-aşa, că dă din vas afară,
m-avu cu dânsa-n lumea cea senină.

Ai voştri numele de Porc mi-l dară,
şi-a gurii poftă fără saţ făcu
să plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sunt, o, nu.
Căci toţi aceştia pentru-aceeaşi vină
au tot aceeaşi caznă." Şi tăcu.

Iar eu: – "Mi-e inima, tu, Ciacco, plină
de plâns când văd amarul ce te bate,
dar spune-mi dacă ştii la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei dezbinate.
Mai e vrun bun în ea? Şi de-unde-ar fi
c-a-ntrat astfel discordia-n cetate."

– "O lungă ceart-avea-vor şi-or veni
la sânge-apoi, şi cu ruşine mare
partidul Alb pe Negri-i va goni.

Dar scris îi e şi lui să paţ-atare,
trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge
prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ţinându-şi fruntea sus, vor strânge
amar pe ceilalţi, şi dări mari le iau,
oricât s-or indigna şi-oricât s-or plânge.

Iar buni sunt doi, dar nici o vază n-au.
Trufia, pizma, pofta de avere
sunt trei schintei cari foc cetăţii dau."

Aşa-şi vorbi gemuta lui durere.
Iar eu atunci: – "Dorinţii mele-i pune
sfârşit, te rog, să-mi spui ce-ţi voi mai cere.

De Mosca şi-alţii demni, de-Arigo spune,
de Farinata, Rusticuci, Teghiai,
şi toţi acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sunt? Răspuns te rog să-mi dai,
că-i mare flacăra dorinţii mele
să ştiu de plâng în Iad ori sunt în Rai?"

Iar el: – "Ei sunt la duhuri mult mai rele,
căci alte crime mai spre fund i-au dus,
de mergi şi-atât de jos, vei da de ele.

Iar când vei fi în dulcea lume sus
de mine-aminte lumii tu-i mai adă!
Nu-ţi spun mai mult şi-ajungă-ţi câte-am spus!"

Chiorâş el ochii-a-ntors să mă mai vadă
puţin, şi capu-apoi văzui că-i pică,
căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: – "El nu se mai ridică
de-aici decât când îngerii-or să sune,
vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-şi toţi mormântul trist, vor pune
pe ei avutul trup şi chip şi-apoi
suna-le-va ce-n veci o să le tune!"

Vorbind puţin de viaţa cea de-apoi
treceam încet prin plin de-nfiorare
amestec orb de duhuri şi de ploi.

Şi-am zis: – "Va fi pedeapsa lor mai mare,
maestre,-n urmă, dup-a lor sentinţă?
Mai blând-o fi? Ori stând cum e şi-atare?"

Iar el: – "Să ai aminte-a ta ştiinţă:
pe cât e mai perfectă, simte chin
ca şi plăceri, pe-atât orice fiinţă.

Deşi nu merge-acest popor meschin
nicicând spre-adevărata perfecţiune,
ce-aici li-e ştirb aşteapt-acolo plin."

Vorbind mai multe decât pot eu spune,
rotunda vale-n arc am străbătut-o
şi-ajunşi pe-unde-i ieşirăm din genune,

de marele duşman am dat, de Pluto.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Spre cerc din centru, şi spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o mişti de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au şi rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
şi duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel şi el vorbind, şi Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deşi n-o zice,
şi nici vorbind, dar nici nu se gândeşte,
să afle şi-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvăleşte
substanţa voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nfloreşte,

şi, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veţi fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind îşi poartă pasul,
când sunt cuprinşi de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc şi nalţă glasul,

aşa mi-au arătat la ruga pie
şi-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans şi-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viaţă-n cer, el n-a simţit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi şi trei, ce-n veci unit
şi-n trei şi-n doi şi-n unul e deodată,
şi-aşa-ngrădeşte tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toţi de-aici, şi-aşa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Şi-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-aşa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ţine serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
şi-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât graţia ne-a sporit valoarea.

Şi-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăşi să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va creşte deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

şi văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca şi jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

aşa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci şi-n organe-atât va fi şi sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toţi gata şi cu zorul
să strige-"Amin!", şi-un cor şi-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră
pe când erau şi ei din cei ce mor.

Şi-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roţi de care-am spus,
aşa cum vezi când cerul se reschiră.

Şi-aşa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aştri să-ţi apară,
ce-acum îţi par aieve,-acum păreri,

aşa-mi păru că văd cum licurară
fiinţe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute şi de-aprins
veridicu-ţi reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-aşa nainte
şi mândr-aşa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur şi transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simţeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roşie de nespus.

Din sufletul întreg şi-n limba care
e una-n toţi adusei mulţămită
precum cerea şi-n har sporita-mi stare.

Şi nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag şi bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
aşa de-aprinse roşii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ţi pui!"

Precum cu stele mari şi mici albeşte
Galaxia-aşa, din pol în pol, o cale
ce chiar şi pe-nţelepţi îi zăpăceşte,

aşa şi-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părţi egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câţi iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înşişi văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părţi de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, şi-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneşe-ori grăbite,

şi-aşa se mişcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce şi-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Şi, cum din harpă şi din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nţelese,

aşa din lămpile ce-aici văzui
ieşea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deşi n-o pricepui.

Simţeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" şi "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind şi-acei ce-aud din întâmplare.

Simţeam de el c-aşa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putinţă
să-mi fie-un lanţ mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentinţă
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorinţă;

câţi însă ştiu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar şi deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, şi văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naşte-asemeni monştri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă şi-elefanţi de ţine
şi-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
şi mai prudent oricui gândeşte bine,

căci unde sunt puteri şi judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi şi laţi mi se părură
cât pinul pe San Pietru, şi-ncleiete
el membre-avea cu faţa-i pe-o măsură,

aşa că malul cel ce i se dete
drept sorţ lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, şi, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Aşa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu ştia-ngăima decât sudalme.

Şi-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn şi-n el îţi varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îţi e, tu, duh confuz, la locul
ştiut, cureaua; caută-ţi-o niţel
şi vezi că ea-ţi încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toţi vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orişicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o ştie."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorşi, şi-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aş şti să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că braţul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanţ ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta braţele-i trufaşe,
şi plata care-o vezi acum şi-o ia.

Fialte-a fost, şi lucruri uriaşe
cu alţi giganţi făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste faşe."

– "Aş vrea, maestre",-am zis, "de poţi şi vrei,
să văd şi pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "şi poţi să-i şi vorbeşti,
şi el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l doreşti,
la fel legat, la fel şi-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l priveşti."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând aşa cumplit, precum văzui
că-n lanţuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
şi ca să mor de-ajuns ei mă-ngheţară,
de n-aş fi fost convins de lanţul lui.

