Văd aceleași mutre triste ...
Printre-aracii grei de roade de pe-ntinsele podgorii,
Cântă-a toamnă-mbelșugată vrăbii, grauri și prigorii.
Numai într-un biet ciorchine, boabele au fețe triste;
Au motiv de supărare, stând cu nasul în batiste.
Printre crudele surate, infiltrat, se-afla intrusul,
Rumen ca o fată mare, ce își afișa surâsul.
Coptului bob, ce fusese în faza de aguridă,
Fără remușcări, e sigur, i-ar sări la carotidă...
Încă verzi, după o vară, îl privesc cu-ngrijorare,
Că de l-o vedea stăpânul, le va face lor mustrare.
Știu că nu și-au dat silința să se coacă deodată.
Vara-ntreagă, pe sub frunze, au făcut-o cât de lată.
Vorba fiind de-ale gurii și cum legile naturii
Nu țin cont de măruntișuri, bobul, etalandu-și nurii,
Într-o dimineață rece, când trecea grăbit stăpânul,
Rupse fructul fără milă și-l zdrobi în dinți, hapsânul.
După cruda întâmplare, văd aceleași mutre triste;
Toate boabele din vie sunt la fel de pesimiste.
Într-o zi, în zimți de teascuri, vor ajunge, bag de seamă,
Toate stoarse de-a lor vlagă, o pârdalnică de zeamă:
Must, vin bun, sfidând papila, o licoare-așa divină;
Restul, după altă rundă, ori rachiu, ori tescovină...
Trag concluzia finală, pân' nu dau în fandaxie:
Un surâs nu-i totdeauna, un motiv de veselie...
De morală, ce pot zice?! Și peste vara toridă,
Strugurelui i-ar fi bine cu statut de aguridă!
fabulă de Mihaela Banu (6 septembrie 2019)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.