Am visat Țara de Foc

Am visat că eram tânăr și tu erai tânără și tinerețea era veșnică,
iar cuvintele aveau o valoare, iar sentimentele – o valoare dublă
și tu mi-ai spus – Pleacă. Și eu am plecat pe planeta Epsilon,
unde am plâns mult, iar tu râdeau pe Pământ.
Apoi m-am trezit, râdeai în somn, eu eram treaz lângă tine,
trist și cu totul treaz și mă întrebam la ce bun trezia,
la ce bun visele că nici poemul acesta sobru nu mă salvează de moarte.
A plecat în Țara de Foc, unde focile nu au noroc.
S-a înconjurat de fecioare frumoase,
un harem cum nu s-a mai văzut.
Nimereau acolo marinari rătăciți
pe care fecioarele îi travesteau în ceea ce erau ele însele.
Se auzeau de departe strigăte de durere,
probabil ale marinarilor rătăciți.
Trăiam o necontenită uluire,
nu pot spune că nu mă atrag perversiunile,
dar prea era evidentă tortura.
Absorbit eram de lacome amintiri. Era o oază a copilăriei?
Nici nu știu de când mă aflam acolo.
Mă gândeam să scriu și eu poeme,
dar fecioarele se întreceau în talent,
care mai talentată decât alta.
Nu era de glumă. M-am apucat de pescuit.
Am prins un leu de mare care a făcut prăpăd în colonia fecioarelor.
În fiecare zi consuma una.
M-am oferit să le apăr, dar s-au opus cu îndârjire,
le plăcea să fie consumate numai de leul de mare.
Astfel am rămas singur.
Am fost recuperat după cinci ani de absență.
În Europa se desfășurau acțiuni militare.
În Asia, la fel. Nu mai vorbesc de Africa.
Ce bine era în Țara de Foc. Dar eu nu eram focă.

O inimă, doi ochi, două urechi,
Un vechi cadril, sunt notele perechi,
Privirea ta se vede-n întuneric,
Iubirea mea, n-ai nume pe generic,
Se derulează filmul, nu e loc,
În bezna fără margini eu mă rog
Să nu se rupă filmul, prea frumos
Este absintul, mult prea mătăsos,
Aș vrea să mor aici, să pot privi
Profilul tău și felul tău de a fi.

Pisicile ar trebui să se apuce de fumat.
M-a părăsit iubita.
M-aș transforma într-o pisică pe nume Lenin.
Ce spun felinofilii?
Nici câinii nu sunt ușor de înțeles,
uneori te mușcă la fel ca oamenii.
În special oamenii politici. Ei vor mereu ceva.
Eu nu vreau nimic.
Nu am un target, vorba celor din Oxford.
Am întâlnit un neozeelandez, picta ouă de șarpe.
Apoi a fost mușcat, drept răsplată.
Pe mine m-a părăsit iubita.
Căci azi le semeni tuturor la umblet și la port...
La donna e imobile. Caut iubire, dau peste ură.
Caut ură și dau peste ură. Nu caut ură și dau peste ură.
Piticanul Grăunțel domină spațiul geometric.
Ne ferim de el, că pleacă, dacă află că a venit un Pinocchio pe aici.
Frumoase iluzii despre oamenii culți.
Eu sunt o fire dificilă, nu mă joc cu mine,
cu alții, mai merge, crește adrenalina,
prostia îmi face greață. Chiar și prostia mea.
Dar Templul – da, Templul este iubirea.
Nu iubesc masele, majoritățile care îți spun – ești nebun.
Dacât pace cu asinul, mai bine asasin la ocnă.
Nu-i judec pe cei care fură de sting,
îi judec pe cei care-njură și plâng.
În loc să se-adune, să facă un partid cu trei milioane,
un fel de bolid să poată lovi planeta,
că doar ceva să se miște, fusul orar,
să fluiere trenul, să urle centrale,
că poate aude acel Nicolae,
odată se scoală și zice TOVAHRĂȘI,
iar noi ne întoarcem iarăși și iarăși.
Iertare-am cerut, așa, umilit,
e bine când zeul mănâncă din blid,
să nu calci un suflet de om cu bocancii,
eu în armată călcam precum Pancho,
noroaie și ordine, ordin, bulău,
voi ce credeți, unde e sufletul meu?
Firi complicate suntem, prieteni,
Frumoasa și Bestia cumpără piepteni,
ea-i mângâie barba, el o sărută,
altfel povestea devine stătută.
Termin, repet ce a spus chiar și Will –
TO BE WISE AND LOVE EXCEDS MAN"S MIGHT.
Cam viril.