Plecând de-aici găsirăm aşadară
pe-Anteu, ieşit deasupra de colină
cinci coţi, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ţi-ai ucis drept pradă,
şi cel ce, de-ajutai şi tu-n cumplitul
război pe fraţi, şi-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, şi nu cu greu s-o-nghiţi,
acolo unde-i gheaţă-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiţi;
apleacă-te spre noi şi nu mai screme,
şi-acesta-ţi poate da ce-aici doriţi:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu şi zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, şi braţele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Şi: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, şi-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Aşa cum Garisenda ţi s-arată,
când stai sub ea şi-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, aşa-mi păru spre mine
plecat Anteu, şi-a fost şi-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiţi pe Dis, el blând
ne puse jos din braţe, şi zăbavă
plecat aşa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca şi-un catarg de navă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam ţintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
şi-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce ştie toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Şi ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "şi cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălţii fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrişoară

venind spre noi pe lac, şi cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nşelătorie
făcută lui, stă trist, aşa deodată
şi Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc şi eu, şi-abia când fui
şi eu în ea, simţii că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morţii lui.

Pe când pluteam pe-a morţii baltă mare,
ieşi murdar-o umbră-n faţa mea:
– "Tu cine eşti de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns şi la suspine,
spurcate duh, căci orişicât noroi
ţi-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
păţitul duce-al meu însă-l împinse
şi-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu braţele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, şi: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poţi spune,
căci fu pe lume aprig şi uşor:
de aceea-l prind şi-aici mânii nebune.

Câţi nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreţ lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aş vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtaţii
şi-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Şi-am şi văzut curgând înnoroiaţii
cum vin şi cum îl rup bucăţi, astfel
că dau şi-azi Proniei laude şi graţii.

Şi toţi strigau: – "Pe-Argenti, acum!" şi-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinţi fâşii rupea din el.

Aci-l lăsai, şi nu mai pierd cuvinte.
Ci-un ţipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e şi rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
şi roşii parc-ar fi din foc ieşite."

Iar el: – "Sunt roşii-aşa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm şi pe-adânca groapă care
e brâu cetăţii-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntraşul şi-unde cu mânie:
– "Sunteţi la porţi, ieşiţi!", a zis, şi stete.

Văzui pe porţi mai mulţi decât de-o mie
de cei plouaţi din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morţii pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-şi drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc aşa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiţi acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de şapte ori mi-ai dat, şi mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă laşi ca mort, să-ţi fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Aşteapt-aici, hrănind, cât eşti rămas,
scăzutu-ţi suflet cu speranţa-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Aşa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu şi-am stat topit,
căci "da" şi "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, şi ei cu zorul
la porţi, ca spre-apărare,-au năvălit

şi-n faţa lui au tras pe porţi zăvorul.
Şi-astfel afar-acum oprit rămase
şi-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos şi cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
şi rupt de-atunci ea-şi are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Deplin s-arate, chiar şi-n proza lui
şi-oricât repovestind, cine-ar fi-n stare
de-atâtea răni şi sânge cât văzui?

Prea slab-ar fi o limbă orişicare,
căci loc în ele-atât de mult a strânge
nici mintea-ne, nici graiul nostru n-are.

Şi chiar s-aduni pe câţi avur-a plânge
cândva-n Apulia-n ţara cea-ncercată
vărsat de oşti romane-atâta sânge;

pe toţi şi-acei ce-n lupta-ndelungată
inele-au dat ca spolii fabuloase,
cum Titu Liviu negreşind ne-arată;

pe toţi răpuşii luptei dureroase
ce-n drumul lui Guiscard au stat; pe-acei
ce-arată şi-azi la Ceperano oase

pe-un câmp pe care-apulii-au fost mişei;
şi-acei ce-au stat la Talliacoz să-nfrunte
pe-Alard cel vechi ce-a-nvins cu puţintei;

s-arate toţi străpunse membre-ori ciunte;
mizeria le-ar putea-nmiit să-ncapă
spre-a fi-n tabloul ăstei bolgii crunte.

Stricat la fund ori doage-un vas nu crapă,
ca unul ce-l văzui cu răni cumplite
crăpat din gură până p-unde-l scapă,

cu maţele-ntre glezne-mpletecite,
cu coşul spart, şi scos urâtul sac
ce schimbă-n scârnă tot ce gura-nghite.

Iar el, văzând că fix acu-l atac,
deschise-n piept o largă căscătură
cu mâinile şi: – "Vezi cum mă desfac,

şi vezi ce cazne Mohamet îndură!
Ali e cel ce-mi plânge-aici în faţă
cu cap crăpat din vârf până sub gură.

Şi toţi pe câţi îi vezi aici, în viaţă
rupturi urziră şi scandal, şi-atare
scandal acum în trupuri au să-l paţă.

Un diavol stă-n adânc acolo, care
ne este-al nostru-atât de crud călău
şi-n spadă ia din nou pe fiecare

când rana-şi umple-ntregul drum al său,
căci nu ne-ntoarcem să ne crape iară,
decât când ni s-a-nchis întâiul rău.

Dar cine eşti, că stai un pierde-vară
pe zid, cătând s-amâi ori să ridici
pedeapsa ta ce-acuzele ţi-o dară?"

– "El nici nu-i mort", a zis Virgil, "şi nici
împins de culpe nu la caznă vine,
ci numai spre-a cunoaşte ce-i pe-aici,

iar eu, ce-s mort, îl port prin Iad cu mine,
din cerc în cerc, şi-aievea e ce-ţi spui
pe cât de-aievea-i că vorbesc cu tine!"

Prin gropi mai mulţi de-o sut-atunci văzui
c-au stat şi mă priveau ca pe-o minune,
uitând de cazna lor, la vorba lui.

– "Deci, dac-o fi să ieşi din Iad, tu-i spune
lui Fra Dolcin, de nu vrea să-mi urmeze
aci-n curând, provizii să-şi adune,

ca nu cumva zăpezi ce-s să s-aşeze
să dea Navarei gloria de-a-l răpune,
căci lesne-altfel el nici n-o să-l vâneze!"

'Nălţase-al său picior, pe când ne-a spus
acestea el, şi-apoi în vânt rămasul
picior l-a-ntins să calce, şi s-a dus.

Şi ras până-n sprâncene-avându-şi nasul
şi gât străpuns, şi-o singură amară
de-ureche-având, un duh, oprindu-şi pasul,

mirat şi el ca mulţi ce s-adunară,
cu mâinile-a căscat gâtlejul său
ce roş de sânge-ntreg era pe-afară,

şi-a zis: – "Tu cel ne-mpins de nici un rău,
şi-mi pari ştiut din lumea cea rămasă,
de nu mă-nşel prea mult în chipul tău,

pe Pier Catani nu-l uita pe-acasă,
de-o fi să vezi iar vesela câmpie,
ce din Vercel spre Marcabò se lasă.

