Eclipsare

Când mâinile ni le împresuram
Una într-alta ca un joc copilăresc,
Rugul pe care speranţa îmi atârna
Îmi pironea inima sub înflăcărarea unei tandre atingeri.

Dar focul ceresc se bucură şi el;
Îşi trimite văpaie, catarge înflăcărate
Căci potopul ruinează tot înaintea sa
Iar piloanele corăbiilor coboară la vale
Agale spre mine.

O soarta crudă le aşteaptă,
Vântul într-o clipită le amuţeşte,
Cu nonşalanţă ajung să se piardă în mulţime;
Totul se linişteşte.

Şoapte surde aud din caverne îndepărtate,
Iar morţii toţi au început să chicotească
Au râs de buzele-mi ca două sloiuri
Ori de un corp imobil, de monolit.

De pe plaiuri străvezii ei cântă recviemul
Vestind moartea, stele deşirate indică insistente
Spre un pustiu cavou.

Glasurile lor incoerente
Răsună animalic din valuri de confuzie,
Ajung să mă împiedic de o piatră funerară
Oh, o contuzie!

Şi eu sub o arşiţă cumplită te căutam
Sub un soare înşelător,
Căci tu de mult dispăruseşi
În lumina lunii sure,
Dar nu am simţit
Nici iubire, nici ură.

Încă văd văpaia ascunsă pe după lună
Şi care străpunge zorii
Ca într-o renaştere glorioasă.

poezie de Răzvan Duluman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!