Vara la fermă

Paie – nişte fulgere domesticite zac pe iarbă
Sau atârnate în zig-zag gardurilor vii pun barbă.
Apă verde-n teica spre care caii diseară-or să se-îndrepte.
Nouă raţe calcă legănat în două linii drepte.

O găină scrutează-atentă cu un ochi nimicul,
Apoi îl ciuguleşte. De pe cerul gol, negru trăgând pe el ilicul,
Un lăstun plonjează şi, fulgerând din aripi prin hambar,
Se avântă, săgeată, spre înălţimi albastre iar.

Nu gândesc. Stau pe iarba moale-întins, timpul ignorând,
Mi-e teama de locul în care m-ar putea duce-un gând.
Alături, un greiere cu-alură de elen la proba de pancraţiu
Îşi întinde membrele şi pe sine însuşi se regăseşte-n spaţiu.

Sine peste sine. Stau pe-un vraf de euri sau intru pe o poartă
În regatul necuprins al timpului – şi c-o mână-abstractă
Ridic ferma-n aer ca pe-o pleoapă şi văd, ciorchine,
Fermă peste fermă-n fermă, iar în centru mă-întâlnesc pe mine.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!