Şi-n Fano fă-i pe cei doi buni să ştie,
pe Meser Guido şi Angelel, că-n van,
de nu ni-e dat un văz a ce-o să fie,

zvârliţi vor fi la malul adrian,
de gât cu piatră, de pe propria navă,
trădaţi prin sila unui crud tiran.

Din Cipru până-n Gades o ispravă
nici de corsari şi nici de ginţi eline
Neptun n-a mai văzut aşa grozavă.

Acel infam c-un singur ochi, ce ţine
provincia, care-un soţ aci-ntre noi
să nici n-o fi văzut, ar vrea mai bine,

la sfat chema-i-va şi va face-apoi
că rugi şi vot la stâncile Focarei
să n-aib-a face-n veci aceştia doi."

Iar eu: – "Pe-acel cu clipele amarei
vederi, de vrei să-ţi fac ce mi-ai cerut,
declară-mi-l", am zis, "şi-arată-l care-i?"

Prinzând pe-un soţ de falcă, l-a făcut
să-şi caşte gura larg nenorocitul,
şi: – "Acesta-i", zise, "dar aici e mut!

Un preget stinse-n Cezar, el gonitul,
când spuse-aşa că orice-ntârziere
cu daune-o plăteşte pregătitul."

Oh, ce-ngrozit părea-ntr-a sa tăcere
ăst Curio, cu limba ruptă-n gură,
el, cel ce-n grai fu numai spini şi fiere!

Cu mâini tăiate-atunci, prin zarea sură
alt ins 'nălţându-şi astfel ciotul lor
încât de sânge-obrajii i s-umplură:

– "Vorbeşte şi de Mosca-ntre popor,
acel ce-a zis: – «Să-ncepi, şi eşti pe cale,
şi-a multui rău fu-n Tosca ta izvor...»"

– "Şi moarte",-adausei eu, "familiei tale!"
Şi-amar atunci pe-amar văzui cum pune
şi trist s-a dus topit în el de jale.

Dar eu mai stetei spre-a privi-n genune,
şi-un fapt văzui pe care n-aş avea
curaj, în lipsă de dovezi, a-l spune,

de n-ar sta martor conştiinţa mea,
ăst sincer soţ ce pe-om îl face tare
cât timp se simte fără pată-n ea.

Văzui un trunchi fără de cap, şi-mi pare
că şi-azi îl văd, şi sigur îl văzui
umblând şi el ca şi-alţii orişicare.

Ţinea de păr în mână capul lui,
cum porţi un felinar în mâna vie,
iar capul ne-a văzut şi-a scos un hui!

El singur îşi era a sa făclie:
cum doi într-unul sta, şi unu-n doi,
o ştie-Acel ce-aşa voi să fie!

Când drept sub poala punţii-a fost apoi,
ne-ntinse capu-n mână ridicată
spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,

şi-a zis: – "Priveşte groaznica răsplată,
tu, cel venit pe-aici ca ştiri s-adune,
şi vezi de-a fost mai mare chin vrodată.

De mine deci spre-a şti la vii ce spune,
să ştii c-am fost Bertrand de Born, acel
ce rău imbold fu regelui cel june.

Rebel pe fiu, pe tat-a fi rebel
aşa-i făcui ca prin urzeli spurcate
pe David şi-Avsalon Ahitofel.

Fiindc-am rupt persoane-astfel legate
port capul despărţit, cum vezi tu bine
de viaţa sa ce-n trunchi dincoace bate.

Şi-aşa s-observă contrapunctu-n mine."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar şi m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, şi nu ştiu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieşeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda şi-această vale,
de-a cărei groază mă simţii străpuns,

privind văzut-am creştetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orişicare cale.

Şi-atunci scăzu şi spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu să-ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Şi ca şi-acela ce din valuri scapă
şi-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

aşa şi sufletu-mi, şi-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Şi-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Şi-abia-ncepui să urc pe ea, şi iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
şi-având o blană mândru-mpestriţată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
şi-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
că stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieşea cu-aceleaşi stele
ce-au fost cu el, când veşnica iubire

a pus mişcarea primă-n el şi-n ele;
şi-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriţă piele

şi dulcele-anotimp şi-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, şi-n foamea lui cea mare
părea şi zării-o spaimă ca şi mie.

Şi iată şi-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranţa de-a mai merge-n sus.

Şi ca şi-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care şi-a pierde-l face,
e-n toate trist şi-şi plânge-a lui durere;

aşa-mi făcu şi bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoşi", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua şi mam-avui şi tată.

Deşi târziu, subt Iuliu mă născui,
şi Roma subt August, pe când domnise
minţiţii zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop şi cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil eşti tu? Fântâna eşti, al cării
torent", îi zisei cu ruşine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
şi studiul lung în dulcele-ţi volum.

Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,
tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă,
ajută-mă-nţeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă."

– "Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset mă doboară,
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire şi mereu la pândă
şi-n veci fără de saţ cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari şi-o fac muiere
şi şi mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moşie,
ci mintea şi virtuţile şi mila
şi ţara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
murişi, şi Turn şi-Evrial şi Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăţi închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred şi judec deci
să-ţi fiu conducător, şi te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi şi-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor şi-o strigă toate.

Şi-apoi să vezi şi duhuri mulţămite
în foc, căci speră să ajung-aşa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea şi tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
şi lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ţine,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n ţara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa şi tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l ştiuşi, poete,-n lume sus
să fug şi de-acest rău şi-alt rău mai mare;

şi du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
şi poarta lui Sân-Pietru, ca şi plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, şi-urmând, eu după dânsul.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Tăcuţi şi singuri, fără soţi, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg şi fraţii minoriţi pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un şoarece şi-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvăţăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
priveşti şi-alături şi-nceput şi fine.

Şi-aşa cum dintr-un gând alt gând îţi vine,
alt gând din primu-aşa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Şi-aşa gândeam: motivu-n noi le fu
şi-a poznei cei de râs şi-a suferinţii
şi negreşit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinţii,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinţii.

Simţeam de groază păru-n cap vâlvoi,
şi-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
aşa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aş fi şi-oglindă, mai curând
n-aş prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ţi-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având şi-acelaşi zbor,
şi-aşa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziş la dreapta,-ncât uşor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat şi restul vorbei sale,
când şi văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăţa sosind pe cale.

Virgil în braţe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deşteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, şi-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-şi dă răgaz s-arunce vro năframă;

aşa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, şi mă ţinea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoţitorul.

Abia ce-am fost ajunşi în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o faţă jalnic de trudită.

