Biserica mea ...

De-o veşnicie trec pe strada mare.
Biserica mea zace în ruină.
Şi-ar ridica ea turla ei din tină
Şi-ar îndrepta ea crucea din spinare.
De lumânări şi candeli afumată,
Cu sfinţi şi îngeri străjuind pereţii,
De sufletele noastre luminată,
Dă un sens existenţei mele, vieţii...
S-a şters din ziduri hramul sfintei case.
Tării de stentor urcă-n glasul popii.
În cimitirul nopţii, printre oase,
Se-aruncă flori în strâmtul hău al gropii.
Şi clopotul a amuţit în turlă
Cu glasul lui dogit de bătrâneţe.
De-o veşnicie colbul gros îl zvârlă,
În zi de sărbătoare, dând bineţe.
Te uiţi vrăjit, cum doar catapeteazma,
Scăldată în lumina lumânării,
Revarsă din prisosul ei agheazma,
Dând din amarul vieţii, bir uitării.
La uşă, lângă tinda coşcovită,
Printre ştergare, palide feştile,
Cu suflet plin, spinarea gârbovită,
Trec feţe ostenite şi umile.
Biserica e în corset de schele,
Râvnind să-şi schimbe-n grabă-arhitectura,
Dorindu-se faţadă de castele,
Tot înălţându-şi către cer statura.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!