poezie de
Adăugat de Boris Marian MehrSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Citate similare

Te-am cunoscut demult

Mi-aduc aminte când te-am văzut întâia oară
Era o vară caniculară, iar tu erai cu ai tăi la mare
O zi superbă, vântul nu bătea, era soare
Așa plăcut, mai adia ușor o boare

M-am așezat pe plajă lângă voi aproape
Vorbeai cu frații și mama ta în șoapte
Pe doamna am salutat-o și mai târziu am și vorbit
Mi-a explicat succint cum ea de soț s-a despărțit

La ce mi-a relatat atunci nu prea eram atent
Ce pot să-ți spun, iubito, eram adolescent
Am înțeles din ce am discutat
Că viața ei și-a ta au fost un chin lângă acel bărbat

Te-am mai văzut câteodată în anii care s-au mai scurs
Erai de mână cu-n băiat, era îmbrăcat ciudat și cam netuns
Mi-ai spus în trecere, cumva mai mult șoptit
Că acest băiat, ce de mână îl ții, e al tău iubit

Sincer să fiu chiar dacă anii ca vântul au trecut
În minte și în suflet doar pe tine te-am avut
Mi-aș fi dorit să ne întâlnim, să ne plimbăm mereu
Băiatul a cărui mână o strângeai, doream să fiu chiar eu 
Iar mai târziu te-am revăzut întâmplător
Erai foarte grăbită, aveai o programare la coafor
Te-am întrebat cu-n glas înfrigurat, cum ești?
Tu mi-ai răspuns pe un ton trist că... te căsătorești

M-ai surprins cu ce mi-ai zis, am fost dezamăgit
Speram ca într-o zi, să fi dorit, să fiu al tău iubit
Când ai plecat am plâns și am simțit speranța ce dispare
În anii ce-au urmat am fost pe culmi de disperare

Și-a venit acum un an și clipa revederii
Erai așa frumoasă, iubito, erau în floare merii
Țineai de mână un băiețel, era frumos ca tine
Mi-ai zis că nu ești fericită, că nu e totul bine
 
Din clipa în care te-am revăzut m-am tot gândit
La anii care prea repede au trecut
Și vreau să-ți spun acum, iubito, când mi-apari
Nu vreau în nici un chip să mai dispari

Te-am cunoscut de mult e adevărat
Și tocmai de aceea te rog neapărat
Să crezi că încă te iubesc și-ți spun în șoapte
Te-am cunoscut de mult, chiar înainte de a te naște

poezie de din Orașul iubirii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

De va fi, va fi, într-o zi

sunt liber
nu mă atrag nici oamenii,
nici vorbele lor mincinoase
liber în cer
să zbor, să visez și să mor
m-am întâlnit într-o zi cu eternitatea
la o nuntă în cer
nu m-a cunoscut
se coc azi boabe de struguri în vie
raza de soare se frânge
cine să vie, în vrie
nu spun nimic
nici bun, nici rău
rătăceam, pierdeam galaxii în lumina divină
eram un strop efemer de lumină
în timp și în gând
mă întâlneam uneori spre seară, cu mine
vorbeam
eram o lumânare aprinsă în negura lumii
durerea o aruncasem departe
inima nu a plecat
doar cântecul s-a oprit, a stat
eram aici de la începuri
un spirit născut între ape
nu trăiesc aici
sunt un ocean
fără început, fără sfârșit
azi sunt nebun
liber și fericit
și de va fi, va fi, într-o zi...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fata care cânta

Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost așezată pe un scaun, legată și executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec știam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tușit, a râs,
A tușit, a râs, e adevărat? Da, așa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung și mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata și mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Știi, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriți, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o școală nouă,
unde nu știi pe nimeni. Cineva număra, un, doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, șase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu știu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sufletul nu mi-a rămas gol

chiar dacă ai mușcat din propria umbră
o parte din tine se reface odată cu ea
și nu întârzie să se miște pe liniia impusă
care ne desparte unul de altul
și trecem fără să ne vedem cu inima
chiar dacă ochii ar vrea să spună ceva
e trist că nu ai privit destul
drumul de pe care veneam grăbit.

cuvintele aveau un sâsâit de șarpe
și din prudență nu le-am putut folosi
nici măcar gesturile nu m-au ajutat prea mult
eram într-o sărăcie de mijloace
și posibilități de manifestare directă
sufletul nu mi-a rămas gol
l-am înfășurat în iubirea flămândă
și l-am lăsat să-și caute liniștea.

de acum este cazul trăirii din plin
în casa bogată ce m-a dobândit
cu angoasele mele cu tot
în cercul rotit până la margini
mai mult decât știu
mai mult decât cred
în viclenia unei boli
pe care o vindec.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă și tristețe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece și-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă așa curat și drept
Și bun, cinstit și sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiță de foc,
Tot ce avem în viață nu ține de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine și de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar și-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Așa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părți
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărți

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeș, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greșit și știu că la mine m-am uitat
Așa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toți prietenește dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morți aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus și până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv și că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aș fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol și murdar și vânăt dar totuși fericit,
Așa eram și tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbește mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am prețuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viață
Și m-am trezit deodată ieșit la suprafață

Și n-am știut, chiar astăzi, să reacționez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur și unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Și lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de ușor
Poate să fiu legendă și pildă tuturor

Să știe să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viața pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină și Cerul luminos!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Eugen Ilișiu

Visul din vis

M-am furișat
În sufletul tău, odată,
Când ai uitat ochii deschiși...
Am pășit temător,
Cu mare grijă,
Să nu-ți scutur
Rimelul de pe gene...
Apoi am coborât,
Sau am urcat, nu știu,
Căci era pre multă lumină
Și eu pluteam,
Și era cald și bine...
Oriunde priveam
Erau oglinzi infinite,
În care mă reflectam, eu,
Deși erai tu...
Și nu știu
Dacă eram treaz,
Sau mai degrabă visam,
Așa că m-am așezat
Pe prispa casei tale,
Care era aidoma
Cu prispa casei mele,
Și am adormit în vis,
Și am visat în vis,
Iar tu erai peste tot,
Învăluind cu tine
Sufletul tău,
În care eu am intrat,
Doar așa, pentru că ai uitat
Odată
Ochii deschiși...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentru că eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" – așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.

în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina PostolachiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Ambroise" de Doina Postolachi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -28.00- 26.60 lei.