Şi cape-aveau cu glugi lăsate plin
şi-adânc pe ochi, şi-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faţ-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veşmânt, în veci obositor!
Şi-n rând cu ei, întorşi la stânga iarăşi,
mergeam atenţi cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt şi de povară-şi
aşa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăşi;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "şi fapte cunoscute
şi-aşa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Şi-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, staţi, voi cei
ce-n neagra noapte-aşa fugiţi de iute,

că poate pot să-ţi dau şi eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
şi: – "Aşteapt",–a zis, "şi mergi încet ca ei."

Şi stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriţi erau de plumb şi-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
şi-n sus ţineau chiorâş căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-şi mişcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Şi-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de trişti făţarnici, te rugăm să spui,
şi nu ne-ascunde, cine eşti, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "şi crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
şi-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcaţi,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli fraţi,
Lodringo el, eu Catalan, şi-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemaţi,

cum şi-alte dăţi chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul şi-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit şi-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-şi cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi şi-nchide-n drum ponorul,
şi trebuie să simtă cât de grei
sunt toţi cari trec şi pun pe el piciorul.

Şi socrul său e-n bolgie-aici, şi-acei
ce-au fost cu el părtaşi în sfatul care
a fost sămânţa rea pentru iudei."

Văzui şi pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Şi-acum,
să-mi spui, de eşti stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieşim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăşi îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici şi nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiţi şi pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puţin Virgil a stat retras în sine
şi-apoi: – "Acel ce-nţeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău şi-a râs de mine!"

– "Eu şi-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii şi minţind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu paşii mari porni maestrul meu,
având puţin pe-obraji a furiei floare,
şi-aşa, lăsându-i pe-ncărcaţi, şi eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Acele risipite foi le-am strâns
şi-mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răguşit de plâns.

De-aci sosim la punctul de-ntâlnire
cu-al treilea cerc, unde-apare-ntreagă
a sfintei vreri o groaznică-ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se-nţeleagă
vă spui c-am fost pe-un şes, pământul cui
oricărei plante viaţa-n el i-o neagă.

Cunună-n jur pădurea o văzui,
precum şi ea de şanţ e-ncunjurată;
şi-am stat aci-n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat şi des, s-arată
pe-ntregul şes, şi nu altfel de cum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi-ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui şi pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
şi toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă-n nemişcare,
şi mulţi şedeau stârcind făptura toată,
iar alţii-n jur fugeau fără-ncetare.

Acei ce fug sunt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sunt turma mai puţină,
ci-n schimb ei pot mai mare plâns să scoată.

Şi fulgi de foc pe-ntregul şes, cu lină
cădere ning, şi cad cu nescăzut
potop ca-n Alpi când orice vânt s-alină.

Şi-aşa precum ningându-i a văzut
pe oşti la Ind, şi Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar şi fiind căzut,

de-aceea puse-ostaşii săi să bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

aşa sub ei tot şesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, şi-un chin din două părţi făcea.

Şi făr-odihnă-n veci le era jocul
sărmanelor lor mâini cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Şi-am zis: – "Tu, cel ce toate le-ai învins,
maestre,-afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se-ndoaie,
dispreţ având şi inima semeaţă,
de parcă nici n-ar sta-ntr-această ploaie?"

Şi însuşi el, văzând că-i stau în faţă
şi-a mea-ntrebare-a fost de starea lui:
– "Eu sunt", strigă, "şi mort cum fui în viaţă!

Spetească-şi Zeus pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-şi el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toţi pe câţi îi are
strigând ca şi la Flegra-n bătălie:

– «O, dă-mi, Vulcane,-o, dă-mi ajutorare!»
Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!"

Şi-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: – "Căci nu mai piere
şi, şi-aici, Capanee, ţi-a rămas

trufia ta, ţi-e şi mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia-n focul ei
să-ţi dea-ngâmfării-ntreaga caznei fiere!"

Spre mine-apoi mai blând: – "E dintre-acei
cari şapte-au mers la Teba ca s-o bată,
şi-avu, şi pare-a mai avea, pe zei

şi-acu-n dispreţ, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sunt, şi cea mai meritată.

Şi-acum să mergem. Dar să-ţi fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ţi aşezi piciorul
ci tot pe sub pădure-o ia nainte."

Ajunserăm tăcând unde-n priporul
pădurii-n şes se vars-un râurel
de-a cui roşaţă ş-azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă-n băi stricatelor împarte,
aşa pe-aprinsul prund curgea şi el.

Şi fund de piatr-avea şi de-orice parte
şi maluri şi costiş, şi sigur fui
că numai el dă drum şi mai departe.

– "Din tot ce-aici ştiut eu îţi făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n-ai văzut nimic mai de minune",
mi-a zis, "decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune."

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea şi-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-aşa fierbinte.

– "Pustie-o ţară zace-ncunjurată
de mări, numită Creta", m-a-nvăţat,
"subt domnul cui fu lumea mai curată.

Şi-un munte, Ida, este-n ea, bogat
în codri mari cândva şi-n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zeus ca leagăn Rea şi-l alese
şi, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se şti-n ce loc îl ascunsese.

Şi-un moş stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i, piept şi spete
de-argint curat, iar braţele-i la fel,
şi-ncolo trunchi de-aramă i se dete,

şi-apoi în jos piciorul stâng de-oţel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
şi stă mai mult, de mult, numai pe el.

Şi-afar' de-aur toate-au crăpătură,
şi lacrimi prin spărturi se distilează
cari muntele-l străbat şi-unite cură

în Iad aici, şi pe-Aheron formează,
pe Stix şi Flegeton şi drum îşi fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până-ncetează

oricare-al lumii scoborâş, şi-un lac
o balt-acolo, ce-i Cocit chemată,
dar pentru c-o să-l vezi, de-aceasta tac."

Iar eu: – "De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, de ce pe prund
de-abia sub ăst pripor numai s-arată?"

Iar el: – "Tu ştii că Iadul e rotund,
şi-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborând spre fund,

tot n-ai trecut întregul roţii sale.
Deci dacă vei vedea şi lucruri noi
nu da pe faţă glas mirării tale!"

– "Dar unde-i Flegeton şi Lete-apoi?
De-acesta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?"

– "Orice-ntrebări îmi pui", mi-a zis, "îmi place.
Ci-al apei roşii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ţi-o-mpace,

şi vei vedea, dar nu-ntr-acest ponor,
pe Lete-acel ce spală duhuri care
spăşită-şi au şi-iertată culpa lor."

Mai zise-apoi: – "E timpul de plecare
de-aici acum, şi-urmeze-mi paşii tăi.
Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

şi-asupra lui se sting orice văpăi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă şi suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a intrat."

