Stihii...

Tot eu-l meu, în vremi demult apuse,
era redus mereu la roi de puncte...
Şi, printre ele, se întrezăreau mărunte
nescrise manuscrise. Şi nespuse...

Se reducea şi la un soi subtil de vaier
cu lavă-n fundul firii clocotindă,
în stare-o lume-ntreagă să cuprindă,
cu flăcări. Şi cu ape. Şi cu aer.

Şi se năşteau cuvinte contrapuse
banale, interzise, nerostite,
sfioase, tainice, ferfeniţite,
cu mâni întinse. Şi cu pluta duse...

Dar a trecut şi asta, cu stupoare,
între extreme: demnitate-laşitate
din lava mea cu-aplomb de zeitate
se înfiripa vers. Şi eu-ul nu mai doare...

poezie de Iurie Osoianu (10 august 2020)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!