Un hoit

O, suflete-aminteşte- i priveliştea murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În dimineaţa-aceea cu molcom cer de vară;
Un hoit scârbos pe un prundiş zvârlit,

Îşi desfăcea asemeni unei femei obscene
Picioarele şi, puhav de venin,
Nepăsător şi cinic, îşi deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.

Putreziciunea asta se răsfăţa la soare
Care-o cocea adânc şi liniştit
Vrând parcă să întoarcă Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit

Şi cerul privea hoitul superb cum se desfată
Îmbobocind asemeni unei flori...
Simţind că te înăbuşi, ai şovăit deodată
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pântec pe care muşte grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuţite
Curgeau oştiri de larve ca nişte bale groase
De-a lungu-acestor zdrenţe-nsufleţite.

Cu legănări de valuri şi sfârâit de foale,
Zvâcnind şi opintindu-se din greu
Părea că trupul iar şi, umflat de-un suflu moale,
Trăieşte înmulţindu-se mereu.

Şi-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curg toare
Sau un grăunte care, necontenit mişcat,
Se-nvârte ritmic în vânturătoare.

Aproape ştearsă, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schi ce tânjeşte
Pe pânza şi pe care artistul o reia
Şi doar din amintire o sfârşeşte.

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!