Doar sicrie şi durere...

Prin fereastră văd pustiul într-o primăvară caldă,
Când noi respirăm sub mască, fiindcă molima se scaldă
Peste tot, având complice virusul cel asasin,
Şi ne ia părinţi, copiii... ce se sting în pat străin...

E durere, vlăguială şi o spaimă peste lume
Că n-ar reuşi s-o scrie nici în sute de volume...
Ne ferim unii de alţii, şi ai vrea o-mbrăţişare,
Însă fugi că moartea-ţi râde cu trei coase la spinare.

Cum să îşi aline mama un copil în carantină,
Nu îl vede, nu-l aude, - sufletu-i pe ghilotină -
Cum să-l mângâie, să-i spună să nu aibă nicio teamă
Când e ferecat şi plânge... neputinţă, jale, dramă...

E o luptă inegală, da cu forţe nevăzute,
Care muşcă şi se-ndoapă din imunităţi scăzute,
Luptă medici, asisistente, ei, soldaţi pe baricade,
În speranţa să învingă... omenirea-n chinuri, scade.

Muribunzii plâng în sine prin blestem, cu ochii goi,
Şi se sting stingheri, departe, mai ceva ca în război,
Şi s-au duelat cu moartea... şi i-au dat ca accesoriul
Doar sicrie sigilate să le-nghită crematoriul...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!