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în orașul în care m-am născut
nu știam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
și atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îți iei sarafanul
cu care te duceai la școală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viața în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când și când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
și mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ți pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
și acum"
Apoi a deschis ușile dulapului
și a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
și a scos uniforma pe care o purtam
la școală
avea chiar și emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să știe ce e aia o emblemă
Uite și banderola, mi-a spus
și mi-a întins cordeluța albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără și frumoasă
și tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca și mine
Medeea,
iar eu am luat-o
și mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâția ani
eram din nou școlăriță
și când m-am dus la liceu
toți colegii au rămas încremeniți
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm și noi cu tine?
Puteți, bineînțeles că puteți, doar am fost
colegi
am împărțit aceleași vise
cât încă mai visam
bineînțeles că puteți!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am așezat fiecare în banca lui
așa cum stăteam înainte
și domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aștepta cuminte la rând
striga prezent
după care își etala realizările
aveam chiar și un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar și apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanța lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
și dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînțeles
ca unei școlărițe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraș mare? Unde-i
localizat?
Aș, i-am răspuns, este un orășel prăfuit
de lângă București, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu și mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
și mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i dorește nimeni
și atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea și acum
în acest sarafan,
Bineînțeles că
toți au început să râdă
chiar și domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
și m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată așa deșteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
și faci grădini
pentru oameni bogați
care plătesc bine
nicidecum că ești profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac și acum, i-am răspuns,
dacă înțelegeți ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteți primul
care ar trebui să înțeleagă
întrucât lucrați cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
și viu
pentru că s-au născut din pământ arid
și se luptă ca să supraviețuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
și profund
acum înțeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
și m-am dus așa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaște
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitați-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum și era de așteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteți
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
și când colo erați chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliți
Dar chiar așa și este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiți și pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiți ce drum lung și anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aș ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoașteți destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; știți că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Așa voi fi și acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc și în plus, nu știu ce veți înțelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebați ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am și reușit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi ați plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraș, s-o caut pe colega mea, domnișoara consilier Lia, însă în camera din orașul artificial, unde locuiește provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aș putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult și tot n-ați înțelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnișoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînțeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat și colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel și a ieșit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnișoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment și ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiță tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat și el pe mine, neînțelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicații din partea mea, explicații pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depășea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiați, la care țineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raționamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu știu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acționat prostește, am greșit enorm, dar asta este. Am făcut-o și gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut așa ceva. Te cunosc de atâta timp și nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Femeia

Și uneori mă-întreb de ce nu-ți scriu,
Că știu a scrie-n orișicare clipă
Ori despre lume, ori despre pustiu
Și orice gând în mintea-mi se-nfiripă.

M-am întrebat ce ești și ce-i cu mine,
Ce ai zidit și ce-am dărâmat eu,
Ce n-ai făcut și ce tu faci prea bine
Ca eu să stric și tu refaci mereu.

Când m-am uitat în urma mea, pe tine
Nu te-am văzut că-n față tu erai.
Cu faptele-mi stângace, tu în bine
Drumul din față drept mi-l construiai.

Și tot nu știu de ce cu-nviorare
Azi nu mai scriu și nici un semn nu dau,
Dar știu prea bine că o îmbrățișare
De suflete un tu și-un eu tânjeau.

M-am întrebat ce-s eu pe lângă tine
Și ce-am făcut de m-ai ales atunci,
Cum de Pământul pe-amândoi ne ține
Și cum s-or întâlni odată două stânci.

Nu scriu de frică, poate dintr-o dată
Am să-ți arăt ce moale sunt făcut ;
Te-am protejat de mine, dragă fată
Dar m-am legat de tine, renăscut.

Te-am cercetat și m-am găsit pe mine
Nu-întreg, ci-mprăștiat în mii de părți,
Că de-aș avea o lacrimă ca tine
Tot n-aș cuprinde-o-n orișicâte cărți.

Nu am mai scris de mult nici despre soare,
Nici despre dragoste nu am cuvinte,
Ori despre inimă sau despre-o floare...
Dar despre tine-am scris mereu în minte.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar două voturi până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
Mariana Eftimie Kabbout

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Și m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l așteptam mereu
deși nu mă dorea...

Am înțeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarți durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Și m-am ascuns de lumea ce nu știe
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâșii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeași
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puțin și... am să plec.
Nu știu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
și-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Și n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi așa
cum eu m-adun...