Aşa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porţi. Şi-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoşată."

Iar el atunci ca unul care ştie:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
şi-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu eşti în locul unde-am spus
că duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minţii bun şi l-au răpus."

Şi mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta mă-ntrămai,
şi-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici şi plâns şi groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
aşa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuţi de furia durerii,
scrâşniri de dinţi, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot roteşte-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloşie,
în care plâng nefericiţii-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mişei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchişi în ei.

Respinşi de Cer, spre-a nu-l ştirbi-n lucoare,
sunt şi de Iad respinşi, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-şi fac-onoare."

Şi iarăşi eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată
şi-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi şi treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Şi-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
că moartea poate-atât de mult să-nghită.

Şi-aici pe mulţi îi cunoscui şi iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laş, de marea slujbă dată.

Şi-atunci am înţeles şi sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
şi Cel Etern şi şi duşmanii Lui.

Aceşti ce viaţă nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloşi,
iar viespi şi mari tăuni cu-nţepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roşi
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboşi.

Văzui apoi privind şi mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
şi-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,

să ştiu de-aceştia cine-s? Ce zor
de-a trece-i face-aşa de iuţi să pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?"

Răspunse el: – "De cei ce s-adunară
vei şti la Aheron în vremea când
vei sta şi tu pe marginea-i amară."

Şi iată ochii ruşinat plecând,
de teamă să nu-ntreb şi neplăcute
cercai până la râu să merg tăcând.

Şi-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: – "Vai vouă, suflete pierdute

şi-n veci de-acum lipsiţilor de cer!
Eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci şi-n foc şi-n ger!

Dar tu, cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-aceşti ce-s morţi!" Şi-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând că stau şi mai departe:

– "Printr-alte porţi, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poţi pe-aici intra,
căci ai să treci c-o luntre mai uşoară."

Virgil atunci: – "O, Caron, nu zbiera!
În cerul cel ce bate păcătoşii
aşa se vrea şi curmă vorba ta."

Cu-acest cuvânt şi-a potolit bărboşii
obraji luntraşul bălţii-acei cumplite,
ai cărui ochi au cerc de flacări roşii.

Dar sufletele goale şi trudite
schimbară feţe, clănţănind cu dinţii,
când vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Şi-umanul neam şi cerul şi părinţii
şi locu-l blăstemau şi ceasu-n care
născuţi au fost, săminţă a săminţii.

Şi toate-un stol s-au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-aşteaptă cu răsplata
pe câţi în ura Celui Veşnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, dă semn şi-n luntre-i bag-apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Şi-aşa cum toamna veştedele foi
cad rând pe rând şi toat-a sa mândrie
şi-o dă ţărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ţi săminţie,
Adame,-astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l ştie.

Astfel se duc pe râu-ntunecat,
şi-abia dincolo-apucă să scoboare,
şi-n mal dincoace-alt stol e adunat.

Şi-a zis maestrul meu: – "Oricine moare
respins de cer şi făr' de pocăinţă,
toţi vin aici, de-oriunde de subt soare.

Şi cer să treacă-n trista locuinţă,
căci bold Justiţia-ntr-înşii-atâta pune,
că frica lor se schimbă-ntr-o dorinţă.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraş ce vru:
tu poate-acum să ştii ce-a vrut a spune."

De-abia sfârşi şi-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că-nspăimîntată
mă scaldă mintea-n reci sudori şi-acu.

Un vânt stârnit-a ţara-nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
şi, stins având oricare simţ, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus şi nici de zori nu ştie,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

şi care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârşit să vie

a stat pe loc, mulţimea cea verace,
venită-ntre vultur şi-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca şi spre-a dânsei pace;

şi, ca şi-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, şi toţi strigară-n cor.

Precum cei drepţi, la marea judecată,
grăbit ieşind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

aşa deasupra ăstor roţi divine
ieşir-o sută-ad vocem tanti senis
şi soli şi servi ai vieţii făr' de fine.

Şi toţi strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car şi-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu faţă-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

şi faţa soarelui născând umbrită
aşa că, potolind o ceaţă rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

aşa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, şi-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt şi-n car şi-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
şi-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Şi iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simţi scădere
şi-a sta zbătut în faţa-i când va sta,

cumplit a resimţit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
şi-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a şi lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset faţa cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, să vad-oştenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-aşa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixaţi pe mine-adâncii ochi şi-i puse.

Şi-astfel, deşi sub vălul feţii sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mişcări în gest şi mânioasă, ea
vorbi, precum şi-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Priveşte-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosişi să urci tu sfânta scară;
ori nu ştiai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-aşa ruşine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
aşa şi mie ea, ci-s aspritură
simţeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munţii-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
şi-ngheaţă neaua-n vântul dinspre Schei,

şi-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă ţara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

aşa fui făr' de plâns şi de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
şi-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simţii că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-aşa de lungi suspine?"

Fu vânt şi apă geru-ntroienit
în peptul meu şi cu durere mare
prin ochi şi gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemişcare
văzui că stă şi-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheaţi în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt ţel avură:
spre-a şti acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci şi prin mila graţiei divine,
ce dintr-aşa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuţi avu acesta-n viaţa nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău şi sterp se face
prin rea sămânţ-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
şi tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etăţii-a doua, viaţa mea,-ncepui
să nu-i mai plac şi de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh şi fui
sporită şi-n frumseţi ca şi-n virtute,
eu tot mai făr' de preţ şi rea-i părui;

şi paşii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un ţel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerşii de sus inspiraţiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, că, făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morţii poartă-ntrai
şi rai-am trimis şi ruga şi suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-şi da tainul

căinţei lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ţi se-opune."

Pe-un spaţiu noi făcurăm paşi cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puţin, c-aşa ne-mpinse dorul.

Şi iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" şi-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou şi-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
şi ca şi-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai şi-al treilea glas, din spate:
— "Iubiţi pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină şi-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
şi cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoşti- şi-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în faţă-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în faţă-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi şi rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinţi cu toţii,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-aşa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete
şi unul pe-altul razim îşi cătau
şi toţi şedeau proptiţi de-acel părete.

Aşa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerşindu-şi ce să-mbuce,
proptiţi deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaş milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
aşa şi-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la şoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceştia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

ştiu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
şi, fără ca s-aştepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbeşte,-a zis, dar scurt şi priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
să cazi din mal în gol prea lesne poţi,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

şi-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoţi
ce storc aşa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată faţa toţi.

Şi-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinţii
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăştie mila spuma conştiinţii
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minţii,

să-mi spuneţi voi, şi dulce-mi daţi dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, şi bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetăţean e fiecine
cetăţii cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin ţări latine?"

Puţin mai înainte de-unde fui
aşa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
şi-aşteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ţinea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el eşti cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc şi nume."

— "Din Sienna fui şi-nvidia m-a străpuns;
cu-aceştia-n rând îmi spăl ticăloşia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deşi mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Şi, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea şi inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuşi vruse.

Bătuţi şi puşi pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieţii mă-mpăcai şi eu
cu Cel-de-Sus, dar şi prin pocăinţă
eu tot n-aş fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priinţă
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferinţă.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi şi porţi şi ochii-aşa cum vrei
şi sufli când vorbeşti, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuţi aici şi ochii mei,
dar numai timp puţin, căci adunară
puţin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos şi-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi şi-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici şi e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
şi pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
şi-atât de nou s-auzi ce ne vorbeşti;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Şi rogu-te pe tot ce tu iubeşti,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregeşti.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranţă-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar şi mai rău de admirali va fi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIII

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel
mişel îşi şterse gura-nsângerată
cu părul de pe capul ros de el.

– "Tu-mi ceri să re-nnoiesc o desperată
durere", a zis, "ce firea mi-o răpune
gândind-o numai, nu şi cuvântată!

Dar vorbele de-aş şti că pot s-adune
ruşine-acestui trădător pe care
îl rod, atunci voi plânge şi voi spune.

Nu ştiu nici cine eşti, nici felu-n care
scobori pe-aici, dar pari un florentin,
căci graiul tău te-arat-a fi atare.

Să ştii că fost-am contele-Ugolin
şi-acesta e Rugieri lângă mine,
şi-ascult-acum de ce-i sunt eu vecin.

Că el prin intrigi şi minciuni meschine
m-a prins deşi-ncrezut amic al său,
ş-apoi că m-a ucis, o ştii tu bine.

Dar ce n-ajunse şi-n auzul tău,
ce crudă moarte-mi dete-adică mie,
auzi şi vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie
ce-a foamei pentru mine-i azi chemată,
şi-n care şi-alţii-nchişi au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată
în zori de zi cumplitul vis ce-avui
îmi rupse vălul sorţii ce-mi fu dată.

Stăpân şi domn pe-acesta mi-l văzui
vânând un lup cu pui pe mândrul munte,
ce-nchide Pisei Luca-n dosul lui.

Iar pe Gualandi şi Sismondi-n frunte
i-a pus cu pe Lafranc, şi-aşa porniră
căţele slabe-având şi iuţi şi crunte,

şi-acestea-n scurta goan-a lor trudiră
pe lup şi pui, şi colţi apoi păreau
că-i spintecă şi carnea le-o-mpărţiră.

Iar când m-am deşteptat în zori, plângeau
copiii mei, şi ei aci-n prinsoare,
şi pâine-n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud eşti tu, de nu simţi că te doare
presimţul sorţii ce-o văzui în gând,
şi dac-acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deştepţi şi ei şi-n ceasul când
veneau de-alt'dată pâinea să ne-o suie,
dar groaza pentru vis cu toţi având.

Şi-atunci la poart-am auzit că-ncuie
cumplitul turn şi eu privii deodată
la fiii mei, dar mut ca o statuie.

N-am plâns, căci fui cu inima-ngheţată,
dar ei plângeau, iar Anselmucio meu:
– «De ce te uiţi aşa? Ce-ai astăzi, tată?»

Şi tot n-am plâns, şi-ntreaga zi mereu
şi-ntreaga noapte mut am petrecut-o,
dar când veni şi-alt soare-n cer, şi eu

deodată-n zarea slabă ce-a făcut-o
o rază scursă-n trista-ne-ncăpere,
pe patru feţe, faţa mi-am văzut-o,

muşcai în mâini şi-n braţe de durere,
iar ei, crezând că muşc fiindc-aş vrea
mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

şi-au zis: – «Mai lesne-am suferi de-ai vrea
din noi să muşti, căci tu ne-ai dat, părinte,
ăst mizer trup, deci rupe-ni-l şi-l ia.»

Şi m-alinai, spre-a nu-i mâhni 'nainte
şi alte două zile-am stat tăcuţi,
oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Şi-a patra zi, ce ne găsi tot muţi,
întins căzut-a Gado lângă mine:
– «Vai, tată drag», strigând, «tu nu-mi ajuţi?»

Şi-apoi muri. Şi cum mă vezi pe mine
văzui spre-a şasea zi care-şi-care
murind pe-alţi trei, şi orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci, cătând pe fiecare,
şi, morţi, trei zile-i tot chemai, şi-apoi
decât durerea foamea fu mai tare."

Zicând, s-a-ntors şi-a prins de dinapoi
din nou scârboasa ceaf-a căpăţânii
rozând în ea cu dinţi ca de copoi.

– "Ah, Pisa, Pisa, mlaştin-a ruşinii
în mândra ţară unde sună sì!
De-ţi sunt spre-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara şi Gorgona de-ar sosi
s-astupe-odată Arnul tău de gură,
să-nece-n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei zvon făcură,
că el prin cetăţui te-ar fi trădat,
ce-aveai să pui copiii-aşa-n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat
pe Briga şi-Ugo frageda etate,
şi pe-alţii doi pe cei ce i-am cântat!"

De-aici trecând la umbrele-ngropate
cu toţii-n gheaţ-am dat de-un alt popor,
şi faţa lor nu-n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las-a plânge-aici chiar plânsul lor,
şi drum prin ochi durerii i se neagă
se-ntoarce-n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se-ncheagă
orice-ar fi plâns de-ntâi, aşa că ele
le umplu sub pleoape cupa-ntreagă.

Deşi, ca şi-n bătătorita piele,
de ger pierise-oricare simţământ
din pieliţa-ngheţat-a feţei mele,

părea că totuşi simt c-ar bate-un vânt.
Şi-am zis: – "Cum poate-un vânt pe-aici pătrunde?
Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?"

– "Ce cauză-l naşte vei vedea tu-ndată,
căci ai s-o vezi cu proprii ochi şi deci
vei şti pe-acel ce-l vântură să bată."

Şi-atunci alt ticălos al crustei reci:
– "Voi, suflete-ntr-atât de rele-n viaţă
că-n cel din urmă Iad veţi geme-n veci,

luaţi-mi asprul văl ce-mi stă pe faţă
s-alin pe-o clip-amaru-n care zac
'nainte-a-mi pune geru-alt văl de gheaţă."

– "Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ţi-l desfac,
şi-apoi", i-am zis, "de nu-ţi voi face-un bine,
s-ajung în fundul gheţii-acolo-n lac."

– "Eu, cel cu poama procletei grădine",
răspunse el, "sunt fratele-Alberic,
şi-n loc de nuci primesc acum smochine."

– "Ce spui? Eşti mort?" Aşa-ncepui să zic.
Iar el: – "Ce soartă trupul meu mai are
în lume sus, eu nu mai ştiu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare,
că sufletul adese-n ea descinde
'nainte ce-Atropos să-i dea mişcare.

Spre-a-ţi fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde
din faţă plânsul ce-nsticlat vă luce,
să ştii că-n clipa-n care-un suflet vinde

cum eu făcui, un demon se-ntroduce
în trupul lui, şi-acesta-l guvernează
cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci-n ponor se ruinează
şi poate-aşa şi trupul va fi stând
al umbrei cei ce-n dos aci-mi iernează.

Tu-l ştii, de vii prin Iad de mai curând:
Sir Branco d'Oria e, şi-n crust-adâncă
e-nchis cum vezi acolea, şi de când!"

– "Eu cred că tu mă-nşeli. Căci ştiu că încă
nu-i mort sir Branco d'Oria", i-am răspuns,
"el doarme, bea, se-mbracă şi mănâncă!"

– "Mai sus, la Gheare-Rele unde-ascuns
în groasa smoală-l mistuieşte focul,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns,

când şi lăsă pe-un drac să-i ţie locul
în trup, şi-aşa şi-o rud-a lui la fel,
ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puţintel
să-mi rupi ăst văl!" Dar nu l-am rupt anume,
căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute-n lume
şi de-orice viciu plin, Genov'-al tău!
Nu cade-un foc din cer să vă consume!

În rând cu romagniolul cel mai rău
găsii pe-atare-un genovez ce-şi are,
scăldat aci-n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

Lăsând acele umbre şi plecând,
urmam deci urma dulcelui meu duce,
când, dindărăt, cu mâna arătând,

un duh: — "Ia vezi, că parcă nu străluce
lumina-n stânga celui de desupt
şi ca şi-un viu el pare-a se conduce!"

Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt
fixat eram de-a lor căutătură
eu, eu şi jos al zilei luciu rupt.

Atunci Virgil: — "Ce gând nebun te fură,
încât şi-urcării-acum zăbavă-ţi face?
De-aceşti de-aici ce-ţi pasă ce-şi murmură?

Urmează-mă, iar ei şoptească-n pace!
Fii tare ca un turn ce nu-şi clăteşte
coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.

Căci omu-n care-a pururi se goneşte
un gând pe-alt gând, delungă ţinta lui,
căci unu pe-altu-n fugă se slăbeşte."

Eu ce puteam, decât că: — "Viu!" să spui?
şi-am spus şi-acel obraz puţin avându-l
ce-adese face demn să ierţi oricui.

Pe munte-n acest timp, încunjurându-l,
venea spre noi, puţin mai sus, popor
cântând un Miserere-n cor, cu rândul.

Dar, când văzură că eu pui zăvor
luminii cu-al meu trup, schimbară glasul
şi-un lung şi sarbăd "O!" fu cântul lor.

Iar doi din ei îşi şi-nteţiră pasul
spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie:
— "în care cerc vi-e dat aici popasul?"

Virgil atunci: — "Vă-ntoarceţi şi le fie
acestea celor ce-au rămas ştiute:
că-n trup acesta-i om în carne vie.

Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute
de-uimire aşa, atât mai am de spus:
Onoare-i daţi, căci poate să v-ajute!"

Eu n-am văzut mai iuţi nici meteorii
s-aprindă-n faptul serii-a bolţii slavă,
nici soarele topind în august norii,

cum ei au curs la deal fără zăbavă
şi cum, ajunşi, porniră-n jos poporul
cum făr' de frâie cură-n câmp o stavă.

— "Sunt mulţi aceşti ce vin acum cu zorul,
vorbi Virgil, şi toţi cu vro rugare,
deci mergi încet şi-ascultă-le-n mers dorul."

— "O, tu, acel ce spre fericea stare
te duci cu trupul ce din mamă-l ai,
strigau venind, fă-ţi grabei alinare

să vezi de nu cunoşti pe vreunul, vai,
spre-a duce despre el în lume ştire!
De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?

Noi toţi murirăm moarte-ntru cumplire
şi până-n moarte-am tot făcut păcate
şi-atunci ne-a luminat cereasc-albire,

încât, căindu-ne,-am ieşit iertate
din viaţa noastr,-amici cu Dumnezeu,
ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate."

— "Oricât vă tot privesc", răspunsei eu,
"nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place
să fac, aleşi părtaşi, ce pot să vreu,

vorbiţi şi vreu să fac, pe sfânta pace
pe care, alergând din sfere-n sfere,
s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face."

Iar unul a-nceput: — "În buna-ţi vrere
noi credem toţi, chiar fără jurăminte,
de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.

Eu unul deci, a toţi mai înainte,
de-i mai vedea tu ţara dintre statul
lui Carlo şi Romagna, ai aminte,

te rog, şi-n Fano fă-mi atât cu sfatul,
că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide,
să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.

De-acolo fui, dar rănile perfide,
ce scurser-al meu sânge-n care-am stat,
îmi fură date-n ţări antenoride,

în cari eu mă credeam că-s mai vegheat.
Un d'Esti mi-o făcu-ntr-o ură care
mai mult-a fost decât îi fu iertat.

Spre Mira însă de cătam scăpare,
ajuns de ei la Oriac când fui,
aş fi şi-acum la cei ce au suflare.

Fugii spre bălţi şi-aci-ncurcat căzui
în trestii şi nămol şi, desfăcută,
în lac de sânge, viaţa mi-o văzui."

Şi-alt duh apoi: — "Cum vrei să-ţi vezi umplută
dorinţa ce te-a-mpins pe dealul sfânt,
cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.

Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt;
Giovanna şi-alţii grija nu mi-o poartă,
de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ."

— "Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă
te-a dus departe-atât de Campaldin,
că nu ştim unde-ţi zace haina moartă?"

— "Oh", zise el, "din jos de Casentin
o gârlă e şi-Archiano e chemată,
din sus de schit născută-n Apenin.

Spre locul unde-i cu-Arno măritată,
fugii pe jos, însângerând pământul
cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.

Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul
din urmă al Maicei nume-mi fu şi-apoi
acolo gol lăsatu-mi-am vesmântul.

Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi:
m-a prins un înger, îns-al tău, inferne,
strigă spre cel din cer: — "Tu mă despoi!

Ai dus, din el ce-avea dintre eterne,
răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună,
dar celeilalte-altfel îi voi aşterne!"

Tu bine ştii-n văzduhuri cum s-adună
vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată,
ce-urcând ajung în frigul de sub lună:

deci vrerea rea ce numai rău-l cată
unind şi minte, vânt şi fum stârni
cu-a sa putere firii sale dată.

Şi-n faptul serii văile-nvăli
din Pratomagno până-n jugul mare
cu nori şi ceru-aşa-l acoperi,

că-n apă s-a topit întreaga zare,
iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită
pământu-n el, prin văi cătă scăpare

şi-apoi, cu alţi torenţi mai mari unită,
căzu-n regalul râu cu-atâta hui,
că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.

Află-ngheţatu-mi trup la gura lui
umflatul Archian şi-n Arn' mă-mpinse
şi crucea-mi desfăcu care-o făcui

pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse;
purtat pe fundul lui apoi, curând
întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!"

— "Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, şi când
vei fi-ntrămat gustând călătoria,
vorbi acestui duh, alt duh urmând,

vorbeşte şi de mine-atunci! Sunt Pia,
îmi dete Siena trup, Maremma moarte:
O ştie-aceasta cel ce-n cununia

cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

Din starea-ntâi aşa-ntr-a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt roteşte,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos şi rânjeşte,
judeţ el ţine-acolea-n poartă stând
şi-azvârle-n Iad precum se-ncolăceşte.

Eu zic că rău-născutul duh intrând,
silit e culpa-ntreagă să şi-o spuie,
iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,
cu număru-nvârtitei cozi pe spate
arată gradu-n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe-n faţă-i adunate,
şi una după alta vin cu rândul
şi spun şi-aud şi-n Iad sunt aruncate.

Când el văzu că vin şi-a-ntra mi-e gândul:
– "Tu, cel ce vii în lumea celor morţi",
a zis şi-a stat, oficiu-ntrerupându-l,

"ştii unde eşti? Te-ncrezi tu vrunei sorţi?
Să nu te-nşele-această largă-ntrare!"
Virgil atunci spre el: – "Ce grijă porţi?

Să nu-i opreşti fatala lui cărare.
Aşa se vrea-ntr-un loc unde se poate
orice se vrea şi curm-a ta întrebare."

Acu-ncepui s-aud acele toate
urlări de-aici şi-amar fui străbătut
de multul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,
ce muge-aşa ca marea-ntărâtată
când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,
ia morţi de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvârtindu-i şi să-i zbată.

Iar când simt furia volburii ce vine
cum plâng atunci, cum urlă toţi în vale,
şi-azvârl blăstem puterilor divine!

Ştiui că ăstor chinuri infernale
supuşi sunt cei ce-având plăcerea ţel
fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia şi-al toamnei vânt cu el
pe mii de-aripi mulţimea lor zbătută,
pe-aceşti mişei, cumplitul vânt astfel

şi-n jos şi-n sus şi-aici şi-acolo-i mută,
şi nu mai pot să spere-n veci încai
nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!

Şi cum îşi plâng cocorii tristul lai
când fac pe drum coloane-ndelungate,
aşa vedeam că vin cu mare vai

şi-aceste umbre de vârtej purtate.
Şi-am zis: – "Maestre, cine-au fost acei
pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?"

– "Întâia-n stolul despre care vrei
să ştii a fost împărăteas-odată
şi neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu-n viciu-acesta de necată,
că-n legi sancţiune unei crime-aduse,
spre-a fi şi-a ei legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite
o ştim c-a fost urmaşa şi femeia
lui Nin în ţări de turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor şi-i ceea
ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:
perversa Cleopatră este-a treia."

Văzui şi pe Elena care-aduse
cumplitul timp, pe-Ahil cel mare-al cui
război cu-amorul trist sfârşit îi puse.

Pe Paris şi Tristan, şi mii văzui
goniţi din viaţa lor de-amor, pe care
Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului ascultare
de vechi femei şi cavalerii mii,
a fost mai să leşin de milă mare.

Şi-aşa-ncepui: – "Cu drag eu le-aş vorbi
acelor doi ce-aduşi de vijelie
aşa de-uşor păreche par a fi."

Iar el: – "Tu-i vei vedea când au să fie
aproape-aici şi-atunci pe-acea putere
ce-i leag-astfel, să-i chemi şi au să vie."

Când vântul deci le dete-apropiere,
strigai spre dânşii: – "O, suflete-ntristate,
vorbiţi de nu v-opreşte-a altui vrere."

Precum prin aer pe-aripi nemişcate,
iau două turturele-alături zbor
de-acelaşi dor spre cuibul drag purtate,

aşa şi ei, dintr-al Didonei cor
veneau prin noaptea ce-o frământă vântul,
atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.

– "O, suflet bun şi nobil ce-n mormântul
cumplitei nopţi te-opreşti la noi, ce-odată
cu-al nostru sânge-am înroşit pământul,

amic de L-am avea pe-al lumii Tată,
noi rugi I-am face pentru pacea ta,
căci milă simţi de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbeşti, vom asculta
şi vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,
cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care
stă-n malul mării unde Po de-acum,
trudit, cu-ai săi, îşi cat-odihnă-n mare.

Amor, ce-n inimi iute-şi face drum,
l-a prins cu-a mea frumseţe, ce răpită
mi-a fost astfel, că şi-azi mă doare cum.

Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,
plăceri de el atare-n mine-a pus,
că sunt de el cum vezi şi-acum robită.

Amor spre-o moarte pe-amândoi ne-a dus,
Caina pe-ucigaş va fi avându-l."
Atât şi-aceste vorbe ei ne-au spus.

Şi-astfel truditul suflet ascultându-l,
plecându-mi faţa mi-o ţinui plecată,
pân-a-ntrebat Virgil: – "La ce ţi-e gândul?"

Târziu, când am răspuns, am zis: – "Vai, tată,
ce visuri dulci, ce dor nepotolit
a-mpins pe-aceştia către-amara plată!"

Spre dânşii-apoi mă-ntoarsei şi-am vorbit:
– "Francesco, vai, a voastră suferinţă
cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu-n ce chip găsi putinţă
să-şi dea pe faţă-ascunsul dor al său
acea de mult nesigură dorinţă?"

Iar ea: – "Nimic nu doare-atât de rău
decât de-un timp ferice-a-ţi fi aminte
în timp de-amar, şi-o ştie domnul tău.

Dar vrerea ta de-ţi este-aşa fierbinte
să ştii al nostru-amor din focu-i prim
voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim
de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,
noi singuri doi şi făr' să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea,
şi ne-am surprins cu-obraz descolorat,
ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-aşteptat
de mult, amantul şi-l sărută-n fine,
atunci, în tremur tot, m-a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine.
Galeot fu basmul şi-autorul lui
şi-aici am pus cetirii pe-astăzi fine."

Şi-n timp ce unul povestea, văzui
plângând pe-al doilea-ncât de-nduioşare
păream c-aş fi murit, şi-apoi căzui

cum cade-un corp ce viaţă-ntr-însul n-are.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"