Grădina cu priveghetori (II)
Își înseamnă amurgul hotarul,
Se coboară-nserarea pe văi.
Și se miră de mine măgarul:
"Ce-i cu tine, stăpânule, ce-i?"
Ori mi-i fruntea de soare încinsă,
Ori cu gânduri s-au prins să mă ia-
Tot mai des mi se-arată în vise
O viață străină - a mea?
Ce s-aștept eu, sărac din născare,
În cocioaba cu șubrezi ușori,
Îngânând ne-nțeleasa cântare
Din grădina cu privighetori?
Nu, blesteme n-ajung niciodată
În lăcașul cu gard ferecat,
Prin zăbrelele nopții se-arată
În amurguri vestmânt minunat.
Când în fiece seară, cu teamă
Pe la poartă mă-ndrept cătinel,
Mă îndeamnă cântarea, mă cheamă,
Mă îmbie vestmântul acel.
Și atunci în străina cântare
Prind ceva cunoscut să-ntâlnesc
Și încep să-mi iubesc frământarea,
Și grădina cu taine-o-ndrăgesc.
poezie clasică de Aleksandr Blok, traducere de Aureliu Busuioc
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.