Roma

În pietrele cu care se hrăneşte timpul,
Stă înfierat trecutul, condamnat
La neuitare.

Sub fiecare piatră nemişcată,
Măcar o picătură
Dintr-o disperare,
Leagă cu sânge,
Amintirea celei ce,
Înc-o mai plânge.

Scârţâie piatra ca o duşumea,
De vremurile care au trecut
Fugind pe ea,
Zăvorul zace tras,
Spre nicăieriul
Dintru acel fără de ţel rămas
Şi baricade, da, cumplite baricade
Încovoiate stau
Pe drumul de parade...
O arşiţă de scrumuri
Par ale Romei drumuri
Şi caii muţi nechează doar în gând,
Nu mai e trebuinţă
De ei pe falnicul pământ,
Gladiatorii în azilul de bătrâni
Se trec pe rând,
Crezându-se nebuni,
Căci nu îşi pot imagina
Aleasa vitejie,
Impropriu aruncată în zădărnicie
Şi nu îmi pot imagina nici eu.
Aşa cum nu îşi pot imagina nici leii,
Cum oamenii, într-un final, ucis-au zeii.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!