Mi-aduc aminte timpul...

Mi-aduc aminte timpul când seminţia lui
Umbla pe lume goală, ca albele statui.
Părechile cinstite, cu frunţile senine,
Se-mbrăţişau la soare, şi nu era ruşine.
Curata sănătate, ca fluturii şi crinii,
Nu se sfia de văzul şi-atingerea luminii.
Nici muma,-mbelşugată ca strugurii pe rod,
Nu-şi sugruma copiii în pântece, din plod.
Lupoaică, bucurată să-i joace şi aţâţe,
Ea-şi adăpa în poală, popoarele la ţâţe.
Omul putea fi mândru de sine, să se vadă
Pe-atâta frumuseţe stăpân fără tăgadă,
Când poamele pietroase, cu carnea tare, toate
Voiau a fi furate, cuprinse şi muşcate.

Ai căuta acuma părechile acelea,
Să nu-şi îmbrace trupul, să nu-şi ascunde pielea,
Te trece groaza. Rece o negură te-ngheaţă.
Stai cu momâia-n faţă, gătită, o paiaţă.
Atârnă dintr-un umăr o arătare strâmbă,
Pornesc dintr-o cocoaşă şi-n şolduri se scălâmbă.
Strigoi uscaţi şi stârvuri corcite-ntre măscări
De coapse-ncovoiate şi frânte din spinări.
Un Dumnezeu al scârbei şi mare temnicer
Le-a pus de mici o faşă şi scutece de fier.
Noi frumuseţi, de noapte, pe timpuri neştiute,
Se zbat în umbra zilei de-acu să ne sărute.
Obraji mâncaţi de-o bubă ascunsă, moştenită,
Măduva vătămată, scânteia ofilită,
Păcate necitite şi râvne ticăloase,
Tot frumuseţi corcite de putredele oase,
E născocirea noastră, chircită şi bolnavă,

Să închinăm prinosul ei fără de zăbavă
Omului vechi şi vremii de mare sănătate
Şi tinereţii celei de-a pururi preacurate,
Cu ochii cum îi unda de limpede, şi care
Împrospătează viaţa cu murmur şi răcoare,
Cu fragede miresme, şi darnică-n neştire,
Ca pasărea, ca floarea, ca vântul cel subţire.

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!