Ce liniște mă soarbe fără voie
Și tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de
Adăugat de Mariana Eftimie KabboutSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee inteligentă, exprimare frumoasă, ton serios

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Mihai Marica

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viața asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Și nu știu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinților milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenți nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopților somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ți mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas și nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici pași rătăciți în lume fără Tine,
Când te caut în nu știu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau așteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristețea
Și toți salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ți-e tinerețea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o și noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o orașul plin de tumult
Și cântecele toate rostite în șoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauți aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ți cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede și mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus și mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie și viață, și moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaștri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ținut scăldați în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Și lumea care e pe drum și-o să vină.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
cumpărăturiCartea "Satra" de Zaharia Stancu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.90- 10.99 lei.

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaș odată, sau poate și boier mare,
Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare
Și au început a spune cu fală și cu mândrie
Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârșit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viață,
Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață;
Alteori soarele piere, alteori arde și frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraților, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Și cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârșit, n-am ce mai zice,
Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte,
Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îți pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum și eu înadins
Îți voi arăta acum o minune mai ciudată,
Și cred că un așa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podețul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în țara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Și podul s-au prăbușit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Și în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Și cât casa nu se poate,
Însă orișicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ție nicidecum pe mincinoși,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoși:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierți, frățioare, dar, zău, tu nu știi ce zici,
Căci tu nu știi că la Roma casele sunt așa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Și eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecați câtă rușine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puțin și bine?

fabulă de , traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee interesantă, exprimare plăcută, ton ponderat

Distribuie

Eram tânăr și muream în tine

Iubita mea este acum o linie albă
O sferă întoarsă spre sine
Un sunet nereverberat în lumea mea
Un vas galben cu iluzii
Alteori, un vas gol
O mare care se zbate de țărmul ei de dor
Am fost odată un adolescent frumos
Si nu am șovăit să te caut pe îndelete
Erai o femeie frumoasă,
Un sunet, un zbor desfăcut în comete
O barcă albă, albă
Eram tineri în barca albă
Uneori, o armată de suntete
Ce se învrăjbeau în idei
Și capitulau în iubire
Eram tânăr și muream în tine.

poezie de
Adăugat de Mariana DiduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Adina-Cristinela Ghinescu

Pierzând ce n-am avut

Pe două silabe îmi odihneam ochii,
atunci când gândul mă închide în inima rece...
pecetluită cu lanț greu eram; inima nu era a mea.
Am cutreiarat anotimpuri fără număr,
găsit, n-ai fost. Te risipeai într-un târziu...
fără să vreau, fără să știu.
Închisă de propriul gând, într-o inimă nărăvașă,
o inimă neîmblânzită... inima era a ta.
Surâsu-ți în fiecare zi înflorea,
dar inima, suspina... auzeai?
După două draperii de mătase, ascundeam dragostea de tine.
Clipe umplute până la refuz în pocale cu senzuliatatea
cea fără mărginire, adunată din cauza ființei tale.
Nu mă doream așa!
Simplu ar fi fost să privesc fără să văd. Însă...
nu toți avem puterea să ne suprimăm esența.
Esența mea te descoperise pe tine,
când nici măcar tu nu te-ai fi descoperit.
Voalul unei dimineți mohorâte
m-a dat sclava lubricului simțământ
de a mă descoperi pe mine însămi,
cum timpul tău nu-mi dăruia împlinirea.
M-am ales a fi ceea ce nici nu cunoașteam:
o enigmă spontană, enigma mea și...
enigma eram eu.
Încercam să mă iubesc, mai ales când vânturi atacau,
Și grămezi de apă picurau peste mine...
Am iubit pe loc cuvintele cu care căutam să mă aflu.
Deja te uitasem...
Cât sublim ascundem în noi și cât mister!...
Eu am spart poarta ființei în care m-am topit,
ca să fiu.
În odaia unde-mi plăcea să stau, acum răsună ecoul,
era obscur și cald... acum, o fereastră deschisă primește vântul rece
și-a făcut lăcaș unde obișnuiam să visez.
Ușa se deschide și tresalt de mirare...
inima neîmblânzită este în prag...
la ușa mea, din odaia unde-mi plăcea să stau.
Era acolo așteptând... într-o ultimă frază am spus:
"Prea târziu să fie... nu pot pierde ce n-am avut
însă, mereu oamenii vor ce nu pot avea...
pierzând ce n-am avut vreodat'...
m-am găsit pe mine, în sfârșit..."

