Urcând pe muntele Silven

Dau din cap, aprobând propria umbră, şi-împing,
În tăcerea cu miros de răşină,
Un munte din ce în ce mai jos.
Printre picioare, sclipeşte-un lac pe fundal castaniu, stâncos,
Hârtie ondulată-n argint, înconjurat de-un brâu de rugină.
NU strigă pămânii mei;
Dar acest pisc trebuie-împins tot mai jos, într-o sforţare-aprigă.

Parohiile din vale devin insignifiante. Parohia mea este
Această stâncă,-acest smoc de iarbă,-aceste pietre-albicioase
Şi-aceşti muşchi ai mei, arşi de crampe, şi-aceste oase.
Strâng în gheare-acel orizont fulgerând pe creste.
Şi, deodată,
Umbra mea se-îndepărtează, ca un tren pe calea ferată.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!