Vis de iarnă nedumerit

Totul în jur era ireal de cunoscut;

Simţeam o atingere uşoară pe obraz,

Sufletul meu părea un nou născut

În liniştea ce se oglindea în extaz.

Cu ochi scânteietori, o tânără florăreasă

Înfrăţea diamante pe ramurile salciei

Şi îmbrăca omuleţi în rochii de mireasă

Punându-le în priviri ambiţia veşniciei.

Cu suflul puternic al plămânilor săi uriaşi,

Vântul lega maluri devenindu-mi complice;

Desenam pe lacul morii arabescuri de paşi

Din care se zămisleau infăţişări mitologice.

Multiplicam statura-mi fragedă prin nămeţi;

Sub trupul fierbinte, încet, zăpada se topea.

Comparam urmele cu umbra plopilor semeţi

Încercând să le cântăresc vârsta şi înălţimea.

Săniuţa din feericul vis se poticneşte deodată;

În geana dimineţii, despic zarea albastră cu privirea:

S-a cam stricat maşinăria zăpezilor de altădată!

Izvorul iernilor frumoase îmi inundă amintirea.

Când părul ţine de iarnă s-amintească

Şi câmpul nu-i înveşmântat în dalbul fior,

Zăpada rămâne acea dorinţă sufletească

Ce nu moare niciodată-n universul interior.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!