Tãrâmul meu

Pe vârful unui munte – un obelisc;
pe capul lui – un con de brad; în fruntea
acestuia – un ac; ºi-n vârful lui
tãrâmul meu, Împãrãþia clipei.
Nu-i nicio graniþã pe-acest pãmânt
(ocean sau mare, lanþ de munþi sau fluviu)
de netrecut: sortitã-i suprafaþa
sã fie cuceritã. Însã, eu,
cu vaste crãpãturi de timp îmi apãr
scânteietoarea mea singurãtate.
Cãci nu mã-nvecinez decât cu partea
de mine însumi care urcã-ntr-una
târâº, ºi – detronat numai de mine,
uzurpator ºi uzurpat deodatã –
sunt nefiind. Iar voluptatea rarã
de-a ºti cã ard, aceastã voluptate
hrãneºte-un foc ce se consumã-n sine.
Adesea, ceea ce vi se pare fulger
- un oaspete aparent – coboarã brusc
din cer, se scurge-n jos, cãtre câmpie,
trece prin ac, prin con, prin obelisc,
prin munte, ºi – murind la voi în braþe –
nunteºte cu regina suprafeþei.

poezie celebrã de ªtefan Augustin Doinaº
Adãugat de anonim
Voteazã! | Copiazã!