Din caierul bunicii

Torcea bunica timpul în caierul de lână,
curgea întruna firul pe fusul slab zărit, în raza lămpii afumânde.
Nu auzeam secunde, un zumzet abia desluşit se propaga agale
din corpul rotitor ce îmi şoptea poveşti şi-un somn, odihnitor.
Şi tot mai greu o pleoapă privirea o ridică, zăream bunica
căscând îmbietor, cuprinsă-n picoteală de lucrul monoton.
Odihna de-o secundă revigora lucratul, degetele stângii în caier dăpânau,
iar dreapta coborâtă asigura scurgerea lânii, uniform,
pe corpul din clepsidră, pe fusul plutitor.
Dar, niciodată n-am aflat povestea sfîrşitului de fir,
vedeam, doar dimineaţa, în paner,
din nou, că fusu-i gol şi apare înc-un ghem.
Şi nu ştiam atunci, eram un torcător, ce-adună firul vieţii întruna crescător.
Din ombilic venit-a firul, la caierul de timp ursitele l-au prins,
ca pe un nod al vieţii în mersu-i necuprins.
Căci veşnică e viaţa, funie în univers, sudează-ntruna fire ce nu se mai sfârşesc.
Rar lângă trunchi e câte unul nelegat, e însă mic, şi-n bază ancorat.
Câtă miscare-n faţă, cum clocoteşte viaţa,
parcă e un fitil ce muşcă-n viitor cu fiecare germen în şanse roditor.
Nestăvilita sete sorbeşte din trecut şi-ntruna iscodeşte ce nu s-a mai născut.
Din vreme-n vreme, se îndreapta bunica din strâmba-i aplecare,
cu o mişcare iute, plină de-ndemânare, muta în caier firul să aibă-ndestulare.
Si curge, curge timpul prin fir sau în frânghie ca să-ntregească şirul,
cu unic început, din care bifurcaţii întruna s-au născut.
A-nţepenit clepsidra cu firul prins în caier,
şi n-a ştiut bunica că-n mînă eu l-am prins,
să fie moştenirea pe care s-o transmit.
Ştafeta vieţii curge întruna în timpul conştient şi cine poate şti,
peste milenii, în caierul de stele, poate se va-nmulţi.
Căci e matur Pământul şi vremea i-a venit,
Să mute firul în loc cu-ndestulare, de care să profite şi ultima suflare.
A tot slăbit Pământul, începe a picoti,
e supt de energii, că pofticioasă-i viaţa, plină de lăcomii.
Dar, e tenace, cu adaptări ciudate şi sorţi de-nvingătoare,
sigur va izbuti, aşa este corect, cu gându-n viitor şi ancore-n trecut,
c-aşa doreşte timpul, să fie perceput.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!