Dă-ți rochia albă jos
ți-am auzit pasul gol călcându-mi atenția...
ți-am priceput temerea ce te-a însăilat
de înserarea prea prelinsă-n roz
și libertatea buzelor ajunsă de zor
în desăvârșirea sărutului.
dă-ți rochia albă jos să văd dacă miroși
a magmă spirituală sau a vuit de crin...
tu prescurtează cerul acum
lăsat un răsărit de sărbătoare
în adâncu-ți captiv
de mine încă netulburat.
îmi vreau ritmul gustului ascuns
în exigențele tale rotund mângâietoare
altfel în icoana efemerului am să apar
puțin mai în pantă ușoară,
cu uimirea legănată de gât;
dă-ți rochia albă jos
peste umărul tău dezgolit
materialitatea-mi neasemuit să-ți treacă
precum și densa foame stârnită
de dorinței târziu.
fură-mă cu gesturi neatente
din probabilitatea-mi premieră de stele...
și privilegiat azvârle-mă
în corsetul tău
de al meu gol unilateral încălzit.
eu, pe o iluzie înclinat, voi ascunde gândul
sub nedreapta frunte
și voi striga la o șlefuită monadă
neplonjată și întreagă.
poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Mihai Savin. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.