poezie de
Adăugat de Adina-Cristinela GhinescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee interesantă, exprimare plăcută, ton ponderat

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Adina-Cristinela Ghinescu

Pierzând ce n-am avut

Pe două silabe îmi odihneam ochii,
atunci când gândul mă închide în inima rece...
pecetluită cu lanț greu eram; inima nu era a mea.
Am cutreiarat anotimpuri fără număr,
găsit, n-ai fost. Te risipeai într-un târziu...
fără să vreau, fără să știu.
Închisă de propriul gând, într-o inimă nărăvasă,
o inimă neîmblânzită... inima era a ta.
Surâsu-ți în fiecare zi înflorea,
dar inima, suspina... auzeai?
După două draperii de mătase, ascundeam dragostea de tine.
Clipe umplute până la refuz în pocale cu senzuliatatea
cea fără mărginire, adunată din cauza ființei tale.
Nu mă doream așa!
Simplu ar fi fost să privesc fără să văd. Însă...
nu toți avem puterea să ne suprimăm esența.
Esența mea te descoperise pe tine,
când nici măcar tu nu te-ai fi descoperit.
Voalul unei dimineți mohorâte
m-a dat sclava lubricului simțământ
de a mă descoperi pe mine însămi,
cum timpul tău nu-mi dăruia împlinirea.
M-am ales a fi ceea ce nici nu cunoașteam:
o enigmă spontană, enigma mea și...
enigma eram eu.
Încercam să mă iubesc, mai ales când vânturi atacau,
Și grămezi de apă picurau peste mine...
Am iubit pe loc cuvintele cu care căutam să mă aflu.
Deja te uitasem...
Cât sublim ascundem în noi și cât mister!...
Eu am spart poarta ființei în care m-am topit,
ca să fiu.
In odaia unde-mi plăcea să stau, acum răsună ecoul,
era obscur și cald... acum, o fereastră deschisă primește vântul rece
și-a făcut lăcaș unde obișnuiam să visez.
Ușa se deschide și tresalt de mirare...
inima neîmblânzită este în prag...
la ușa mea, din odaia unde-mi plăcea să stau.
Era acolo așteptând... într-o ultimă frază am spus:
"Prea târziu să fie... nu pot pierde ce n-am avut...
însă, mereu oamenii vor ce nu pot avea...
pierzând ce n-am avut vreodat'...
m-am găsit pe mine, în sfârșit..."

poezie de din Izvoarele vieții (2009)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Încet, încet te uit... dar nu, nu pot

Rareori ne gândim la ceea ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipsește,
spunând:
Acesta este modul,
în care eu trăiesc în present...

Acesta este modul,
în care definesc eu, cine sunt cu adevărat,
un prost, dar un prost îndăgostit.
Acesta este modul,
în care definesc eu iubirea,
ca pe ceva de sine înțeles... dar fără tine...

Nu te mai visez iubita mea,
încet, încet te uit... dar nu, nu pot.
Nu te mai chem, te-am alung din mintea mea,
și nici nu te mai pot iubi... sau nu.
Încerc doar să par indiferent,
la fel cum ai fost și tu...

Eu acum,
nici nu mai doresc să te iubesc.
Încerc, îmi este greu fără tine,
dar asta este... o suferință, care mă seacă,
... un foc întunecat al răului total...

Nu a fost vina ta
că tu nu m-ai mai iubit,
dar a fost vina ta pentru minciunile,
care cu o candoare prefăcută,
mi le aruncai... crezâdu-mă prost.
Cum de altfel și eram... orbit în iubire...

Acum eu vreau
să mă înțelegi... și să accepți,
nu sunt nici rău, nici indiferent,
dar acum m-am împăcat cu mine însămi,
știind că am reușit să trec
peste focul întunecat,
al unei iubiri neîmpărtășite...

Nici nu exult la gândul,
că acum ai început să mă iubești.
Dar numai eu știu,
cât de greu mi-a fost să te uit,
să mă regăsesc... singur făr de tine...

Îți urez și ție baftă la uitat... sau nu,
undeva, cândva ne vor întâlni,
și vom încerca,
să trece nepăsători unul pe lângă celălalt...

Nu, nu putem,
focul iubirii nu ne lasă,
cădem unul în brațe la altul...
sudați în nemurirea dragostei
... dintre noi...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Sonya: Mai bine explică-mi de ce te-ai separat de colegii tăi? Doar din cauza cuvintelor pe care ți le-a adresat colega ta preferată? Te-au deranjat atât de mult?
Lucian: Ai auzit ce mi-a spus, așa-i? Iar dacă știi, de ce mă mai întrebi?
Sonya: Repet, ceea ce s-a întâmplat, nu-ți justifică deloc comportamentul, nici decizia luată. Doar dacă... O iubești atât de mult?
Lucian: Cum?! Pe cine?
Sonya: Nu te preface. Știi bine pe cine, doar nu ești prost. Pe cea care ți-a adresat acele cuvinte. De aceea te-au deranjat atât de mult cuvintele ei?
Lucian: Nu, nu-i vorba despre asta.
Sonya: Atunci despre ce?
Lucian: Nu știu... Poate că am greșit. Trebuia să mă fi gândit mai bine înainte de a fi luat o asemenea hotărâre, însă în acele momente nu eram capabil să mai și gândesc; nu eram în stare... Orice decizie aș fi luat, tot greșită ar fi fost.
Sonya: Atunci îndreapt-o! Ce mai aștepți? Du-te înapoi la colegii tăi și vorbește cu ei! Fiți din nou o echipă unită, așa cum îți place ție, ca o mare familie.
Lucian: Cum îmi plăcea; înainte de incidentul ăsta. Acum lucrurile s-au schimbat.
Sonya: Ești încăpățânat! Renunță la orgoliul ăsta prostesc; n-aduce nimic bun.
Lucian: Nu-i deloc prostesc.
Sonya: Nu ești sincer cu mine acum.
Lucian: Încă îmi pui la îndoială sinceritatea? Tot n-ai încredere în mine?
Sonya: Nu-i vorba despre asta, deși nici chiar tu nu ești întotdeauna sincer, uneori ascunzi câte ceva; probabil ai motivele tale să procedezi astfel. Nu te pot acuza de nimic, dar aș vrea să te ajut.
Lucian: Nu cred că ar fi nevoie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem ultragiant

Într-una din nopțile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neașteptare și aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraș murdar de provincie
Și locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi și când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără și negricioasă
Mi-a spus că toți ai casei sunt plecați în oraș la plimbare
A zâmbit
Și a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea și n-aveam nicio poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de șaisprezece ani
Și cum se așezase aproape pe pat, parcă așteptând
M-am apropiat zâmbind și am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se rușinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopții
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al orașului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide și automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Și mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraș murdar de provincie
Pe când eram destrămat și stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roșii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă și a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Și să se scandalizeze părinții lor onorabili
Fiindcă deși m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Și mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Și în toate celelalte accesorii care le formează frumusețea.

poezie celebră de din Poemul invectivă (1933)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
cumpărăturiCartea "Poemul invectiva si alte poeme" de Geo Bogza este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.39- 7.99 lei.
♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook